ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3992/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3992/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cereri de

revizuire de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 5429 din 24 mai 2013,

pronunțată în Dosarul nr. 7213/1/2012, Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția contencios administrativ și respins cererea de revizuire formulată de

A.D. împotriva Deciziei nr. 54 din 15 octombrie 2013 a Curții de Apel Pitești,

secția I civilă, ca inadmisibilă.

Prin Sentința civilă

nr. 54 din 15 octombrie 2013 pronunțată în Dosarul nr. 1555/46/2011 instanța de

control judiciar a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul A.D.

împotriva Sentinței civile nr. 7570 din 30 septembrie 2010, pronunțată de

Judecătoria Pitești în Dosarul nr. 11114/280/2010 și a Deciziei civile nr. 3487

din 17 noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Argeș în Dosarul nr.

5989/280/2009.

Împotriva Deciziei

nr. 5429 din 24 mai 2013, A.D. a formulat cerere de revizuire.

Cererea de revizuire

este întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

În motivarea cererii

de revizuire se arată că prima condiție, este îndeplinită, întrucât, atât

Decizia nr. 2663, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de contencios administrativ și fiscal, în Ședința publică de la data de

19 mai 2009, în Dosarul nr. 7295/2/2006, cât și, Decizia nr. 5429 pronunțată de

către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, în Ședința publică de la data de 24 mai 2013, în Dosarul nr.

7213/1/2012, sunt "(...) hotărâri definitive, pronunțate de către instanțe

care fac parte din sistemul organelor judiciare ...";

A doua condiție, este

îndeplinită, întrucât "... hotărârile judecătorești prin soluțiile

contradictorii pronunțate, sunt vădit potrivnice ...". Astfel, în timp ce,

prin Decizia nr. 2663, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de contencios administrativ și fiscal, în ședința publică de la data de

19 mai 2009, în Dosarul nr. 7295/2/2006, S-a admis recursul declarat de A.D.

împotriva Sentinței civile nr. 1531 din 5 iunie 2008 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, modifică în

parte sentința atacată în sensul că admite și capătul de cerere din acțiune

privind daunele morale. S-a obligat Instituția Prefectului Județului Argeș să-i

plătească recurentului reclamant A.D. suma de 10.000 lei daune morale. S-a respins

capătul de cerere privind daunele materiale. S-a menținut celelalte dispoziții

ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 19 mai 2009,

prin Decizia nr. 5429 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de contencios administrativ și fiscal, în ședința publică de la data de

24 mai 2013, în Dosarul nr. 7215/1/2012, în mod contradictoriu," (...) S-a

respins cererea de revizuire formulată de A.D. împotriva Deciziei nr. 54 din 15

octombrie 2012 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă, ca inadmisibilă.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 mai 2013 ...",

A treia condiție,

prevăzută de art. 1201 C. civ., conform căreia "(...) Este lucru judecat

atunci când a doua cerere de chemare în judecată are același obiect, este

întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în

contra lor în aceeași calitate."

După cum se poate

constata, tripla identitate "(...) de obiect, cauză și părți, prevăzută în

mod expres și limitativ de dispozițiile legale, mai sus menționate ...",

este îndeplinită, atât de Dosarul nr. 7295/2/2006 înregistrat pe rolul Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, cât

și, de Dosarul nr. 7213/1/2012, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția I civilă, astfel:

Obiectul cererilor

adresate instanțelor de control judecătoresc, îl constituie Recursurile

declarate de către revizuentul-recurent A.D., în contradictoriu cu intimatul

Prefectul Județului Argeș, în Dosarul nr. 7295/2/2006 înregistrat pe rolul

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal, respectiv, în Dosarul nr. 1555/46/2011, înregistrat pe rolul Curții de

Apei Pitești, secția I civilă;

Cauza - nelegalitatea

actelor administrativ-jurisdicționale "(...) emise cu încălcarea

legislației naționale și comunitare - în materie de fond funciar, în speță, în

cauză, fiind vorba de Hotărârea Comisiei Județene Argeș pentru stabilirea

dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și forestiere nr. 449 din

data de 16 ianuarie 2008, prin care, în mod abuziv, s-au invalidat" (...)

un număr de 255 poziții din cadrul Anexei nr. 39 - despăgubiri la Hotărârea nr.

959/2003 cu suprafața de 269,57 ha potrivit Tabelului Nominal I și diminuarea

cu 13,64 ha, a suprafeței din Anexa nr. 39 - despăgubiri la Hotărârea nr.

959/2006 pentru un număr de 15 poziții, potrivit Tabelului II, tabele care fac

parte integrantă din prezenta hotărâre ...", din numărul total de "

(...) 701 poziții, cu suprafața totală de 975,24 ha ...";

Părțile în proces

sunt - revizuent-recurent A.D. și intimat Prefectul Județului Argeș;

Cea de a patra

condiție, este aceea de a se solicita, "anularea celei din urmă

hotărâri", în termenul prevăzut de dispozițiile art. 324 alin. (1) pct. 1

C. proc. civ., conform cărora ..." Termenul de revizuire este de o lună și

se va socoti: 1. (...) în cazurile prevăzute de art. 322 teza I pct. 7 de la

data pronunțării ultimei hotărârii ...".

Întrucât, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a

pronunțat Decizia nr. 5429 în ședința publică de la data de 24 mai 2013, în

Dosarul nr. 7213/1/2012, iar, cererea de revizuire, a fost înregistrată, pe

rolul acestei instanțe la data de 25 iunie 2013, consider, ca fiind îndeplinită

și această condiție, " (...) prevăzută imperativ de C. proc. civ

...".

Incidența

dispozițiilor dreptului comunitar și ale convenției europene pentru apărarea

drepturilor omului, "(...) reglementări, ce se regăsesc, în textul art.

148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României,

republicată ...".

Drepturile

fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenția Europeană pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel cum rezultă

din tradițiile constituționale comune statelor membre, constituie principii

generale ale dreptului Uniunii. Este de necontestat faptul că principiile

generale ale dreptului Uniunii reprezintă izvor de drept al Uniunii Europene.

Dreptul Uniunii Europene, oferă o protecție echivalentă drepturilor consacrate

în Convenție, doar că respectarea lor este asigurată, pe lângă standardele

generale stabilite de Convenția de la Roma și, de principii și specificități

ale Dreptului Comunitar, de care judecătorul național trebuie să țină seama.

Uniunea Europeană, se

întemeiază pe valorile respectării "(...) demnității umane, libertății,

democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea

drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin

minorităților ...". Aceste valori sunt comune statelor membre într-o

societate caracterizată prin "(...) pluralism, nediscriminare, toleranță,

justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați ...".

În doctrină, în mod

judicios au fost relevate dificultățile ce rezidă în caracterul dual al

protecției drepturilor omului în spațiul european, această dualitate putând fi

uneori derutantă, fiindcă norma internă trebuie să coabiteze cu standardele

stabilite din două direcții diferite, adică măsurile naționale trebuie să

corespundă atât dreptului Uniunii Europene, cât și celui convențional. Astfel,

din perspectiva dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004,

"(...) pot fi invocate într-o cerere de revizuire încălcări ale

drepturilor fundamentale …".

Dispozițiile

dreptului Uniunii Europene, ce urmează a fi invocate, pentru a fi aplicate

prioritar, în mod vădit neîndoielnic, sunt cele cuprinse în dispozițiile art. 2

și art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană și cele cuprinse în Carta

drepturilor fundamentale. Această concluzie se impune, pe de o parte, ca urmare

a faptului că, textul în discuție face trimitere la dispozițiile art. 20 alin.

(2) din Constituția României, iar pe de altă parte, ca urmare a faptului că,

încălcările drepturilor fundamentale consacrate de Cartă, au aceeași valoare

juridică cu cele ale Tratatelor.

Astfel, față de noua

orientare a Uniunii Europene, spre o mai amplă protecție a drepturilor

fundamentale, se consideră că, judecătorul național nu va putea aprecia, că un

text cuprins în Cartă, care asigură protecția unui drept fundamental, nu

reprezintă o normă a dreptului Uniunii Europene, astfel încât să refuze a da

eficientă principiului priorității.

În raport, de aceste

prevederi comunitare, instanța urmează să analizeze situația reducerii

cuantumului pensiei prin prisma respectării Convenției Europene a Drepturilor

Omului, respectiv a art. 1 din Protocolul nr. 1 al acestei convenții conform

căruia "(...) Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea

bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauze

de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile

generale ale dreptului internațional (...) Dispozițiile precedente nu aduc

atingere dreptului statelor de a adopta legile necesare pentru a reglementa

folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata

impozitelor ori a altor contribuții, sau amenzilor ...".

Recurentul precizează

faptul că, urmare, a aderării României la Uniunea Europeană, legislația

internă, a fost armonizată, "(...), prevederile tratatelor constitutive

ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter

obligatoriu, căpătând prioritate, față de dispozițiile contrare din legile

interne ...", astfel: 1. "(...) Instanțele interne independente și

imparțiale, care alcătuiesc puterea judecătorească în accepțiunea Legii

304/2004 sunt și trebuie să rămână singurele care au plenitudine de competență

și singurele învestite cu puterea de a aprecia în litigiile cu care sunt

sesizate, dacă trebuie să aplice un text de lege dintr-o lege internă, sau să

aplice direct o normă internațională în baza prevederilor art. 20 alin. (2) din

Constituție ...";

Obligativitatea judecătorului național de a aplica cu prioritate reglementările

internaționale față de legislația internă, chiar dacă s-a procedat la

verificarea constituționalității acesteia de către Curtea Constituțională a

fost statuată și în materia dreptului comunitar, care are de asemenea

preeminență față de dreptul intern la fel ca și prevederile internaționale

referitoare protecția judiciară a drepturilor omului ..."

principiu al supremației dreptului comunitar a fost consacrat prin Hotărârea

Curții de Justiție a Comunității Europene din 15 iulie 1964 - Costa E.N.E.L și

Cauza Amministratione delle finanze dello Stato c. Simmenthal, prin care s-a

statuat că (...) Judecătorul național însărcinat să aplice în cadrul

competenței sale dispozițiile dreptului comunitar are obligația de a asigura

realizarea efectului deplin al acestor norme, împotriva oricăror dispoziții

contrare a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau aștepta

eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau de instanța de

contencios constituțional ...";

Aplicând cu prioritate reglementările internaționale privitoare la drepturile

omului sau dreptul comunitar, instanțele de judecată nu depășesc limitele

judecătorești și nu-și arogă atribuții specifice celorlalte puteri în stat

(legislativă și executivă) deoarece nu creează noi norme, ci le aplică pe cele

internaționale existente, în defavoarea celor interne, norme internaționale

care prin ratificare sau prin aderarea României la Uniunea Europeană au devenit

parte a dreptului intern ...".

Dispozițiile

dreptului Uniunii Europene, ce se aplică prioritar sunt cele cuprinse în art. 2

și art. 6 din tratatul privind Uniunea Europeană și cele cuprinse în Carta

drepturilor fundamentale. Această concluzie se impune, pe de o parte, ca urmare

a faptului că, textul în discuție, face trimitere la dispozițiile art. 20 alin.

(2) din Constituția României, iar pe de altă parte, ca urmare a faptului că,

încălcările drepturilor fundamentale consacrate de Cartă, au aceeași valoare

juridică cu cele ale tratatelor.

Astfel, față de noua

orientare a Uniunii Europene, spre o mai amplă protecție a drepturilor

fundamentale, se consideră că, judecătorul național "(...) nu va putea

aprecia, că un text cuprins în Cartă, care asigură protecția unui drept

fundamental, nu reprezintă o normă a dreptului Uniunii Europene, astfel încât

să refuze a da eficiență principiului priorității". Astfel, prin Decizia

nr. 3833, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, în ședința publică de la data de 28

septembrie 2012, în Dosarul nr. 506/46/2011, prin care "(...) S-a respins

recursul declarat de A.D. împotriva Sentinței nr. 384/F-CONT din 14 septembrie

2011 a Curții de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28

septembrie 2012 ..." se încalcă, în mod vădit neîndoielnic, acest

principiu al priorității dreptului comunitar, atâta vreme cât, "(...)

orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale de către

instanța care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu

caracter civil ...".

Examinând cauza, în

raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale

incidente pricinii, Înalta Curte va respinge prezenta cerere de revizuire.

Pentru a ajunge la

această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare

arătate.

Potrivit art. 322

pct. 7 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de

apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs

atunci când evocă fondul, se poate cere atunci când există hotărâri definitive

potrivnice date de instanțe de aceleași grad sau de grade deosebite, în una și

aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate; aceste

dispoziții se aplică și în cazul în care hotărârile potrivnice sunt date de

instanțe de recurs.

Invocarea motivului

de revizuire prevăzut de textul legal anterior enunțat presupune îndeplinirea

cumulativă a următoarelor condiții:

- să existe hotărâri

definitive contradictorii;

- hotărârile

potrivnice să fie pronunțate în aceeași pricină;

- hotărârile să fie

date în dosare diferite;

- în al doilea

proces, să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a

fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe asupra ei;

- să se ceară

anularea celei de a doua hotărâri.

Conform art. 322 pct.

7 C. proc. civ. este necesar ca ambele hotărâri să fie pronunțate ori pe

considerente procedurale, ori pe fond, pentru că dacă una este pronunțată în

temeiul unei excepții procesuale, iar cealaltă este pronunțată în fond, nu

există contrarietatea susceptibilă să facă admisibilă revizuirea.

Condițiile indicate

trebuie îndeplinite cumulativ, iar neîndeplinirea uneia dintre condiții duce la

respingerea cererii de revizuire.

Așa cum am arătat,

această condiție presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză, care

sunt elementele lucrului judecat, condiții care trebuie îndeplinite cumulativ.

Or, în cauza de față,

această condiție nu este îndeplinită.

În ceea ce privește

motivele de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea

nr. 554/2004, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 21

alin. (2) din Legea nr. 554/2004, republicată, constituie motiv de revizuire,

care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor

rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității

dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20

alin. (2) din Constituția României, republicată.

Revizuirea prevăzută

de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este tot o cale extraordinară de

atac, ca și cea prevăzută de art. 322 C. proc. civ., numai că motivul pentru

care se solicită revizuirea este diferit de cel prevăzut de Codul de procedură

civilă și are menirea de a asigura respectarea principiului priorității

normelor dreptului comunitar, față de norma internă, principiul care are și o

consacrare constituțională în art. 148 alin. (2) din Constituția României,

republicată, de către instanțele de contencios administrativ.

Instituirea căii de

atac a revizuirii în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 constituie o

modalitate prin care legiuitorul, măcar în materia contenciosului

administrativ, a prevăzut un mijloc procedural prin care să se poată verifica

modul în care instanțele naționale respectă principiul priorității dreptului

comunitar și deci, protejarea intereselor persoanelor care ar putea fi lezate

prin încălcări ale dreptului comunitar.

Prin urmare,

revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 ar putea fi

admisă numai dacă s-ar constata încălcări ale normelor de drept comunitar de

către instanța de recurs.

Or, în cauză, nici

această condiție nu este îndeplinită.

În jurisprudența

Curții de Justiție a Comunităților Europene s-a decis că dreptul comunitar nu

impune unei jurisdicții naționale să înlăture aplicarea normelor interne, chiar

dacă astfel ar fi reparată o încălcare a dreptului comunitar săvârșită prin

hotărârea în cauză (hotărârea din 16 martie 2006, Cauza Rosmarie Kapferer

împotriva Schlank & Schick GmbH, C-234/2004).

Prioritatea normelor

comunitare față de normele interne contrare este una din trăsăturile definitive

ale dreptului comunitar și are o consacrare legală dar și jurisprudențială

comunitară. Ea s-a dezvoltat și a fost afirmată constant de jurisprudența

Curții Europene de Justiție (Cauza Costa c ENEL, Fratelli Costanzo, Kühne &

Heitz).

Această trăsătură a

dreptului comunitar se datorează faptului că tratatele comunitare valabil

încheiate și ratificate, alte acte de drept comunitar (regulamente, decizii)

devin parte a ordinii juridice interne a statelor membre și vor fi aplicabile

de autoritățile și instanțele naționale.

În concret, Înalta

Curte constată că nu se invocă încălcarea unei norme comunitare direct

aplicabile speței.

Prin urmare, nu poate

fi reținută încălcarea art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituția

României.

În ceea ce privește

încălcarea prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte

reține următoarele:

Încălcarea

principiului securității juridice dedus din interpretarea prevederilor art. 6

din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, ale

cărei valori au fost consacrate în spațiul comunitar prin art. 6 parag. (2) al

Tratatului privind Uniunea Europeană, ca principii generale ale dreptului

comunitar, în urma modificărilor recente introduse prin Tratatul de la

Lisabona, intrat în vigoare la data de 1 decembrie 2009, art. 6 parag. (2) și (3)

din Tratatul Uniunii Europene au căpătat următorul cuprins:

"(2) Uniunea

aderă la Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Competențele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate, nu sunt modificate

prin această aderare.

(3) Drepturile

fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenția europeană a drepturilor

omului și libertăților fundamentale și astfel cum rezultă din tradițiile

constituționale comune ale statelor membre, constituie principii generale ale

dreptului Uniunii".

Principiul

securității juridice constituie un element fundamental al preeminenței

dreptului, enunțată în preambulul convenției ca o componentă a patrimoniului

comun al statelor părți, în lumina căreia trebuie interpretat dreptul la un

proces echitabil în fața unei instanțe judecătorești (cauza Brumărescu c.

României, Hotărârea din 30 septembrie 1999, M. Of. nr. 414/31.08.2000, cauza

Sovtransavto Holding c. Ucraina, Cererea nr. x/1999, Hotărârea din 25 iulie

2002).

Înalta Curte constată

că, în argumentarea insecurității juridice produce ca efect al deciziei

atacate, revizuentul nu face nici o referire concretă.

Existența unor

divergențe în jurisprudență a fost acceptată în lumina Convenției europene ca

fiind inerentă oricărui sistem judiciar caracterizat de o pluralitate de

jurisdicții, important fiind să se evite un climat general de incertitudine și

nesiguranță, concretizat în divergențe profunde de jurisprudență, ce persistă

în timp, mai cu seamă la nivelul jurisdicției supreme, climat ce s-ar putea crea

în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii judiciare (Beian c.

România, Păduraru c. România, Zielinski și Pradal & Gonzales și alții c.

Franța).

Astfel fiind, Înalta

Curte constată că susținerile și criticile revizuentului sunt nefondate și nu

pot fi primite.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor legale incidente cauzei,

Înalta Curte va respinge cererea de revizuire.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de

revizuire formulată de A.D. împotriva Deciziei nr. 5429 din 24 mai 2013 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 24 octombrie 2014.

Procesat de GGC - CL