ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3992/2014

Asupra cereri de revizuire de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Decizia civilă nr. 5429 din 24 mai 2013, pronunțată în Dosarul nr. 7213/1/2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și respins cererea de revizuire formulată de A.D. împotriva Deciziei nr. 54 din 15 octombrie 2013 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă, ca inadmisibilă. Prin Sentința civilă nr. 54 din 15 octombrie 2013 pronunțată în Dosarul nr. 1555/46/2011 instanța de control judiciar a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul A.D. împotriva Sentinței civile nr. 7570 din 30 septembrie 2010, pronunțată de Judecătoria Pitești în Dosarul nr. 11114/280/2010 și a Deciziei civile nr. 3487 din 17 noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Argeș în Dosarul nr. 5989/280/2009.

Împotriva Deciziei nr. 5429 din 24 mai 2013, A.D. a formulat cerere de revizuire. Cererea de revizuire este întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

În motivarea cererii de revizuire se arată că prima condiție, este îndeplinită, întrucât, atât Decizia nr. 2663, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Ședința publică de la data de 19 mai 2009, în Dosarul nr. 7295/2/2006, cât și, Decizia nr. 5429 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Ședința publică de la data de 24 mai 2013, în Dosarul nr. 7213/1/2012, sunt "(...) hotărâri definitive, pronunțate de către instanțe care fac parte din sistemul organelor judiciare ..."; A doua condiție, este îndeplinită, întrucât "... hotărârile judecătorești prin soluțiile contradictorii pronunțate, sunt vădit potrivnice ...". Astfel, în timp ce, prin Decizia nr. 2663, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în ședința publică de la data de 19 mai 2009, în Dosarul nr. 7295/2/2006, S-a admis recursul declarat de A.D.

împotriva Sentinței civile nr. 1531 din 5 iunie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, modifică în parte sentința atacată în sensul că admite și capătul de cerere din acțiune privind daunele morale. S-a obligat Instituția Prefectului Județului Argeș să-i plătească recurentului reclamant A.D. suma de 10.000 lei daune morale. S-a respins capătul de cerere privind daunele materiale. S-a menținut celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 19 mai 2009, prin Decizia nr. 5429 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în ședința publică de la data de 24 mai 2013, în Dosarul nr. 7215/1/2012, în mod contradictoriu," (...) S-a respins cererea de revizuire formulată de A.D.

împotriva Deciziei nr. 54 din 15 octombrie 2012 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă, ca inadmisibilă. Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 mai 2013 ...", A treia condiție, prevăzută de art. 1201 C. civ., conform căreia "(...) Este lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate." După cum se poate constata, tripla identitate "(...) de obiect, cauză și părți, prevăzută în mod expres și limitativ de dispozițiile legale, mai sus menționate ...", este îndeplinită, atât de Dosarul nr. 7295/2/2006 înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, cât și, de Dosarul nr. 7213/1/2012, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, astfel: Obiectul cererilor adresate instanțelor de control judecătoresc, îl constituie Recursurile declarate de către revizuentul-recurent A.D., în contradictoriu cu intimatul Prefectul Județului Argeș, în Dosarul nr. 7295/2/2006 înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, respectiv, în Dosarul nr. 1555/46/2011, înregistrat pe rolul Curții de Apei Pitești, secția I civilă; Cauza - nelegalitatea actelor administrativ-jurisdicționale "(...) emise cu încălcarea legislației naționale și comunitare - în materie de fond funciar, în speță, în cauză,

fiind vorba de Hotărârea Comisiei Județene Argeș pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și forestiere nr. 449 din data de 16 ianuarie 2008, prin care, în mod abuziv, s-au invalidat" (...) un număr de 255 poziții din cadrul Anexei nr. 39 - despăgubiri la Hotărârea nr. 959/2003 cu suprafața de 269,57 ha potrivit Tabelului Nominal I și diminuarea cu 13,64 ha, a suprafeței din Anexa nr. 39 - despăgubiri la Hotărârea nr. 959/2006 pentru un număr de 15 poziții, potrivit Tabelului II, tabele care fac parte integrantă din prezenta hotărâre ...", din numărul total de " (...) 701 poziții, cu suprafața totală de 975,24 ha ..."; Părțile în proces sunt - revizuent-recurent A.D.

și intimat Prefectul Județului Argeș; Cea de a patra condiție, este aceea de a se solicita, "anularea celei din urmă hotărâri", în termenul prevăzut de dispozițiile art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., conform cărora ..." Termenul de revizuire este de o lună și se va socoti: 1. (...) în cazurile prevăzute de art. 322 teza I pct. 7 de la data pronunțării ultimei hotărârii ...". Întrucât, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a pronunțat Decizia nr. 5429 în ședința publică de la data de 24 mai 2013, în Dosarul nr. 7213/1/2012, iar, cererea de revizuire, a fost înregistrată, pe rolul acestei instanțe la data de 25 iunie 2013, consider, ca fiind îndeplinită și această condiție, " (...) prevăzută imperativ de C. proc.

civ ...". Incidența dispozițiilor dreptului comunitar și ale convenției europene pentru apărarea drepturilor omului, "(...) reglementări, ce se regăsesc, în textul art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată ...". Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, astfel cum rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii. Este de necontestat faptul că principiile generale ale dreptului Uniunii reprezintă izvor de drept al Uniunii Europene. Dreptul Uniunii Europene, oferă o protecție echivalentă drepturilor consacrate în Convenție, doar că respectarea lor este asigurată, pe lângă standardele generale stabilite de Convenția de la Roma și, de principii și specificități ale Dreptului Comunitar, de care judecătorul național trebuie să țină seama.

Uniunea Europeană, se întemeiază pe valorile respectării "(...) demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților ...". Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin "(...) pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați ...". În doctrină, în mod judicios au fost relevate dificultățile ce rezidă în caracterul dual al protecției drepturilor omului în spațiul european, această dualitate putând fi uneori derutantă, fiindcă norma internă trebuie să coabiteze cu standardele stabilite din două direcții diferite, adică măsurile naționale trebuie să corespundă atât dreptului Uniunii Europene, cât și celui convențional.

Astfel, din perspectiva dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, "(...) pot fi invocate într-o cerere de revizuire încălcări ale drepturilor fundamentale …". Dispozițiile dreptului Uniunii Europene, ce urmează a fi invocate, pentru a fi aplicate prioritar, în mod vădit neîndoielnic, sunt cele cuprinse în dispozițiile art. 2 și art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană și cele cuprinse în Carta drepturilor fundamentale. Această concluzie se impune, pe de o parte, ca urmare a faptului că, textul în discuție face trimitere la dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituția României, iar pe de altă parte, ca urmare a faptului că, încălcările drepturilor fundamentale consacrate de Cartă, au aceeași valoare juridică cu cele ale Tratatelor.

Astfel, față de noua orientare a Uniunii Europene, spre o mai amplă protecție a drepturilor fundamentale, se consideră că, judecătorul național nu va putea aprecia, că un text cuprins în Cartă, care asigură protecția unui drept fundamental, nu reprezintă o normă a dreptului Uniunii Europene, astfel încât să refuze a da eficientă principiului priorității. În raport, de aceste prevederi comunitare, instanța urmează să analizeze situația reducerii cuantumului pensiei prin prisma respectării Convenției Europene a Drepturilor Omului, respectiv a art. 1 din Protocolul nr. 1 al acestei convenții conform căruia "(...) Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.

Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauze de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional (...) Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau amenzilor ...". Recurentul precizează faptul că, urmare, a aderării României la Uniunea Europeană, legislația internă, a fost armonizată, "(...), prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, căpătând prioritate, față de dispozițiile contrare din legile interne ...", astfel: 1. "(...) Instanțele interne independente și imparțiale, care alcătuiesc puterea judecătorească în accepțiunea Legii 304/2004 sunt și trebuie să rămână singurele care au plenitudine de competență și singurele învestite cu puterea de a aprecia în litigiile cu care sunt sesizate, dacă trebuie să aplice un text de lege dintr-o lege internă, sau să aplice direct o normă internațională în baza prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituție ..."; 2. "(...) Obligativitatea judecătorului național de a aplica cu prioritate reglementările internaționale față de legislația internă,

chiar dacă s-a procedat la verificarea constituționalității acesteia de către Curtea Constituțională a fost statuată și în materia dreptului comunitar, care are de asemenea preeminență față de dreptul intern la fel ca și prevederile internaționale referitoare protecția judiciară a drepturilor omului ..." 3. "(...) Acest principiu al supremației dreptului comunitar a fost consacrat prin Hotărârea Curții de Justiție a Comunității Europene din 15 iulie 1964 - Costa E.N.E.L și Cauza Amministratione delle finanze dello Stato c. Simmenthal, prin care s-a statuat că (...) Judecătorul național însărcinat să aplice în cadrul competenței sale dispozițiile dreptului comunitar are obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, împotriva oricăror dispoziții contrare a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau de instanța de contencios constituțional ..."; 4. "(...) Aplicând cu prioritate reglementările internaționale privitoare la drepturile omului sau dreptul comunitar, instanțele de judecată nu depășesc limitele judecătorești și nu-și arogă atribuții specifice celorlalte puteri în stat (legislativă și executivă) deoarece nu creează noi norme, ci le aplică pe cele internaționale existente, în defavoarea celor interne,

norme internaționale care prin ratificare sau prin aderarea României la Uniunea Europeană au devenit parte a dreptului intern ...". Dispozițiile dreptului Uniunii Europene, ce se aplică prioritar sunt cele cuprinse în art. 2 și art. 6 din tratatul privind Uniunea Europeană și cele cuprinse în Carta drepturilor fundamentale. Această concluzie se impune, pe de o parte, ca urmare a faptului că, textul în discuție, face trimitere la dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituția României, iar pe de altă parte, ca urmare a faptului că, încălcările drepturilor fundamentale consacrate de Cartă, au aceeași valoare juridică cu cele ale tratatelor.

Astfel, față de noua orientare a Uniunii Europene, spre o mai amplă protecție a drepturilor fundamentale, se consideră că, judecătorul național "(...) nu va putea aprecia, că un text cuprins în Cartă, care asigură protecția unui drept fundamental, nu reprezintă o normă a dreptului Uniunii Europene, astfel încât să refuze a da eficiență principiului priorității". Astfel, prin Decizia nr. 3833, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în ședința publică de la data de 28 septembrie 2012, în Dosarul nr. 506/46/2011, prin care "(...) S-a respins recursul declarat de A.D. împotriva Sentinței nr. 384/F-CONT din 14 septembrie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 septembrie 2012 ..." se încalcă, în mod vădit neîndoielnic, acest principiu al priorității dreptului comunitar, atâta vreme cât, "(...) orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale de către instanța care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil ...". Examinând cauza, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte va respinge prezenta cerere de revizuire. Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Potrivit art. 322 pct. 7 C. proc.

civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere atunci când există hotărâri definitive potrivnice date de instanțe de aceleași grad sau de grade deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate; aceste dispoziții se aplică și în cazul în care hotărârile potrivnice sunt date de instanțe de recurs. Invocarea motivului de revizuire prevăzut de textul legal anterior enunțat presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: - să existe hotărâri definitive contradictorii; - hotărârile potrivnice să fie pronunțate în aceeași pricină; - hotărârile să fie date în dosare diferite; - în al doilea proces, să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe asupra ei; - să se ceară anularea celei de a doua hotărâri.

Conform art. 322 pct. 7 C. proc. civ. este necesar ca ambele hotărâri să fie pronunțate ori pe considerente procedurale, ori pe fond, pentru că dacă una este pronunțată în temeiul unei excepții procesuale, iar cealaltă este pronunțată în fond, nu există contrarietatea susceptibilă să facă admisibilă revizuirea. Condițiile indicate trebuie îndeplinite cumulativ, iar neîndeplinirea uneia dintre condiții duce la respingerea cererii de revizuire. Așa cum am arătat, această condiție presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză, care sunt elementele lucrului judecat, condiții care trebuie îndeplinite cumulativ. Or, în cauza de față, această condiție nu este îndeplinită. În ceea ce privește motivele de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, republicată, constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc.

civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată. Revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este tot o cale extraordinară de atac, ca și cea prevăzută de art. 322 C. proc. civ., numai că motivul pentru care se solicită revizuirea este diferit de cel prevăzut de Codul de procedură civilă și are menirea de a asigura respectarea principiului priorității normelor dreptului comunitar, față de norma internă, principiul care are și o consacrare constituțională în art. 148 alin. (2) din Constituția României, republicată, de către instanțele de contencios administrativ.

Instituirea căii de atac a revizuirii în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 constituie o modalitate prin care legiuitorul, măcar în materia contenciosului administrativ, a prevăzut un mijloc procedural prin care să se poată verifica modul în care instanțele naționale respectă principiul priorității dreptului comunitar și deci, protejarea intereselor persoanelor care ar putea fi lezate prin încălcări ale dreptului comunitar. Prin urmare, revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 ar putea fi admisă numai dacă s-ar constata încălcări ale normelor de drept comunitar de către instanța de recurs. Or, în cauză, nici această condiție nu este îndeplinită.

În jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene s-a decis că dreptul comunitar nu impune unei jurisdicții naționale să înlăture aplicarea normelor interne, chiar dacă astfel ar fi reparată o încălcare a dreptului comunitar săvârșită prin hotărârea în cauză (hotărârea din 16 martie 2006, Cauza Rosmarie Kapferer împotriva Schlank & Schick GmbH, C-234/2004). Prioritatea normelor comunitare față de normele interne contrare este una din trăsăturile definitive ale dreptului comunitar și are o consacrare legală dar și jurisprudențială comunitară. Ea s-a dezvoltat și a fost afirmată constant de jurisprudența Curții Europene de Justiție (Cauza Costa c ENEL, Fratelli Costanzo, Kühne & Heitz).

Această trăsătură a dreptului comunitar se datorează faptului că tratatele comunitare valabil încheiate și ratificate, alte acte de drept comunitar (regulamente, decizii) devin parte a ordinii juridice interne a statelor membre și vor fi aplicabile de autoritățile și instanțele naționale. În concret, Înalta Curte constată că nu se invocă încălcarea unei norme comunitare direct aplicabile speței. Prin urmare, nu poate fi reținută încălcarea art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituția României. În ceea ce privește încălcarea prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte reține următoarele: Încălcarea principiului securității juridice dedus din interpretarea prevederilor art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, ale cărei valori au fost consacrate în spațiul comunitar prin art. 6 parag.

(2) al Tratatului privind Uniunea Europeană, ca principii generale ale dreptului comunitar, în urma modificărilor recente introduse prin Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare la data de 1 decembrie 2009, art. 6 parag. (2) și (3) din Tratatul Uniunii Europene au căpătat următorul cuprins: "(2) Uniunea aderă la Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale. Competențele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate, nu sunt modificate prin această aderare.

(3) Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale și astfel cum rezultă din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii". Principiul securității juridice constituie un element fundamental al preeminenței dreptului, enunțată în preambulul convenției ca o componentă a patrimoniului comun al statelor părți, în lumina căreia trebuie interpretat dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe judecătorești (cauza Brumărescu c. României, Hotărârea din 30 septembrie 1999, M. Of. nr. 414/31.08.2000, cauza Sovtransavto Holding c. Ucraina, Cererea nr. x/1999, Hotărârea din 25 iulie 2002). Înalta Curte constată că, în argumentarea insecurității juridice produce ca efect al deciziei atacate, revizuentul nu face nici o referire concretă.

Existența unor divergențe în jurisprudență a fost acceptată în lumina Convenției europene ca fiind inerentă oricărui sistem judiciar caracterizat de o pluralitate de jurisdicții, important fiind să se evite un climat general de incertitudine și nesiguranță, concretizat în divergențe profunde de jurisprudență, ce persistă în timp, mai cu seamă la nivelul jurisdicției supreme, climat ce s-ar putea crea în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii judiciare (Beian c. România, Păduraru c. România, Zielinski și Pradal & Gonzales și alții c. Franța). Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile revizuentului sunt nefondate și nu pot fi primite. În consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor legale incidente cauzei, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de revizuire formulată de A.D. împotriva Deciziei nr. 5429 din 24 mai 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 24 octombrie 2014. Procesat de GGC - CL