ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3476/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3476/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe

rolul Tribunalului Timiș sub nr. 5941/30 din 18 august 201, reclamanta N.A. a

chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin M.T.I., prin CN A.D.N.R. SA,

solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună admiterea

acțiunii, să se constate acordul de voință/ învoiala părților cu privire la

plata sumei de 133.901 lei, cu titlul de despăgubire, pentru terenurile

proprietatea sa care formează obiectul exproprierii dispuse de pârât; să se

dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 133.901 lei către reclamantă, cu

titlu de despăgubire pentru terenurile expropriate și obligarea pârâtului la

plata sumei de 10.000 euro, echivalent în lei, cu titlul de daune, reprezentând

prejudiciul cauzat reclamantei, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, a arătat că,

prin H.G. nr. 1.232 din 6 decembrie 2010, s-a aprobat declanșarea procedurilor

de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul

lucrării de utilitate publică „Autostrada Lugoj-Deva”, expropriator fiind

Statul Român, prin CN A.D.N.R. S.A, aflată sub autoritatea M.T.I.

Prin Anexa nr. 1 la H.G.

menționată, a fost stabilit amplasamentul lucrării de utilitate publică

„Autostrada Lugoj-Deva”, iar prin dispozițiile art. 1 din același act normativ,

s-a alocat suma de 156.000.000 lei pentru plata despăgubirilor către titularii

dreptului de proprietate asupra terenurilor situate pe amplasamentul acestei

lucrări de utilitate publică, care au format obiectul exproprierii.

Formalitățile de

publicitate impuse de prevederile legale au fost efectuate la data de 06

ianuarie 2011, prin afișarea la sediul Primăriei municipiului Lugoj a

următoarelor documente: anexa 2 la H.G. nr. 1232 din 06 decembrie 2010

cuprinzând numele si prenumele proprietarilor, nr. cadastral și suprafața

afectată; anexa 1 (planul de situație avizat de O.C.P.I Timiș în care sunt

evidențiate imobilele afectate); oferta de despăgubire pe teritoriul

administrativ al municipiului Lugoj pentru terenurile afectate de proiectul

„Autostrada Lugoj-Deva”; notificarea intenției de expropriere a imobilelor

aflate pe traseul „Autostrăzii Lugoj-Deva", prin care proprietarii

afectați erau invitați ca, în termen de 10 zile de la data afișării listei cu

imobilele supuse exproprierii, să formuleze cererile de acordare a

despăgubirilor; tabelul cuprinzând persoanele expropriate ce au luat cunoștința

de Notificarea intenției de expropriere; modele de cereri și registru de

cereri.

Sumele ofertate cu titlul

de despăgubiri au fost determinate pe baza Raportului de Evaluare realizat de

experții evaluatori B.G. și B.M., luând în considerare valoarea de 27.90 lei/mp,

ofertă de despăgubire ce nu a reflectat valoarea reală a terenului afectat de

expropriere. Astfel, pentru suprafețele care au format obiectul dreptului său

de proprietate și care au fost expropriate din aceleași parcele în cadrul

procedurii derulată în anul 2007 pentru lucrarea de utilitate publică de

interes național „Varianta de ocolire Lugoj”, cuantumul despăgubirii a fost

determinat în raport cu suma de 15 euro/mp Reclamanta a menționat că valoarea

terenurilor a crescut și, în prezent, ele sunt incluse în intravilanul municipiului

Lugoj prin reactualizarea P.U.G.

Reclamanta a mai arătat

că deși sumele ofertate cu titlul de despăgubiri nu constituiau o justă

despăgubire, de bună credință fiind, în termenul legal de 10 zile menționat în

Notificarea intenției de expropriere a imobilelor, a formulat cerere de

acordare a despăgubirilor prevăzute de dispozițiile Legii nr. 255/2010, care

totalizau suma de 133.901 lei.

Oferta expropriatorului

de despăgubire cu suma de 27,90 lei/mp, acceptată de reclamantă, se constituie

drept o ofertă urmată de acceptare, care configurează perfectarea unui acord

irevocabil al părților asupra sumelor stabilite cu titlul de despăgubire pentru

terenul afectat exproprierii și, care nu mai poate fi modificat în mod

unilateral de expropriator, fapt ce rezultă în mod implicit din dispozițiile art.

24 din Legea nr. 33/1994, la care cele ale art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010

fac trimitere și, care se referă la tranzacția sau „învoiala” părților.

Natura juridică a

„învoielii părților” cu privire la cuantumul sumelor stabilite cu titlul

de despăgubire este în acord și cu jurisprudența constantă a C.E.D.O., care

statuează că litigiile privitoare la exproprierea unor imobile pentru realizarea

de lucrări de interes general intră în domeniul de aplicare a noțiunii de „contestații

privitoare la drepturi și obligații cu caracter civil”, deoarece actul juridic

al exproprierii privește „însăși substanța dreptului de proprietate”

(Decizia C.E.D.O. Boden c/a Suedia). De aceea, C.E.D.O. a decis că dreptul la

indemnizația de expropriere este un drept patrimonial de natură civilă,

indiferent de originea unui eventual diferend privitor la plata indemnizației

de expropriere.

În raport de caracterele

exproprierii menționate mai sus, reclamanta a arătat că se impune concluzia că între

părți a intervenit o convenție irevocabilă cu privire la cuantumul

despăgubirilor, întrucât voința autorului ofertei de a se considera legat

juridic în caz de acceptare și care rezultă în mod indubitabil din „rugămintea”

inserată în conținutul Notificării intenției de expropriere, a fost urmată de

acceptarea pură și simplă exprimată prin ”Cererile de acordare a despăgubirilor”

formulate de reclamantă.

În acest context juridic,

prin Anexa 2 la H.G. nr. 492 din 11 mai 2011 pentru modificarea și completarea

H.G. nr. 1232/2010, a fost diminuată, în mod nelegal și abuziv, valoarea

despăgubirilor pentru terenul expropriat de la suma inițială de 27,90 lei/mp,

la suma de 1,49 lei/mp, sumă ce este derizorie și se circumscrie unei „naționalizări”.

Diminuarea valorică menționată a fost efectuată și cu încălcarea prevederilor art.

8 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 care permit, în circumstanțe excepționale și

temeinic motivate, numai suplimentarea sumelor individuale acordate cu titlu de

despăgubire pentru terenurile expropriate, iar nu și diminuarea acestora.

Reclamanta a arătat că stabilirea

unei despăgubiri derizorii pentru terenul expropriat constituie o încălcare

gravă a dreptului său de proprietate și a dreptului la o justă și prealabilă

despăgubire, astfel cum, acest drept este recunoscut prin dispozițiile art. 44 alin.

(3) din Constituția României, art. 1 din Legea nr. 33/1994, art. 481 C. civ.

sau prin art. 1 alin. (2) din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Cu privire la suma

reprezentând prejudiciul cauzat, aceasta reprezintă o valoare minimală,

derizorie, în raport cu paguba creată, întrucât prerogativele dreptului său de

proprietate nu au putut fi exercitate ca urmare a faptului că intenția de

expropriere înscrisă în cărțile funciare a vizat toată suprafața imobilelor,

terenurile fiind în integralitate indisponibilizate.

Reclamanta a mai arătat

că, datorită modului de dezmembrare, parcelele care vor rămâne, nu vor putea fi

utilizate în mod efectiv, deoarece nu va exista cale de acces la drumul public,

precum și datorită faptului că acestea nu vor putea fi folosite conform

destinației, pe durata desfășurării lucrărilor prefigurate prin proiectul „Autostrada

Lugoj-Deva”.

Pârâtul Statul Român prin

M.T.I., prin CN A.D.N.R. SA, prin D.R.D.P. Timișoara, a formulat întâmpinare,

solicitând respingerea acțiunii ca inadmisibilă dar și prematur introdusă, iar

pe fondul cauzei, ca neîntemeiată pentru următoarele aspecte:

În cazul în care

reclamanta a înțeles să formuleze o acțiune în pretenții pe dreptul comun față

de valoarea obiectului cererii, situată sub pragul de 500.000 lei, cererea de

chemare în judecată este de competența judecătoriei, conform art. 1 pct. 1

coroborat cu art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., impunându-se și timbrarea

acțiunii la valoare.

Astfel pârâtul a invocat

excepțiile necompetenței materiale a Tribunalului Timiș având în vedere că

valoarea obiectului cererii de chemare în judecată se află sub pragul de

500.000 lei, față de dispozițiile art. 1 pct. 1 coroborat cu art. 2 pct. 1 lit.

b) din C. proc. civ.; excepția netimbrării acțiunii, precum și excepția

inadmisibilității acțiunii de drept comun, având în vedere că procedura de

expropriere a imobilelor proprietatea reclamanților, aflată în derulare, este

reglementată de Legea nr. 255/2010, act normativ cu caracter special ce se

aplică cu prioritate față de dreptul comun, conform principiului specialia

generalibus derogant.

În situația respingerii

excepțiilor invocate, pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea

acțiunii ca neîntemeiată pentru următoarele aspecte:

Dispozițiile art. 11 alin.

(7) și (8) din Legea nr. 255/2010 au impus expropriatorului necesitatea

efectuării unor noi evaluări a terenurilor afectate de această lucrare de

utilitate publică, conform actualei reglementări, fiind întocmit un nou raport

de evaluare care, la stabilirea valorii de despăgubire a imobilelor supuse

exproprierii, a avut în vedere expertizele întocmite și actualizate de camerele

notarilor publici, potrivit art. 77

1

alin. (5) din Legea nr. 571/2003,

privind codul fiscal.

Având in vedere că noile

valori de despăgubire stabilite potrivit Legii nr. 255/2010 au fost mult mai

mici decât valorile de despăgubire stabilite în baza Legii nr. 198/2004 și,

având în vedere că Legea nr. 198/2004, ce a constituit cadrul legal al H.G. nr.

1.232 din 06 decembrie 2010 a fost abrogată și înlocuită de Legea nr. 255/2010,

în scopul punerii în concordanță a acestei hotărâri cu noua reglementare în

materia exproprierii - Legea nr. 255/2010, s-a procedat la modificarea H.G. nr.

1.232 din 06 decembrie 2010, prin emiterea H.G. nr. 492 din 11 mai 2011.

Acordul reclamantei

asupra cuantumului despăgubirilor consemnat în cadrul cererilor formulate a

vizat valorile despăgubirilor stabilite conform Legii nr. 198/2004 și H.G.

nr. 1232/2010, în forma ei inițială, anterior modificărilor survenite prin H.G.

nr. 492 din 11 mai 2011.

În aceste condiții,

cuantumul despăgubirilor în valoare de 325.683 lei solicitat de reclamantă prin

acțiune, stabilit în baza Legii nr. 198/2004 și H.G. nr. 1.232/2010. anterior

modificărilor și completărilor survenite prin H.G. nr. 492 din 11 mai 2011, nu

mai au corespondent în reglementarea în vigoare la momentul actual.

În mod greșit reclamanta

a considerat că între părți a intervenit un acord irevocabil al părților

asupra sumelor stabilite cu titlu de despăgubire pentru terenul afectat

exproprierii și care nu mai poate fi modificat în mod unilateral de către expropriator.

Ceea ce nu are în vedere reclamanta este faptul că acceptarea ofertei de către

expropriat trebuie să se manifeste numai în cadrul procedural reglementat de

Legea nr. 255/2010.

În acest sens, simpla

acceptare a cuantumului despăgubirilor consemnată în cererea de acordare a

despăgubirilor nu poate produce efecte juridice atât timp cât de aceasta

expropriatorul nu a luat cunoștință în modalitatea prevăzută de Legea nr. 255/2010,

respectiv prin constatarea acceptării de către comisia prevăzută la art. 18 din

Legea nr. 255/2010 printr-un proces-verbal semnat de membrii comisiei și de

expropriat.

Actul procedural prin

care comisia constată acceptarea sau neacceptarea cuantumului despăgubirilor

este procesul-verbal semnat de expropriat și de comisia de analiză a cererilor,

în calitatea acesteia de reprezentant al expropriatorului.

În speță, susține

pârâtul, nu s-a întocmit niciun proces-verbal între reclamantă și Comisia de

aplicare a Legii nr. 255/2010 care să constate acceptarea ofertei de expropriere

de reclamantă, situație în care nu s-a întâlnit oferta cu acceptarea.

Mai mult decât atât, mai

arată pârâtul, întregul demers al acordării despăgubirilor stabilite în baza

Legii nr. 198/2004 (și ulterior a Legii nr. 255/2010) și H.G. nr. 1.232/2010 a

fost întrerupt de către expropriator motivat de apariția H.G. nr. 492 din 11

mai 2011, care a modificat cuantumul despăgubirilor, situație în care expropriatorul

a procedat la reluarea procedurii de expropriere avându-se în vedere noile

valori.

Astfel, pârâtul a mai

arătat că atâta vreme cât nu a fost numită comisia prevăzută de art. 18 din

Legea nr. 255/2010, care să soluționeze cererile de acordare a despăgubirilor

formulate de reclamantă și, să constate acceptarea cuantumului despăgubirilor

de către aceasta printr-un proces-verbal, conform normelor legale anterior

menționate, nu se poate aprecia că acceptarea ofertei a ajuns la cunoștința

expropriatorului și, nici că simplul fapt al înregistrării cererilor la

Primăria Lugoj ar putea echivala cu o cunoaștere a acceptării. Numai după

evaluarea dosarului expropriatului de către comisie și constatarea menținerii

acceptării sale printr-un proces-verbal, oferta și acceptarea sunt pe deplin

obligatorii. Numai de atunci ofertantul e ținut de oferta sa, iar expropriatul

de acceptarea manifestată, însă acest lucru în speță nu s-a mai realizat.

În cazul în care

reclamanta își întemeiază acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 33/1994 sau Legii nr.

255/2010, la care face referire în cererea de chemare în judecată, pârâtul a invocat

excepția inadmisibilității acțiunii întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 33/1994

sau Legii nr. 255/2010.

Reglementarea specială în

materia exproprierii pentru cauză de utilitate publică privind terenurilor

proprietate privată necesare lucrărilor de construcție, reabilitare și

modernizare de drumuri de interes național, județean și local, o constituie

Legea nr. 255/2010, care a abrogat Legea nr. 198/2004, iar singura acțiune pe

care o prevede Legea nr. 255/2010 în favoarea expropriaților, este acțiunea în

contestarea cuantumului despăgubirilor, reglementată de art. 22 alin. (1) din

actul normativ menționat.

Pe de altă parte, arată

pârâtul, temeiul juridic al cererii reclamantei nu îl poate constitui

dispozițiile Legii nr. 33/1994, întrucât Legea nr. 255/2010 este un act

normativ special în materia exproprierii, ce se aplică cu prioritate față de

Legea nr. 33/1994, conform principiului „specialia generalibus derogant”.

S-a mai invocat

prematuritatea cererii de chemare în judecată întemeiată pe Legea nr. 255/2010,

față de prevederile art. 22 alin. (1) din aceeași lege și de faptul că

procedura exproprierii este în curs de derulare, până la data prezentei,

Comisia de aplicare a Legii nr. 255/2010, nu s-a întrunit pentru a analiza

cererile depuse de expropriați, respectiv pentru a încheia procesele verbale cu

expropriații și, mai apoi, Hotărârile de stabilire a cuantumului despăgubirii.

În situația respingerii

excepțiilor invocate, pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea

acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată, față de faptul că valoarea de

despăgubire de 1,49 lei/mp, stabilită prin H.G. nr. 492/2011 a fost determinată

cu respectarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 255/2011, evaluatorul, la

stabilirea valorii de despăgubire a imobilelor supuse exproprierii a avut în

vedere expertizele întocmite și actualizate de camerele notarilor publici,

potrivit art. 77

1

alin. (5) din Legea nr. 571/2003, privind C. fisc.

În ce privește daunele în

valoare de 10.000 euro, echivalent în lei, s-a solicitat respingerea acestora,

motivat de caracterul incert al prejudiciului pe care aceste daune se vor a-l

acoperi. S-a mai arătat că, prin notarea intenției de expropriere în cartea

funciară, nu se indisponibilizează terenul, așa cum menționează reclamanta,

acesta rămânând în continuare în proprietatea acesteia până la transferul

dreptului în patrimoniul statului.

Cu privire la prejudiciul

reprezentat de lipsa căilor de acces la drumul public și lipsa de folosință

conform destinației a parcelelor neexpropriate, rămase în proprietatea

reclamantei, pe durata desfășurării lucrărilor prefigurate prin proiectul

„Autostrada Lugoj-Deva”, s-a solicitat a se constata caracterul viitor, incert

si nedovedit al acestui prejudiciu.

În drept au fost invocate

dispozițiile art. 115 si următoarele C. proc. civ., art. 5, 8, 9, 11, 18,19 20,

22, 23 din Legea nr. 255/2010, art. 4, 5, 8, 15, 16 din H.G. nr. 53/2011.

Ulterior, reclamanta N.A.

și-a precizat acțiunea, solicitând, în principal, a se constata acordul de

voință/învoiala părților cu privire la plata sumei de 133.901 lei, cu titlul de

despăgubiri, pentru terenurile ce formează obiectul exproprierii, în temeiul art.

22 din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 24 alin. (1) din Legea nr. 33/1994;

obligarea pârâtului la plata sumei de 133.901 lei către reclamantă cu titlu de

despăgubire pentru terenurile supuse exproprierii; obligarea pârâtului la plata

sumei de 10.000 euro, echivalent în lei, cu titlu de daune, reprezentând

valoarea prejudiciului cauzat.

În subsidiar, reclamanta

a solicitat să se stabilească cuantumul despăgubirilor și suma cuvenită în

temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 23 alin. (2) din Legea nr.

33/1994, conform procedurii de la art. 25 și următ. din acest ultim act

normativ și obligarea pârâtului la plata acestei sume, precum și obligarea

pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru ipoteza cu totul

de excepție, în care se va împărtăși totuși teza pârâtului, în sensul că nu

s-ar fi perfectat între părți o asemenea înțelegere cu privire la despăgubirea

pentru expropriere, reclamanta a arătat că se impune ca, subsecvent

contestației cu privire la cuantumul despăgubirii „reevaluate” ulterior și

unilateral de către pârât, să se stabilească pe cale judiciară cuantumul

despăgubirilor și suma cuvenită, în temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010

raportat la art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform procedurii de la art.

25 și următ. din acest ultim act normativ și obligarea pârâtului la plata

acestei sume.

De asemenea, reclamanta N.A.

și-a completat acțiunea, solicitând anularea proceselor-verbale și a

hotărârilor de stabilire a despăgubirii, în ceea ce privește cuantumul despăgubirii

și, în principal să se constate acordul de voință/învoiala părților cu privire

la plata sumei de 133.901 lei, cu titlul de despăgubire, pentru terenurile expropriate

de pârât, în temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 24 alin.

(1) din Legea nr. 33/1994; obligarea pârâtului la plata sumei de 133.901 lei

către reclamantă cu titlu de despăgubire, pentru terenurile expropriate;

obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 euro, echivalent în lei, cu titlu

de daune, reprezentând valoarea prejudiciului cauzat; să se stabilească

cuantumul despăgubirilor și suma cuvenită reclamantei în temeiul art. 22 din

Legea nr. 255/2010 raportat la art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform

procedurii de la art. 25 și următdin acest ultim act normativ și, să se dispună

obligarea pârâtului la plata acestei sume și, în toate cazurile să se dispună

anularea Proceselor-verbale de stabilire a cuantumului despăgubirilor din 14

septembrie 2011, din 14 septembrie 2011, din 14 septembrie 2011 și din 14

septembrie 2011, precum și a Hotărârilor de stabilire a despăgubirilor nr. 15

din 14 septembrie 2011, nr. 16 din 14 septembrie 2011, nr. 28 din 14 septembrie

2011 și nr. 29 din 14 septembrie 2011, în ce privește stabilirea cuantumului

despăgubirii, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, au fost

reluate argumentele invocate anterior și, în plus, s-a arătat că se impune și

anularea proceselor-verbale și a hotărârilor de stabilire a despăgubirii, în ce

privește despăgubirea, prin care a fost stabilită unilateral de către

expropriator despăgubirea la o valoare absolut derizorie și prejudicială, cu

încălcarea înțelegerii părților și cu încălcarea dreptului la o justă și

prealabilă despăgubire pentru expropriere și, a dreptului său de proprietate.

Reclamanta și-a completat

acțiunea, în sensul anulării actelor și formelor de expropriere inițiate în

baza H.G. nr. 203/2012 care vizează parcela/tarlaua 1003/24 în suprafață de

11.907 mp situată documentar pe raza localității Coșteiu, jud. Timiș, în ce

privește despăgubirea, să se dispună obligarea pârâtului la plata unei

despăgubiri calculată în raport cu echivalentul în lei a sumei de 7 euro/mp și

pentru suprafața de teren expropriată în baza H.G. nr. 203/2012 sau, în

subsidiar, să se stabilească și pentru acest teren cuantumul despăgubirilor și

suma cuvenită reclamantei în temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat la

art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform procedurii de la art. 25 și

urm. din acest ultim act normativ obligarea pârâtului la plata acestei sume cu

titlu despăgubire pentru exproprierea terenului.

În motivare, arată că CN

A.D.N.R. SA a comunicat intenția de expropriere pentru parcela/tarlaua 1003/24

în suprafață de 11.907 mp, situată pe raza loc. Coșteiu, jud. Timiș pentru care

s-a stabilit o valoare de despăgubire derizorie de 13.692 lei, care echivalează

însă cu o veritabilă „naționalizare”.

Fără a mai reitera

motivele expuse în cuprinsul acțiunii introductive și a completărilor

ulterioare, reclamanta a considerat că, pentru aceleași argumente, despăgubirea

stabilită pentru terenul individualizat mai sus și expropriat în baza H.G. nr. 203

din 20 martie 2012 este derizorie, astfel încât se impune anularea tuturor

actelor și formelor de expropriere inițiate în temeiul H.G. nr. 203/2012 în ce

privește despăgubirea, să se dispună obligarea pârâtului la plata unei

despăgubiri de 27,90 lei/mp și pentru suprafața de teren expropriată în baza actului

normativ sus menționat sau, în subsidiar, să se stabilească și pentru acest

teren cuantumul despăgubirilor și suma cuvenită reclamantei în temeiul art. 22

din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994,

conform procedurii de la art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 23 alin.

(2) din Legea nr. 33/1994, conform procedurii de la art. 25 și următ. din acest

ultim act normativ și, obligarea pârâtului la plata acestei sume cu titlu de despăgubiri.

În ce privește cuantumul

despăgubirii, reclamanta arată că deși formal sau documentar, parcela/tarlaua

este evidențiată ca fiind amplasată pe raza localității Coșteiu, jud. Timiș,

aceasta este amplasată, în realitate, în zona limitrofă a Municipiului Lugoj,

urmând ca valoarea de despăgubire pentru teren să fie stabilită prin prisma

acestei împrejurări.

Pentru a dovedi

amplasamentul parcelei ca fiind în zona limitrofă Municipiului Lugoj, s-a depus

planul de amplasament, din care rezultă proximitatea acesteia față de Municipiul

Lugoj.

Pârâtul Statul Român prin

CN A.D.N.R. SA a formulat întâmpinare față de completarea acțiunii, solicitândrespingerea

cererii completatoare, pe excepția prematurității, raportat la dispozițiile art.

22 din Legea 255/2010, iar pe fondul cauzei, ca neîntemeiată.

Astfel s-a arătat că, analizând

conținutul art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2019, rezultă că reclamanta se

poate adresa instanței de judecată numai după comunicarea Hotărârii de

stabilire a cuantumului despăgubirii. Procedura exproprierii inițiată în baza H.G.

nr. 703/2012, este în curs de derulare, nefiind emisă decizia de expropriere, în

urma căreia persoanele expropriate să poată fi notificate pentru a depune la

sediul Consiliului Local Coșteiu cererile de acordare a despăgubirilor, cereri

ce vor fi analizate de Comisia de aplicare a Legii nr. 255/2011 și, pe cale de

consecință nu au fost încheiate procesele verbale cu expropriații și, nici

Hotărârile de stabilire a cuantumului despăgubirii.

Prin sentința civilă nr. 3635/PI

din 20 decembrie 2012, a Tribunalului Timiș a fost admisă în parte acțiunea

precizată și completată a reclamantei N.A. în contradictoriu cu

pârâtul-expropriator Statul Român, prin M.T.I., prin CN A.D.N.R. SA, prin D.R.D.P.

Timișoara; a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a despăgubirilor

aferente următoarelor imobile-terenuri arabile: suprafața de 620 mp din

parcela, identificată cadastral, în C.F., Lugoj; suprafața de 1.661 mp din

parcela, identificată cadastral în C.F., Lugoj; suprafața de 1.565 mp din

parcela, identificată cadastral, în C.F., Lugoj; suprafața de 517 mp din

parcela, identificată cadastral, în C.F., Lugoj, toate supuse procedurii

speciale de expropriere, în baza Legii nr. 198/2004, abrogată prin Legea cu nr.

255/2010, ulterior emiterii actului declanșator al procedurii speciale de

expropriere.

Constatând acordul

subiecților implicați în operațiunea de expropriere, asupra cuantumului

despăgubirii, intervenit în condițiile art. 5 - 6 din Legea nr. 198/2004, în

versiunea atunci în vigoare, a dispus anularea proceselor-verbale de stabilire

a cuantumului despăgubirii, toate emise la 14 septembrie 2011, în condițiile alin.

(15) art. 15 din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010,

aprobate prin H.G. nr. 53 din 19 ianuarie 2011, precum și a Hotărârilor de

stabilire a cuantumului despăgubirii în condițiile art. 18-20 din Legea nr.

255/2010, în corelație cu dispozițiile art. 15 și 16 din normele sus enunțate.

A fost respins în rest demersul judiciar precizat și completat, a fost obligată

reclamanta să achite în contul Biroului de expertize judiciare pendinte

Tribunalul Timiș, suma de 1130 lei cu titlu de diferență onorariu expert

aferent lucrării de specialitate efectuată de experții A.C., S.I. și H.Ș., a fost

obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă

de 4.890 lei.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut că reclamanta N.A., a fost proprietar tabular a

imobilelor terenuri, supuse exproprierii, inițiată pe calea procedurii

speciale, art. 3 din Legea nr.  198/2004, afectate unor obiective de utilitate

publică destinate construirii autostrăzii Lugoj-Deva.

S-a reținut că definită „ca

fiind o instituție juridică de drept public care constă în achiziția forțată,

cu titlu oneros, pentru cauză de utilitate publică, în condițiile legii și sub

control judiciar, a unor bunuri imobile proprietate privată” sau ca „o

operațiune juridică în a cărei structură complexă intră acte juridice și fapte

juridice în sens restrâns de drept public și de drept privat, având ca efecte

principale trecerea forțată a unui bun imobil proprietate privată în

proprietatea publică, în vederea executării unor lucrări de utilitate publică,

precum și plata unei despăgubiri”, exproprierea și-a găsit o consacrare

legislativă completă în art. 44 din Constituția revizuită care, statuează, în alin.

(3) și (6) că „nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate

publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire” și, mai

apoi, că această despăgubire se stabilește „de comun acord cu proprietarul său,

în caz de divergență, prin justiție”.

Instanța de fond a

reținut că prin derogare de la regulile de drept comun, Legea nr. 198/2004,

privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi și

drumuri naționale și, mai apoi, legea nouă abrogatoare Legea nr. 255/2010, instituie

o reglementare specială a procedurii exproprierii.

Actul de declarare a

utilității publice a fost urmat de măsurile premergătoare exproprierii, constând

în întocmirea unei documentații tehnico-cadastrale, așa cum prevăd dispozițiile

art. 3 din Lege, preluate și în anexa ce face parte integrantă din Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 198/1994, aprobate prin H.G. nr. 941/2004.

În baza acestei

documentații, reține instanța de fond, prin H.G. nr. 1232/16 decembrie 2010, a fost

aprobat amplasamentul lucrării, declanșarea procedurii de expropriere a

imobilelor care constituie amplasamentul, suma globală estimată a

despăgubirilor, termenul în care aceasta se virează într-un cont bancar deschis

pe numele expropriatorului și sursa de finanțare.

Ca atare, reține instanța

de fond, în speță, declanșarea procedurii de expropriere s-a realizat prin H.G.

nr. 1232 din 16 decembrie 2010 urmare a declarării utilității publice prin Legea

nr. 198/2004, fără ca titularul dreptului de proprietate privată, ori titularul

altui drept real asupra imobilului în discuție să poată contesta măsura

exproprierii.

În ce privește despăgubirea

acordată în situația exproprierii, instanța de fond a reținut că aceasta reprezintă

o compensație pentru pierderea suferită de proprietar, ca urmare a stingerii

dreptului de proprietate privată asupra bunului supus exproprierii, cu

consecința nașterii dreptului de proprietate publică asupra aceluiași bun. O

astfel de despăgubire se impune a fi dreaptă (aptă a acoperi întreaga pierdere

suferită de persoanele afectate de măsura exproprierii, inclusiv cea rezultată

din parcelele neexpropriate, ce nu mai pot fi exploatate ori utilizate normal,

conform destinației), justă (ceea ce exclude orice plafonare a acesteia) și

prealabilă (constituindu-se într-o garanție importantă acordată persoanelor

îndreptățite la despăgubire).

În acest sens, instanța

de fond a reținut că jurisdicția de contencios european a statuat, în virtutea

respectării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, că o măsură privativă de proprietate, trebuie să păstreze un just

echilibru între exigențele interesului general al comunității și imperativele

apărării drepturilor fundamentale ale individului printre care se numără,

evident, și dreptul de proprietate, ceea ce presupune existența unei

despăgubiri drepte, juste și prealabile cuvenită proprietarului pentru bunul

expropriat.

În speță, reține instanța

de fond, prin anexa nr. 1 la H.G. nr. 1232/2010, au fost individualizate

imobilele, proprietarii acestora, precum și sumele individuale, defalcate pe

fiecare imobil, stabilite cu titlu de despăgubire, în baza raportului de

evaluare realizat de un expert evaluator, în cadrul măsurilor premergătoare

exproprierii, procedându-se la afișarea listei imobilelor, planului cu

amplasamentul lucrării, a ofertelor de despăgubire pe categorii de imobile, la

sediul consiliului local.

Printre proprietarii supuși

operațiunii juridice de expropriere figurează și reclamanta N.A., care s-a

declarat a fi de acord cu despăgubirea stabilită, așa cum rezultă din înscrisurile

existente la dosar.

Tribunalul a reținut că, despăgubirile

cuvenite reclamatei au fost cuantificate prin învoiala comună a celor doi

subiecți implicați în operațiunea juridică de expropriere, motiv pentru care s-a

statuat că, în speță, a intervenit un acord între expropriator și expropriat,

oferta întâlnindu-se cu acceptarea încă de la data de 17 ianuarie 2011 (la care

petiționara s-a declarat de acord cu oferta de despăgubire). Chiar dacă, data

se situează după intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2010 (23 decembrie 2010),

acest aspect nu are relevanță juridică, pe tărâmul înțelegerii intervenite cu

privire la despăgubirea acordată pentru terenurile expropriate.

Din această perspectivă s-a

apreciat că, însăși legea nouă, în versiunea în vigoare la data formării

acordului, art. 31 din Legea nr. 255/2010, prevede că: ”Orice documentație

tehnică sau de evaluare realizată ori aflată în curs de realizare anterior

intrării în vigoare a prezentei legi se consideră valabilă.” Împrejurarea că,

ulterior, expropriatorul, urmare a realizării unui nou raport de evaluare

imobiliară, a înțeles să diminueze drastic despăgubirile oferite inițial,

modificând H.G. nr. 1232/2010, prin H.G. nr. 492 din 11 mai 2011, nu poate avea

relevanță juridică, în ceea ce îi privește pe proprietarii ce au acceptat

expres sumele acordate inițial, deoarece, prin acceptarea ofertei, s-a realizat

acordul de voință al celor doi subiecți procesuali (expropriat și

expropriator), acord, care, implicit, a lipsit de interes declanșarea

procedurii judiciare.

Pe de altă parte,

tribunalul a constatat că solicitarea expropriatorului de a se lua în

considerare sumele acordate cu titlu de despăgubire, în temeiul noii evaluări

imobiliare, aprobate prin H.G. nr. 492/2011, nu încalcă numai dispozițiile

tranzitorii din Legea nr. 255/2010, dar și principiul neretroactivității legii

civile consacrat constituțional.

Or, transpunerea în

practică a acestui principiu, reține instanța de fond, presupune cu necesitate

ca procedura de notificare și despăgubire a deținătorilor de imobile,

reglementată de Legea nr. 255/2010, să se aplice exclusiv exproprierilor realizate

după intrarea în vigoare a acestui act normativ (sens în care se invocă practica

judiciară a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5228 din 8 noiembrie 2011,

publicată în R.R.D. nr. 2/2012).

De altfel, reține

instanța de fond, rațiunea ce stă la baza principiului fundamental enunțat,

rezidă în aceea că ar fi absurd a i se pretinde unui subiect de drept să

răspundă pentru un comportament ce a avut loc anterior intrării în vigoare a

unei legi, ce reglementează tocmai o atare conduită. Scopul unei legi este

acela de reglementa actele și situațiile ulterioare intrării sale în vigoare,

urmând ca o situație juridică să producă efectele juridice prevăzute de legea

în vigoare la data nașterii sale, regulă abstractizată în principiul tempus

regit actum.

Instanța de fond a

reținut că nu poate fi primită nici teza pârâtului în sensul că H.G. nr. 1232/2010,

ar fi devenit caducă în urma modificării sale prin H.G. nr. 492 din 11 mai 2011,

știut fiind că, noțiunea de caducitate presupune ca actul să nu fi produs încă

nici un efect (ceea ce nu este cazul în speță, H.G. nr. 1232/2010 producând

efecte), fără a putea aduce însă atingere perioadei cuprinse între data

încheierii actului și data intervenirii cauzei ce a determinat-o.

Din perspectiva celor

expuse, tribunalul a admis în parte acțiunea precizată și completată, context

în care a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a despăgubirilor

aferente terenurilor expropriate și, constatând acordul subiecților implicați

în operațiunea de expropriere, asupra cuantumului despăgubirii, intervenit în

condițiile de exigență ale art. 5 în corelație cu acelea ale art. 6 din Legea nr.

198/2004, în versiunea atunci în vigoare, s-a dispus anularea

proceselor-verbale de stabilire a cuantumului despăgubirii, toate emise la 14

septembrie 2011, în condițiile art. 15 alin. (1) din normele metodologice de

aplicare a Legii nr. 255/2010, aprobate prin H.G. nr. 53 din 19 ianuarie 2011, precum

și a Hotărârilor de stabilire a cuantumului despăgubiri având aceleași numere,

emise la 14 septembrie 2011 în condițiile art. 18-201 din Legea nr. 255/2010,

în corelație cu acelea ale art. 15 și 16 din normele deja evocate.

Tribunalul a respins

pretențiile reclamantei vizând acordarea unei compensații pecuniare pentru

repararea prejudiciului produs parcelelor rămase neexpropriate ce nu mai pot fi

utilizate potrivit destinației, de terenuri agricole extravilane, datorită

inexistenței, în prezent, a unor căi de acces care să facă posibilă exploatarea

lor.

Cum, reclamanta nu a

făcut dovada achitării diferenței de onorariu solicitată de cei trei experți

desemnați în cauză, potrivit decontului aferent lucrării de specialitate

efectuată, prima instanță a obligat-o să achite în contul Biroului de expertize

judiciare pendinte Tribunalul Timiș, suma de 1.130 lei pentru fiecare, cu titlu

de diferență onorariu expert aferent lucrării de specialitate efectuată de

către experții A.C., S.I. și H.Ș.

De asemenea în temeiul art.

274 C. proc. civ. a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de

4890 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu experți.

Împotriva acestei

hotărâri, au declarat apel reclamanta N.A., pârâtul Statul Român, prin M.T.I.,

reprezentat de CN A.D.N.R. SA, prin D.R.D.P. Timișoara, precum și Parchetul de

pe lângă Tribunalul Timiș, iar prin Decizia civilă nr. 61din 25 aprilie 2014 a

Curții de Apel Timișoara a fost respins apelul reclamantei, a fost admis apelul

Statului Român prin M.T.I. reprezentat de CN A.D.N.R. SA prin D.R.D.P.

Timișoara precum și apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, fiind

schimbată în parte hotărârea instanței de fond în sensul admiterii în parte a

acțiunii reclamantei N.A. astfel cum a fost precizată și completată și s-a dispus

anularea în parte a proceselor verbale de stabilire a cuantumului despăgubirii din

14 septembrie 2011, din 14 septembrie 2011, din 14 septembrie 2011 și din 14

septembrie 2011, precum și a Hotărârilor de stabilire a despăgubirilor nr. 15

din 14 septembrie 2011, nr. 16 din 14 septembrie 2011, nr. 28 din 14 septembrie

2011 și nr. 29 din 14 septembrie 2011, toate emise de Comisia pentru aplicarea

Legii nr. 255/2010, Consiliul Local Lugoj, în partea privind cuantumul

despăgubirilor cuvenite reclamantei N.A. pentru terenurile expropriate, a fost

stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantei pentru terenurile

expropriate, respectiv pentru: terenul în suprafață de 620 mp din parcela,

identificată cadastral, înscrisă în C.F., Lugoj; terenul în suprafață de 1.661 mp

din parcela, identificată cadastral, înscrisă în C.F., Lugoj; terenul în

suprafață de 1565 mp din parcela, identificată cadastral, înscrisă în C.F.,

Lugoj; terenul în suprafață de 517 mp din parcela, identificată, înscrisă în

C.F., Lugoj, la suma totală de 43.630 lei și a fost obligat pârâtul la plata

către reclamantă a acestei sume; a fost respinsă în rest acțiunea precizată și

completată, fiind menținută în rest sentința cu privire la obligarea

reclamantei la plata sumei de câte 1.130 lei, cu titlu de diferență onorariu

expert aferent lucrării de specialitate efectuată în fața primei instanțe.

În baza art. 274 C. proc.

civ., instanța de apel a reținut că nu se vor acorda reclamantei cheltuieli de

judecată în apel, fiind necuvenite, că față de soluția pronunțată, reclamanta

va fi obligată la plata către pârât a sumei de 1.300 lei, cu titlu de

cheltuieli parțiale de judecată, în limita pretențiilor admise.

Pentru a pronunța această

hotărâre au fost reținute următoarele considerente:

Reclamanta N.A. a

solicitat schimbarea hotărârii instanței de fond, în sensul admiterii în

totalitate a acțiunii civile precizate și completate, respectiv, în sensul de a

dispune și anularea actelor și formelor de expropriere inițiate în baza H.G. nr.

203/2012 care vizează parcela/tarlaua, în suprafață de 11.907 mp, situată

documentar pe raza localității Coșteiu jud. Timiș, în ce privește despăgubirea,

obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri de 83.349 euro, echivalent în lei

la data plății, respectiv de 7 euro/mp și pentru suprafața de teren expropriată

în baza H.G. nr. 203/2012, sau, în subsidiar, stabilirea și pentru acest teren

cuantumul despăgubirilor și suma cuvenită reclamantei, în temeiul art. 22 din

Legea nr. 255/2010 raportat la art. 23 alin. (2) și art. 25 din Legea nr. 33/1994,

obligarea pârâtului la plata acestei sume cu titlu despăgubire pentru

expropriere, obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 euro, echivalent în

lei, cu titlu de daune, reprezentând valoarea prejudiciului cauzat, cu

cheltuieli de judecată.

Astfel, reclamanta a

arătat că, în mod netemeinic și nelegal, prin sentința apelată, prima instanță

a respins cererea de anulare a actelor și formelor de expropriere inițiate în

baza H.G. nr. 203/2012, în ce privește exproprierea, cererea de obligare a

pârâtului la plata despăgubirilor cuvenite pentru terenul menționat, precum și

cererea de obligare a pârâtului la plata sumei de 10.000 euro, echivalent în

lei, cu titlu de daune, reprezentând valoarea prejudiciului cauzat.

Reclamanta a mai arătat

că în ce privește cererea de anulare a actelor și formelor de expropriere

inițiate în baza H.G. nr. 203/2012 și de obligare a pârâtului la plata

despăgubirilor cuvenite pentru acest teren, prima instanță în mod greșit și-a

argumentat soluția pe împrejurarea că terenul nu este identificabil în termeni

topografici și, că nu s-a confirmat relația acestuia cu celelalte parcele

supuse exproprierii, în condițiile în care suprafața de teren de 11.907 mp era

identificată suficient prin însăși lista terenurilor anexă la H.G. nr. 203/2012

și a fost expropriată pe durata derulării procedurii jurisdicționale, deoarece

H.G. nr. 203/2012 doar a completat lista imobilelor supuse exproprierii cu noi

suprafețe de teren suplimentare (printre care și cea în cauză), astfel încât nu

s-au emis și nici nu se vor mai emite noi hotărâri și procese-verbale de

expropriere.

Prin urmare, întrucât

suprafața de teren individualizată mai sus a fost expropriată pe durata

derulării activității jurisdicționale, s-a arătat că prima instanță trebuia să

dispună atât anularea actelor și formelor de expropriere inițiate în baza H.G. nr.

203/2012, în ce privește despăgubirea, cât și obligarea pârâtului la plata

despăgubirii aferente acestei suprafețe de teren, fie la nivelul sumei de

83.349 euro -echivalent în lei la data plății, determinată prin raportare la

valoarea de 27,90 lei/mp (7 euro/mp) pentru care a intervenit acordul de voință

dintre reclamantă și pârât cu privire la terenurile expropriate inițial,

identice și limitrofe cu cele vizate de H.G. nr. 203/2012, fie, în subsidiar,

la nivelul cuantumului pe care era datoare să îl stabilească, potrivit art. 22

din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994,

conform procedurii de la art. 25 și următ. din acest ultim act normativ, astfel

cum a solicitat prin completarea de acțiune.

S-a mai arătat că,

Tribunalul Timiș a respins în mod nelegal cererea de obligare a pârâtului la

plata sumei de 10.000 Euro, echivalent în lei, cu titlu de daune, reprezentând

valoarea prejudiciului cauzat, susținând că instanța de judecată s-a aflat în

eroare referitor la acest petit, întrucât sumele solicitate cu titlu de daune

nu vizează suprafețele de teren expropriate inițial, față de care s-a constatat

acordul de voință al părților, ci suprafețe de teren limitrofe acestora, pentru

care expertiza tehnică judiciară a stabilit că nu mai pot fi utilizate conform

destinației de teren agricol, în virtutea faptului că accesul este obstaculat

ca urmare a efectuării operațiunilor de dezmembrare și expropriere.

Suma de 10.000 euro în

echivalent în lei, pretinsă cu titlul daune este derizorie, în sensul că nu

acoperă în integralitate paguba suferită. Prin lucrarea de specialitate

întocmită în cauză, s-a statuat că nu există căi de acces și, că nu există posibilitatea

de utilizare a suprafeței de 937 mp, rămasă din parcelă, datorită faptului că

accesul nu mai este asigurat, fiind învecinată cu suprafața de teren

expropriata, iar la vest de canalul H.C. 403, la nord si sud de parcelele de

teren ale altor proprietari.

În consecință, reclamanta

a susținut că dreptul de proprietate care poartă asupra acestor suprafețe de

teren a fost dezgolit de atributele esențiale „usus și fructus”, iar

afectațiunea terenului a fost compromisă iremediabil, astfel că cererea de

obligare a pârâtului la plata despăgubirii de 10.000 euro echivalent în lei

pentru aceste suprafețe de teren este întemeiată.

Prin apelul declarat de pârâtul

Statul Român, prin M.T.I., reprezentat de CN A.D.N.R. SA, prin D.R.D.P.

Timișoara, s-a solicitat schimbarea sentinței atacate în sensul respingerii

acțiunii principale, ca neîntemeiată.

În

motivarea cererii de apel s-a arătat că, în mod nelegal prin raportare la

temeiul de drept invocat de reclamantă, prima instanța a apreciat că, în speță,

a intervenit un acord între expropriator și expropriată cu privire la valorile

inițiale de despăgubire, încă de la data de 17 ianuarie 2011 (la care

petiționara s-a declarat de acord cu oferta de despăgubire).

Deși

reclamanta își întemeiază acțiunea pe dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr.

33/1994, din cuprinsul petitelor 1 și 2 ale acțiunii introductive, rezultă că

reclamanta solicită constatarea unui acord de voință, ce a luat naștere între

aceasta și pârât prin acceptarea valorilor inițiale de despăgubire, stabilite

în baza Legii nr. 198/2004 și H.G. nr. 1232/2010, în forma anterioară

modificărilor intervenite prin H.G. nr. 492/2011 și respectiv obligarea

pârâtului la executarea obligației de plată ce rezultă din acest acord de

voință.

S-a mai

arătat că, instanța de judecată poate lua act doar de învoiala părților

manifestată în fața acesteia, nu și de o eventuală învoială născută anterior,

așa cum solicită reclamanta, iar, potrivit temeiului de drept invocat de

reclamantă - art. 24 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, instanța era obligată să

întrebe părțile dacă se învoiesc asupra despăgubirii, iar dacă constată că

părțile nu se învoiesc, să stabilească valoarea despăgubirilor potrivit

dispozițiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994.

Arată

că, față de conținutul petitelor 1 și 3 din acțiunea formulată, precizată și

completată, instanța nu avea cum să constate intervenirea unui acord între

reclamanta-expropriată și pârâtul expropriator, cu privire la acordarea

despăgubirilor inițiale.

În acest

sens, învederează că, deși în cadrul petitului 1 din cererea introductivă,

reclamanta solicită constatarea acordului de voință cu privire la valorile

anterioare de despăgubire, în cadrul petitului 3, solicită și acordarea unor

despăgubiri suplimentare pentru prejudiciul cauzat prin expropriere, în cuantum

de 10.000 euro.

Arată că

despăgubirile acordate de expropriator cuprind atât valoarea reală, de

circulație, a imobilului, cât și despăgubirile pentru prejudiciul cauzat

expropriaților sau altor persoane îndreptățite.

Or, în condițiile

în care valoarea despăgubirilor inițiale cuprindea, pe lângă prețul terenului

expropriat și despăgubirile pentru prejudiciul cauzat de expropriere,

solicitarea unor despăgubiri suplimentare pentru prejudiciul cauzat prin

expropriere nu poate conduce decât la concluzia că, expropriata nu este pe

deplin de acord cu cuantumul despăgubirilor ce au fost oferite de expropriator,

fapt ce echivalează cu o contestare a cuantumului despăgubirilor, întemeiată pe

art. 22 din Legea 255/2010, temei de drept invocat de reclamantă.

Prin

urmare, neexistând o acceptare clară, care să concorde pe deplin cu oferta și

să fie neîndoielnică, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile formării unui

acord de voință valabil.

Acordul

de voință cu privire la despăgubirile inițiale arată pârâtul nu s-a format

atâta timp cât, de acceptarea cuantumului despăgubirilor, expropriatorul nu a

luat cunoștință în modalitatea prevăzută de Legea nr. 255/2010, respectiv nu s-a

constatat acceptarea de către comisia prevăzută la art. 18 din Legea nr. 255/2010,

printr-un proces-verbal semnat de membrii comisiei și de expropriat, act

procedural prin care comisia poate constata acceptarea sau neacceptarea

cuantumului despăgubirilor.

În

speță, arată pârâtul cu privire la despăgubirile inițiale, nu s-a întocmit

niciun proces-verbal între reclamantă și Comisia de aplicare a Legii nr. 255/2010,

prin care să se ia act de acceptarea ofertei de expropriere de către

reclamantă, situație în care nu s-a întâlnit oferta cu acceptarea și, nu s-a

format un acord de voință valabil, astfel că prima instanță, în mod nelegal, a

consfințit existența unui acord de voință.

Prin

faptul că, atributul luării la cunoștința de acceptarea ofertei a fost dat de

legiuitor în mod exclusiv Comisiei de aplicare a Legii nr. 255/2010, prin

încheierea procesului-verbal de stabilire a cuantumului despăgubirilor, rezultă

că până la momentul încheierii procesului-verbal sus evocat de Comisia de

aplicare a Legii nr. 255/2010, nici simpla depunere a cererii de acordare a

despăgubirilor la Primăria Lugoj, și niciun alt fapt, nu poate fi considerat ca

reprezentând ajungerea acceptării ofertei la cunoștința expropriatorului.

S-a mai

arătat că eroarea de interpretare a dispozițiilor legale sus evocate constă în

faptul că instanța de judecată echivalează constatarea acceptării de către

Comisia de aplicare a Legii nr. 255/2010, cu constatarea acordului de voință, deși

diferența dintre cele două este esențială.

S-a mai

arătat că valorile inițiale de despăgubire afișate de expropriator la Consiliul

local Lugoj reprezentau doar valori propuse pentru despăgubire ce nu au fost

consacrate legislativ în nici un act normativ. Singurele valori individuale ale

despăgubirilor, pentru fiecare expropriat, care au fost prevăzute într-un act

normativ, sunt valorile stabilite potrivit Legii nr. 255/2010, care a abrogat

Legea nr. 198/2004, respectiv cele specificate în Anexa 2 la H.G. nr. 1232/2010,

în forma modificată și completată de H.G. nr. 492/2011.

Pârâtul

a mai arătat că, în mod nefondat, prima instanță a apreciat că prin modificarea

despăgubirilor inițiale, s-ar fi încălcat prevederile art. 31 din Legea nr. 255/2010,

față de prevederile art. 32 din lege, care prevăd că: „în cazul procedurilor de

expropriere aflate în curs de desfășurare, pentru continuarea realizării

obiectivelor, se aplică prevederile prezentei legi”. Solicită a se observa că,

pârâtul nu a anulat raportul inițial de evaluare cu încălcarea art. 31 din

Legea nr. 255/2010 ci, din contră a fost nevoit să întocmească un nou raport de

evaluare, în conformitate cu dispozițiile art. 11 alin. (7) din Legea nr. 255/2010,

aplicabil prin raportare la stadiul în care se află procedura exproprierii, la

momentul intrării în vigoare a Legii nr. 255/2010 și, la dispozițiile art. 32

din această lege.

S-a mai

arătat că în mod neîntemeiat instanța de fond a înlăturat petitul subsidiar,

prin care reclamanta a solicitat ca instanța să stabilească cuantumul

despăgubirilor în temeiul art. 22 din Legea 255/2010 raportat la art. 23 alin.

(2) din Legea nr. 33/1994 conform procedurii de la art. 25 din Legea nr. 33/1994

și să dispună obligarea pârâtului la plata acestei sume.

De

asemenea, pârâtul a mai arătat că, este nelegală soluția pronunțată de instanța

de fond asupra petitului introdus prin completarea de acțiune din 07 noiembrie 2011,

prin care reclamanta a solicitat si anularea proceselor verbale de stabilire a

cuantumului despăgubirilor, precum și a hotărârilor de stabilire a

despăgubirilor, în ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirii.

În acest

sens, se învederează instanței de apel că, prima instanță a dispus anularea în

întregime a proceselor verbale și a hotărârilor mai sus evocate, deși

reclamanta a solicitat anularea acestor acte doar în ce privește stabilirea

cuantumului despăgubi