ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 516/2015

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Reclamanta G.E., a chemat în judecată pe pârâții B.A.R., W. (Y.) K., C.A.G., Primăria municipiului București, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților de a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în suprafață de 33.38,78 mp situat în București, sector 1, prin compararea titlurilor de proprietate și dând preferința titlului reclamantei. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin actul autentificat de Tribunalul Ilfov și transcris, C.M. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în suprafața de 3.338,78 mp din București, sector 1 în anul 1872. În anul 1881, imobilul identificat mai sus a fost transferat în patrimoniul fiicei soților C. (M. și M.), E., devenită prin căsătorie P., fiind constituit ca dotă în beneficiul acesteia cu ocazia căsătoriei.

Reclamanta are calitatea de moștenitoare a persoanei care deținea dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu încă din anul 1872. Caracterul abuziv al preluării de către stat a imobilului proprietatea autorilor săi rezidă din chiar încălcarea Constituției în vigoare la momentul preluării, respectiv cea din 1952, care recunoștea cetățenilor romani dreptul de proprietate personala, drept ocrotit de art. 12. Imobilul a trecut în proprietatea statului abuziv, întrucât a fost preluat printr-un act juridic administrativ de aplicare a legii, emis în temeiul și cu respectarea vreunui act normativ ce avea in obiectul sau de reglementare trecerea unor astfel de bunuri in proprietatea statului. Curtea Constituțională a considerat prin pronunțarea Deciziei nr. 73/1995 că imobilele preluate printr-un act administrativ ilegal au intrat in posesia statului fără titlu, astfel încât dreptul de proprietate al persoanelor deposedate nu s-a stins niciodată.

În urma manoperelor frauduloase prin care s-a ajuns la pronunțarea sentinței de restituire, s-a emis dispoziția primarului general al municipiului București din 1999, care a fost revocată prin dispoziția din 04 august 2003. În baza actelor obținute fraudulos, imobilul în suprafață 763,5 mp situat în București, sector 1 a fost vândut, succesiv, către B.I., apoi, către R.D., prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 1998 de către B.N.P., R.E. și transcris din 1998 de Judecătoria sector 1. R.D. a vândut în 24 martie 1999 imobilul către pârâtul Y.K. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de către B.N.P., R.E.

Astfel, deși hotărârea de restituire în natură a fost anulată, fiind rezultatul săvârșirii unor infracțiuni, terenul în suprafața de 446 mp situat în București sector 1 este în prezent intabulat pe numele pârâtului W. (Y.) K. Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 2244 din 13 decembrie 2012 a anulat acțiunea formulată de reclamanta G.E., ca netimbrată. Pentru a hotărî astfel, instanța a constatat că la termenul din 29 martie 2012 i s-a pus în vedere reclamantei să achite taxa de timbru de 73.600 lei față de valoarea indicată; reclamanta nu și-a îndeplinit obligația de plată a taxei de timbru și în consecință tribunalul a admis excepția invocată și a anulat acțiunea, ca netimbrată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta G.E. Curtea de Apel București, secția a IV- a civilă, s-a considerat învestită cu judecarea căii de atac a apelului îndreptat împotriva sentinței civile nr. 2244 din 13 decembrie 2012 a Tribunalului București și, prin Decizia nr. 105/A din 14 martie 2014, a admis apelul formulat de reclamantă, a desființat sentința și a trimis cauza aceleiași instanțe spre rejudecare. Curtea a constatat că apelul este fondat pentru considerentele următoare: Prin încheierea din data de 29 martie 2012 tribunalul a pus în vedere reclamantei să achite taxa de timbru de 73.600 lei în raport de valoarea indicată în cererea introductivă și să precizeze valoarea pretențiilor.

Reclamanta a formulat cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei de timbru în sumă de 73.600 lei, solicitând scutirea sa de plata acestei sume. Prima instanță a admis cererea de scutire a petentei de plata taxei de timbru prin încheierea din data de 27 aprilie 2012 constatând că reclamanta beneficiază de scutire în temeiul art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, imobilul în litigiu fiind preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001. Cum prin încheierea din data de 29 martie 2012, tribunalul îi pusese în vedere pe lângă obligația achitării taxei de timbru și să precizeze valoarea exactă a pretențiilor deduse judecății, reclamanta a mai formulat o cerere de reexaminare cu privire la această din urmă obligație.

Tribunalul a admis și această cerere de reexaminare prin încheierea din 19 octombrie 2012, astfel încât, în sarcina reclamantei, nu mai exista nici o obligație de timbrare. Cu toate acestea, tribunalul, la termenul din 29 martie 2012, a pus în vedere reclamantei să achite taxa de timbru de 73.600 lei față de valoarea indicată și constatând că reclamanta nu și-a îndeplinit obligația de plată a taxei de timbru, a admis excepția invocată și a anulat acțiunea, ca netimbrată. Curtea a constatat că prin admiterea succesivă a celor două cereri de reexaminare a taxei de timbru, obligația reclamantei nu mai subzista, astfel încât, în baza art. 312, coroborat cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a desființat sentința și a trimis cauza aceleiași instanțe, spre rejudecare.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâții B.A.R. și Municipiul București. Pârâtul B.A.R. a invocat ca motiv de recurs dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a formulat următoarele critici: În speță, prima instanță a reținut în mod corect că taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat și că neîndeplinirea acestei obligații de către reclamantă se sancționează cu anularea acțiunii. Instanța de apel trebuia să constate că acțiunea civilă formulată de reclamantă este supusă timbrajului.

Acțiunea în revendicare în materia dreptului comun este o acțiune care nu beneficiază de scutirea de la plata taxei de timbru prevăzută de art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, text ce vizează cererile de restituire a imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. A invocat Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți prin care s-a dispus că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării. În această situație, acțiunea reclamantei nu numai că este supusă timbrajului, dar este și inadmisibilă. Pârâtul Municipiul București, prin primarul general a invocat ca temei de drept al recursului art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. A susținut că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină (art. 304 pct. 7). Instanța de apel nu s-a raportat la nicio normă de drept care să-i fundamenteze decizia, omițând să se pronunțe cu privire la argumentele pe care le-a dezvoltat cu privire la faptul că acțiunea civilă pendinte nu este scutită de obligația de plată a taxei de timbru. Susține că tribunalul a soluționat greșit cererile de reexaminare, iar Curtea nu s-a pronunțat pe aspectul referitor la faptul că reclamanta datora taxa de timbru aferentă unei acțiuni în revendicare de drept comun. A susținut că decizia atacată este dată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Municipiul București a solicitat instanței de apel să respingă apelul reclamantei și să constate că acțiune în revendicare promovată de aceasta nu se circumscrie situației excepționale prevăzute de art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997. În acest sens, instanța de apel a interpretat greșit legea, întrucât textul menționat se aplică doar în situația în care imobilul a fost preluat de stat și se află în posesia unei persoane juridice constituite în baza Legii nr. 15/1990 și nu în posesia unor persoane fizice. De altfel, reclamanta nici nu a dovedit că imobilul a fost naționalizat sau preluat de stat în altă formă. Cât privește faptul că au fost admise cele două cereri de reexaminare, aceasta nu leagă instanța, atât timp cât pârâtul Municipiul București putea ataca pe calea apelului aceste soluții, dar nu a avut interes să promoveze calea de atac deoarece hotărârea primei instanțe îi era favorabilă.

La termenul de judecată din data de 19 februarie 2015, Înalta Curte a supus dezbaterii caracterul irevocabil al încheierilor prin care au fost soluționate cererile de reexaminare a modului de stabilire a taxei de timbru, referitor la caracterul netimbrabil al cererii de chemare în judecată. Instanța de recurs va răspunde printr-un considerent comun susținerilor care identifică aceeași problemă de drept, respectiv greșita aplicare a dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 - Legea taxelor judiciare de timbru, pentru a se asigura o rezolvare unitară a criticilor formulate pe această chestiune. Ambii recurenți au criticat prin motivele lor de recurs faptul că instanța de apel a dat eficiență soluțiilor pronunțate de tribunal în cererile de reexaminare formulate de reclamanta G.E., susținând că în mod greșit s-a apreciat că acțiunea în revendicare de drept comun formulată de aceasta beneficiază de scutire de la plata taxei de timbru.

Contrar acestor susțineri încheierea prin care se soluționează cererea de reexaminare a modului de stabilire a taxei de timbru are caracter irevocabil, neputând fi repusă în discuție într-o cale de atac ulterioară caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, determinarea cuantumului taxelor judiciare de timbru se face de către instanța de judecată sau, după caz, de Ministerul Justiției. Textul legal instituie o unică cale de atac îndreptată împotriva modului în care s-a stabilit taxa de timbru aferentă cererii de chemare în judecată dispunând în alin. (2) că “Împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru se poate face cerere de reexaminare, la aceeași instanță, în termen de 3 zile de la data la care s-a stabilit taxa sau de la data comunicării sumei datorate”.

Potrivit dispozițiilor alin. (3) al art. 18 din actul normativ menționat, cererea de reexaminare se soluționează prin încheiere irevocabilă. Prin urmare, cererea de reexaminare, prevăzută de art. 18 din Legea nr. 146/1997, cu modificările și completările ulterioare, este singura cale de atac prin care pot fi cenzurate existența și întinderea obligației de plată a taxei judiciare de timbru, părțile interesate neavând un drept de opțiune între a formula cerere de reexaminare și a exercita apel sau recurs, după caz. De vreme ce legea specială pune la îndemâna părții interesate o cale de atac clară, precisă și previzibilă, criticile privind caracterul timbrabil al cererii nu mai pot fi susținute prin intermediul căilor de atac, părțile neavând un drept de opțiune în acest sens.

Totodată, cum art. 18 alin. 3 reglementează în mod expres și faptul că încheierea care se pronunță în soluționarea unei cereri de reexaminare este irevocabilă, potrivit art. 377 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., acestea nu mai pot fi atacate cu recurs. Or, așa cum corect a constatat instanța de apel, prin încheierea de ședință din 27 aprilie 2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis cererea de reexaminare formulată de G.E. cu privire la obligația de a timbra 73.600 lei și 5 lei timbru judiciar și în raport de dispoz. art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 a constatat că cererea reclamantei este scutită de plata taxelor judiciare de timbru, iar prin încheierea de ședință din 19 octombrie 2012, în raport de încheierea de ședință din 20 septembrie 2012, a admis o altă cerere de reexaminare a taxei judiciare de timbru în același litigiu și a constat că acțiunea civilă formulată de reclamantă este scutită de plata taxelor judiciare de timbru.

În concluzie, cum reexaminarea este singura cale de atac prin intermediul căreia poate fi cenzurată existența și întinderea obligației de plată a taxei judiciare de timbru, sub aceste aspecte neexistând un drept de opțiune între formularea unei cereri de reexaminare și exercitarea unei alte căi de atac de reformare, critica nu poate fi primită. Pârâtul B.A.R. a invocat ca motiv de recurs și faptul că acțiunea în revendicare de drept comun formulată de reclamantă este inadmisibilă în raport de Decizia nr. 33 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii. Această critică nu are însă legătură cu argumentele deciziei atacate prin prezentul recurs și nici nu a făcut obiect al analizei în calea de atac a apelului, astfel încât, din acest motiv, neputând fi încadrată în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. și cenzurată de Înalta Curte. Pârâtul Municipiul București a invocat ca temei de drept al recursului art. 304 pct. 7 susținând că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină și nu se raportează la nicio normă de drept care să-i fundamenteze hotărârea. Nici această critică nu poate fi reținută întrucât instanța de recurs nu poate exercita controlul judiciar din această perspectivă ignorând caracterul irevocabil al încheierilor prin care au fost soluționate cererile de reexaminare formulate de reclamantă. Față de cele precedente, constatând că nu este dovedită incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții B.A.R. și de Municipiul București prin primarul general împotriva Deciziei nr. 105/A din 14 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 februarie 2015.