ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 441/2017

Decizia nr. 441/2017

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 11 martie 2014, A. Bărbătești a solicitat în contradictoriu cu B., C. acordarea compensațiilor reprezentând contravaloarea produselor pe care nu le-a putut recolta datorită funcțiilor de protecție stabilite de amenajamentele silvice care determină restricții în recoltarea de masă lemnoasă, în sumă de 253.127,43 lei, pentru anii 2007-2012.

Prin sentința civilă nr. 99/F/Cont din 2 iulie 2014, Curtea de apel Pitești în secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, a trimis cauza Tribunalului Vâlcea, secția civilă, după ce a stabilit competența materială în favoarea acestuia, reținând că obiectul acțiunii este reprezentat de acordarea unor despăgubiri, litigiul având natură civilă, iar nu de contencios administrativ, față de valoarea cererii, considerându-se tribunalul competent.

În fața Tribunalului Vâlcea reclamanta a invocat excepția necompetenței materiale, solicitând sesizarea instanței supreme cu soluționarea conflictului negativ de competență, litigiul fiind unul de contencios administrativ.

La 03 octombrie 2014, Tribunalul Vâlcea, văzând decizia Curții de Apel Pitești, în sensul că obiectul pricinii îl constituie plata unor despăgubiri, a considerat că nu mai poate fi pusă în discuție natura cauzei și în consecință, nici competența materială a Tribunalului Vâlcea, constatând că este competent să judece într-o pricină de o valoare mai mare de 200.000 lei.

La 14 noiembrie 2014, cauza a fost suspendată pentru lipsa părților, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

După repunerea cauzei pe rol la 19 iunie 2015, la 24 septembrie 2015 a fost conexat la prezentul dosar și Dosarul nr. x/46/2015, declinat de Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 63/F/Cont din 23 aprilie 2015.

Prin sentința civilă nr. 1220 din 24 septembrie 2015, Tribunalul Vâlcea a admis cererea formulată de reclamanta A. Bărbătești și a obligat pârâtul D. la acordarea de compensații reprezentând contravaloarea produselor pe care reclamanta nu le-a putut recolta, datorită funcțiilor de protecție stabilite de amenajamentele silvice care determină restricții în recoltarea de masă lemnoasă, în sumă de 253.127,43 le, pentru anii 2007-2012.

Prin aceeași sentință a fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată de 7.137,27 lei.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel D., criticând-o pentru greșita admitere a acțiunii, întrucât în lipsa legislației necesare, autoritatea publică centrală ce răspunde de silvicultură nu poate dispune plata ajutoarelor de stat sau a compensațiilor pe care reclamanții le consideră îndreptățite, chiar dacă din anul 2012 există avizul favorabil de acordare a acestor ajutoare de stat.

Prin Decizia nr. 2002 din 11 octombrie 2016, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a admis apelul formulat de pârât împotriva sentinței civile nr. 1220 din 24 septembrie 2015, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în Dosarul nr. x/46/2014, a anulat sentința și a reținut cauza spre rejudecare, înaintând dosarul spre soluționare la secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, a aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut că acțiunea de față reprezintă o cerere formulată de un beneficiar al unei forme de ajutor statal, persoană privată, ca urmare a impunerii tot de către stat a unor restricții ale exercițiului dreptului său de proprietate. Aceste ajutoare statale, sunt supuse unor condiții ale puterii executive, care are obligația de elaborare a normelor în care ele se acordă.

Potrivit C. silvic, Legea nr. 46/2008 cu modificările și completările ulterioare, prin bugetul autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, se acordă compensații reprezentând contravaloarea produselor pe care proprietarii nu le recoltează ca urmare a funcțiilor de protecție stabilite prin amenajamente silvice.

De asemenea, potrivit Deciziei Comisiei Europene nr. C(2012)5166 fina din 19 iulie 2012, aceste compensații reprezintă ajutoare de stat ce se acordă persoanelor fizice sau juridice ce dețin păduri de genul celei pentru care reclamanții se pretind proprietari.

Între reclamanți și pârâtul D. nu există un raport civil în care părțile stau pe poziții de egalitate, ci unul de dependență administrativă între autoritatea publică și beneficiarul unui drept înscris în lege, ce devine activ numai legat de anumite condiționări, decurgând tot din activitatea statală de legiferare sau executare a legii. Așadar, caracterul litigiului este în mod indiscutabil unul contencios administrativ, iar nu civil, așa cum sunt ele reglementate de codul civil.

A reținut Curtea că partea a sesizat în mod corect instanța specializată în materia contenciosului administrativ și fiscal, care este competentă, potrivit dispozițiilor art. 96 alin. (1) C. proc. civ. să soluționeze în primă instanță dată fiind calitatea pârâtului D., de autoritate publică centrală la nivel național, respectiv Curtea de Apel Pitești, însă această instanță a pronunțat sentința nr. 99/F/Cont din 2 iulie 2014 în calitate de instanță de fond ce și-a verificat competența, pe care a declinat-o în favoarea tribunalului.

A mai reținut Curtea că declinarea sus menționată nu este obligatorie instanței de trimitere care, la rândul său, avea obligația de a-și verifica împuternicirea legală de a soluționa, în limitele prevăzute de lege.

S-a constatat că, în cauză, pricina este una reglementată de regulile contenciosului administrativ, îndreptată împotriva unei instituții centrale așa cum au în vedere dispozițiile art. 111 precum și art. 96 alin. (1) C. proc. civ., iar nu de C. civ., astfel că tribunalul în mod greșit a judecat ca instanță civilă, cu depășire puterilor sale funcționale, el trebuind să fie compus ca instanță de administrativ.

Pe cale de consecință, s-a considerat că se impune anularea hotărârii și, întrucât în fața celei dintâi instanțe părțile sau instanța nu au cerut verificarea competentei materiale de ordine publică, pricina a fost reținută la curtea de apel, în rejudecare în fond, însă a fost trimisă secției a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, pentru respectarea compunerii, potrivit specializării instanței.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la 18 noiembrie 2016, sub nr. x/46/2014**.

Astfel învestită, la termenul din data de 12 ianuarie 2017, completul căruia i-a fost repartizată aleatoriu pricina a analizat modalitatea învestirii sale, potrivit art. 136 și art. 480 C. proc. civ., constatând că aceasta nu îndeplinește cerințele legale, pentru următoarele motive.

Trimiterea cauzei spre soluționare, secției a II-a de contencios administrativ și fiscal, este consecința admiterii căii de atac exercitată împotriva sentinței nr. 1220 din 24 septembrie 2015, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția civilă, nr. Dosarul nr. x/46/2014, astfel că instanța este învestită cu soluționarea fondului cauzei, în rejudecare.

Potrivit art. 480 alin. (2) C. proc. civ., în caz de admitere a apelului instanța poate anula ori, după caz, schimba în tot sau în parte hotărârea atacată, în prima ipoteză, conform alin. (3) al textului, urmând să rejudece pricina, de vreme ce trimiterea cauzei spre rejudecare reprezintă excepția.

Cenzurarea unei hotărâri dată de o instanță necompetentă funcțional se realizează de către instanța ierarhic superioară acesteia, care dacă va constata că nu au fost respectate regulile de competență funcțională iar necompetența a fost invocată în condițiile legii, potrivit art. 136 C. proc. civ., va stabili instanța competentă, căreia îi trimite cauza. Or, trimiterea vizează prima instanță, conform art. 480 C. proc. civ., iar nu rejudecarea după admiterea căii de atac cu reținere, care este în toate cazurile în competența funcțională a instanței învestită cu soluționarea căii de atac.

Curtea a constatat că trimiterea dosarului către o altă secție decât cea care a soluționat calea de atac, vizează rejudecarea după admiterea căii de atac, iar nu judecata în primă instanță, ipoteza nefiind reglementată de cod, care, pentru situația constatării necompetenței reglementează expres cazurile posibile, prevăzând fie trimiterea la instanța competentă în primă instanță, fie judecarea în primă instanță de către instanța care a fost învestită cu soluționarea căii de atac.

O măsură ca cea dispusă de secția I civilă, a Curții de Apel Pitești, neprevăzută de lege, nu permite învestirea legală a secției a II-a civile de contencios administrativ și fiscal, care urmează să decline competența de soluționare a cauzei secției I civile, a Curții de Apel Pitești și, constatând ivit conflictul negativ de competență, potrivit art. 135 alin. (1) N.C.P.C., să trimită cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Pe de altă parte, s-a constatat că prima instanță, învestită inițial, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea tribunalului, reținând că pricina are natură civilă, iar acesta, analizând propria competență la 03 octombrie 2014, în raport și de excepția de necompetență materială invocată la 02 octombrie 2014, a constatat că este competent general, material și teritorial să judece pricina.

Or, în apelul formulat, D. nu a criticat aspectul referitor la soluționarea excepției de necompetență materială, raportându-se exclusiv la argumente de fond, astfel că instanța nu putea lua în discuție, din oficiu, problema competenței primei instanțe.

De altfel, la repunerea cauzei pe rol nu s-a avut în vedere competența funcțională, ci compunerea instanței de fond, deși în considerentele deciziei de soluționare a apelului se analizează competența funcțională a primei instanțe în soluționarea pricinii.

Dincolo de acest aspect și de faptul că problema competenței funcționale nu a fost invocată în apel, părțile admițând soluționarea pricinii de către instanța civilă și de faptul că necompetența funcțională poate fi discutată în condiții restrictive în fața primei instanțe, Curtea a reținut că prezenta cauză este de natură civilă, nefiind atacat un act administrativ în condițiile art. 1 și art. 18 din Legea nr. 554/2004 pentru a se putea constata competența instanței de contencios administrativ.

Aceasta din urmă este competentă numai în condițiile art. 1 rap. la art. 10 din Legea nr. 554/2004, situația nesoluționării unei cereri putând releva refuzul nejustificat al autorității, care se analizează prealabil sesizării instanței, ceea ce nu se poate reține în cauză.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte apreciază că soluționarea litigiului dedus judecății este de competența secției specializate de contencios administrativ și fiscal din cadrul Curții de Apel Pitești, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

Astfel, Înalta Curte constată că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie obligarea unei autorități centrale - D. la plata către reclamantă a compensațiilor prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 - C. silvic. Acest litigiu aparține sferei contenciosului administrativ și nu dreptului comun, întrucât se circumscrie obiectului acțiunii judiciare prevăzut de dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 - reclamanta a sesizat instanța de contencios administrativ considerându-se vătămată de refuzul nejustificat al autorității pârâte de a-i soluționa cererea de acordare a compensațiilor sus menționate.

Înalta Curte apreciază că secția de contencios administrativ a Curții de Apel Pitești a fost legal învestită cu soluționarea litigiului, dat fiind că prin Decizia civilă nr. 2002/2016, pronunțată în apel de secția I civilă a aceleiași instanțe a fost stabilită în mod neîndoielnic în favoarea secției specializate de contencios administrativ și fiscal competența de soluționare a litigiului în primă instanță.

În opinia Înaltei Curți, dispozițiile art. 480 alin. (5) din N.C.P.C. potrivit cărora “în cazul în care instanța de apel constată că ea are competența să judece în primă instanță, va anula hotărârea atacată și va judeca în fond, pronunțând o hotărâre susceptibilă, după caz, de apel sau recurs” nu pot fi interpretate în sensul reținerii cauzei pentru judecata în fond de către completul care a soluționat apelul; referirea textului la judecata în fond privește o judecată în primă instanță (în compunerea prevăzută de art. 54 alin. (1) din Legea nr. 304/2004), întrucât se specifică în mod expres că hotărârea pronunțată este susceptibilă de apel și recurs. Altfel spus, alin. (5) al art. 480 N.C.P.C. operează cu noțiunea de instanță în sens larg (organ împuternicit de lege să soluționeze litigiul în apel - tribunal sau curte de apel), nu în sensul restrâns de complet de judecată.

De altfel, Înalta Curte reține că nu există nicio rațiune pentru care, în situația prevăzută de art. 480 alin. (5) N.C.P.C., judecata în fond a cauzei să fie făcută de către o altă secție decât cea competentă funcțional să soluționeze litigiul, textul necuprinzând dispoziții în acest sens. Reținerea cauzei spre rejudecare dispusă prin Decizia civilă nr. 2002/2016 are semnificația constatării competenței materiale în primă instanță a Curții de Apel Pitești, competența funcțională aparținând însă secției specializate de contencios administrativ și fiscal. Faptul că dispozițiile art. 136 din N.C.P.C. stabilesc un mecanism de rezolvare a conflictului dintre secțiile aceleiași instanțe similar cu cel prevăzut de art. 135 N.C.P.C. nu înseamnă că secția unei instanțe echivalează cu instanța în sens larg în accepțiunea arătată mai sus.

Față de considerentele mai sus expuse și văzând dispozițiile art. 135 alin. (1), (2) și (4) N.C.P.C., precum și dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va stabili competența soluționării cauzei în favoarea secției specializate de contencios administrativ și fiscal din cadrul Curții de Apel Pitești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența soluționării cauzei privind pe reclamanta A. Bărbătești în contradictoriu cu pârâtul D. în favoarea Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie 2017.