ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3476/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 5941/30 din 18 august 201, reclamanta N.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin M.T.I., prin CN A.D.N.R. SA, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună admiterea acțiunii, să se constate acordul de voință/ învoiala părților cu privire la plata sumei de 133.901 lei, cu titlul de despăgubire, pentru terenurile proprietatea sa care formează obiectul exproprierii dispuse de pârât; să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 133.901 lei către reclamantă, cu titlu de despăgubire pentru terenurile expropriate și obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 euro, echivalent în lei, cu titlul de daune, reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, a arătat că, prin H.G. nr. 1.232 din 6 decembrie 2010, s-a aprobat declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică „Autostrada Lugoj-Deva”, expropriator fiind Statul Român, prin CN A.D.N.R. S.A, aflată sub autoritatea M.T.I. Prin Anexa nr. 1 la H.G. menționată, a fost stabilit amplasamentul lucrării de utilitate publică „Autostrada Lugoj-Deva”, iar prin dispozițiile art. 1 din același act normativ, s-a alocat suma de 156.000.000 lei pentru plata despăgubirilor către titularii dreptului de proprietate asupra terenurilor situate pe amplasamentul acestei lucrări de utilitate publică, care au format obiectul exproprierii.

Formalitățile de publicitate impuse de prevederile legale au fost efectuate la data de 06 ianuarie 2011, prin afișarea la sediul Primăriei municipiului Lugoj a următoarelor documente: anexa 2 la H.G. nr. 1232 din 06 decembrie 2010 cuprinzând numele si prenumele proprietarilor, nr. cadastral și suprafața afectată; anexa 1 (planul de situație avizat de O.C.P.I Timiș în care sunt evidențiate imobilele afectate); oferta de despăgubire pe teritoriul administrativ al municipiului Lugoj pentru terenurile afectate de proiectul „Autostrada Lugoj-Deva”; notificarea intenției de expropriere a imobilelor aflate pe traseul „Autostrăzii Lugoj-Deva", prin care proprietarii afectați erau invitați ca, în termen de 10 zile de la data afișării listei cu imobilele supuse exproprierii, să formuleze cererile de acordare a despăgubirilor; tabelul cuprinzând persoanele expropriate ce au luat cunoștința de Notificarea intenției de expropriere; modele de cereri și registru de cereri.

Sumele ofertate cu titlul de despăgubiri au fost determinate pe baza Raportului de Evaluare realizat de experții evaluatori B.G. și B.M., luând în considerare valoarea de 27.90 lei/mp, ofertă de despăgubire ce nu a reflectat valoarea reală a terenului afectat de expropriere. Astfel, pentru suprafețele care au format obiectul dreptului său de proprietate și care au fost expropriate din aceleași parcele în cadrul procedurii derulată în anul 2007 pentru lucrarea de utilitate publică de interes național „Varianta de ocolire Lugoj”, cuantumul despăgubirii a fost determinat în raport cu suma de 15 euro/mp Reclamanta a menționat că valoarea terenurilor a crescut și, în prezent, ele sunt incluse în intravilanul municipiului Lugoj prin reactualizarea P.U.G.

Reclamanta a mai arătat că deși sumele ofertate cu titlul de despăgubiri nu constituiau o justă despăgubire, de bună credință fiind, în termenul legal de 10 zile menționat în Notificarea intenției de expropriere a imobilelor, a formulat cerere de acordare a despăgubirilor prevăzute de dispozițiile Legii nr. 255/2010, care totalizau suma de 133.901 lei. Oferta expropriatorului de despăgubire cu suma de 27,90 lei/mp, acceptată de reclamantă, se constituie drept o ofertă urmată de acceptare, care configurează perfectarea unui acord irevocabil al părților asupra sumelor stabilite cu titlul de despăgubire pentru terenul afectat exproprierii și, care nu mai poate fi modificat în mod unilateral de expropriator, fapt ce rezultă în mod implicit din dispozițiile art. 24 din Legea nr. 33/1994, la care cele ale art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 fac trimitere și, care se referă la tranzacția sau „învoiala” părților.

Natura juridică a „învoielii părților” cu privire la cuantumul sumelor stabilite cu titlul de despăgubire este în acord și cu jurisprudența constantă a C.E.D.O., care statuează că litigiile privitoare la exproprierea unor imobile pentru realizarea de lucrări de interes general intră în domeniul de aplicare a noțiunii de „contestații privitoare la drepturi și obligații cu caracter civil”, deoarece actul juridic al exproprierii privește „însăși substanța dreptului de proprietate” (Decizia C.E.D.O. Boden c/a Suedia). De aceea, C.E.D.O. a decis că dreptul la indemnizația de expropriere este un drept patrimonial de natură civilă, indiferent de originea unui eventual diferend privitor la plata indemnizației de expropriere.

În raport de caracterele exproprierii menționate mai sus, reclamanta a arătat că se impune concluzia că între părți a intervenit o convenție irevocabilă cu privire la cuantumul despăgubirilor, întrucât voința autorului ofertei de a se considera legat juridic în caz de acceptare și care rezultă în mod indubitabil din „rugămintea” inserată în conținutul Notificării intenției de expropriere, a fost urmată de acceptarea pură și simplă exprimată prin ”Cererile de acordare a despăgubirilor” formulate de reclamantă. În acest context juridic, prin Anexa 2 la H.G. nr. 492 din 11 mai 2011 pentru modificarea și completarea H.G. nr. 1232/2010, a fost diminuată, în mod nelegal și abuziv, valoarea despăgubirilor pentru terenul expropriat de la suma inițială de 27,90 lei/mp, la suma de 1,49 lei/mp, sumă ce este derizorie și se circumscrie unei „naționalizări”.

Diminuarea valorică menționată a fost efectuată și cu încălcarea prevederilor art. 8 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 care permit, în circumstanțe excepționale și temeinic motivate, numai suplimentarea sumelor individuale acordate cu titlu de despăgubire pentru terenurile expropriate, iar nu și diminuarea acestora. Reclamanta a arătat că stabilirea unei despăgubiri derizorii pentru terenul expropriat constituie o încălcare gravă a dreptului său de proprietate și a dreptului la o justă și prealabilă despăgubire, astfel cum, acest drept este recunoscut prin dispozițiile art. 44 alin. (3) din Constituția României, art. 1 din Legea nr. 33/1994, art. 481 C. civ. sau prin art. 1 alin. (2) din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cu privire la suma reprezentând prejudiciul cauzat, aceasta reprezintă o valoare minimală, derizorie, în raport cu paguba creată, întrucât prerogativele dreptului său de proprietate nu au putut fi exercitate ca urmare a faptului că intenția de expropriere înscrisă în cărțile funciare a vizat toată suprafața imobilelor, terenurile fiind în integralitate indisponibilizate. Reclamanta a mai arătat că, datorită modului de dezmembrare, parcelele care vor rămâne, nu vor putea fi utilizate în mod efectiv, deoarece nu va exista cale de acces la drumul public, precum și datorită faptului că acestea nu vor putea fi folosite conform destinației, pe durata desfășurării lucrărilor prefigurate prin proiectul „Autostrada Lugoj-Deva”.

Pârâtul Statul Român prin M.T.I., prin CN A.D.N.R. SA, prin D.R.D.P. Timișoara, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca inadmisibilă dar și prematur introdusă, iar pe fondul cauzei, ca neîntemeiată pentru următoarele aspecte: În cazul în care reclamanta a înțeles să formuleze o acțiune în pretenții pe dreptul comun față de valoarea obiectului cererii, situată sub pragul de 500.000 lei, cererea de chemare în judecată este de competența judecătoriei, conform art. 1 pct. 1 coroborat cu art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., impunându-se și timbrarea acțiunii la valoare. Astfel pârâtul a invocat excepțiile necompetenței materiale a Tribunalului Timiș având în vedere că valoarea obiectului cererii de chemare în judecată se află sub pragul de 500.000 lei, față de dispozițiile art. 1 pct. 1 coroborat cu art. 2 pct. 1 lit. b) din C. proc.

civ.; excepția netimbrării acțiunii, precum și excepția inadmisibilității acțiunii de drept comun, având în vedere că procedura de expropriere a imobilelor proprietatea reclamanților, aflată în derulare, este reglementată de Legea nr. 255/2010, act normativ cu caracter special ce se aplică cu prioritate față de dreptul comun, conform principiului specialia generalibus derogant.

În situația respingerii excepțiilor invocate, pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată pentru următoarele aspecte: Dispozițiile art. 11 alin. (7) și (8) din Legea nr. 255/2010 au impus expropriatorului necesitatea efectuării unor noi evaluări a terenurilor afectate de această lucrare de utilitate publică, conform actualei reglementări, fiind întocmit un nou raport de evaluare care, la stabilirea valorii de despăgubire a imobilelor supuse exproprierii, a avut în vedere expertizele întocmite și actualizate de camerele notarilor publici, potrivit art. 77 1 alin. (5) din Legea nr. 571/2003, privind codul fiscal. Având in vedere că noile valori de despăgubire stabilite potrivit Legii nr. 255/2010 au fost mult mai mici decât valorile de despăgubire stabilite în baza Legii nr. 198/2004 și, având în vedere că Legea nr. 198/2004, ce a constituit cadrul legal al H.G.

nr. 1.232 din 06 decembrie 2010 a fost abrogată și înlocuită de Legea nr. 255/2010, în scopul punerii în concordanță a acestei hotărâri cu noua reglementare în materia exproprierii - Legea nr. 255/2010, s-a procedat la modificarea H.G. nr. 1.232 din 06 decembrie 2010, prin emiterea H.G. nr. 492 din 11 mai 2011. Acordul reclamantei asupra cuantumului despăgubirilor consemnat în cadrul cererilor formulate a vizat valorile despăgubirilor stabilite conform Legii nr. 198/2004 și H.G. nr. 1232/2010, în forma ei inițială, anterior modificărilor survenite prin H.G. nr. 492 din 11 mai 2011. În aceste condiții, cuantumul despăgubirilor în valoare de 325.683 lei solicitat de reclamantă prin acțiune, stabilit în baza Legii nr. 198/2004 și H.G.

nr. 1.232/2010. anterior modificărilor și completărilor survenite prin H.G. nr. 492 din 11 mai 2011, nu mai au corespondent în reglementarea în vigoare la momentul actual. În mod greșit reclamanta a considerat că între părți a intervenit un acord irevocabil al părților asupra sumelor stabilite cu titlu de despăgubire pentru terenul afectat exproprierii și care nu mai poate fi modificat în mod unilateral de către expropriator. Ceea ce nu are în vedere reclamanta este faptul că acceptarea ofertei de către expropriat trebuie să se manifeste numai în cadrul procedural reglementat de Legea nr. 255/2010.

În acest sens, simpla acceptare a cuantumului despăgubirilor consemnată în cererea de acordare a despăgubirilor nu poate produce efecte juridice atât timp cât de aceasta expropriatorul nu a luat cunoștință în modalitatea prevăzută de Legea nr. 255/2010, respectiv prin constatarea acceptării de către comisia prevăzută la art. 18 din Legea nr. 255/2010 printr-un proces-verbal semnat de membrii comisiei și de expropriat. Actul procedural prin care comisia constată acceptarea sau neacceptarea cuantumului despăgubirilor este procesul-verbal semnat de expropriat și de comisia de analiză a cererilor, în calitatea acesteia de reprezentant al expropriatorului. În speță, susține pârâtul, nu s-a întocmit niciun proces-verbal între reclamantă și Comisia de aplicare a Legii nr. 255/2010 care să constate acceptarea ofertei de expropriere de reclamantă, situație în care nu s-a întâlnit oferta cu acceptarea.

Mai mult decât atât, mai arată pârâtul, întregul demers al acordării despăgubirilor stabilite în baza Legii nr. 198/2004 (și ulterior a Legii nr. 255/2010) și H.G. nr. 1.232/2010 a fost întrerupt de către expropriator motivat de apariția H.G. nr. 492 din 11 mai 2011, care a modificat cuantumul despăgubirilor, situație în care expropriatorul a procedat la reluarea procedurii de expropriere avându-se în vedere noile valori. Astfel, pârâtul a mai arătat că atâta vreme cât nu a fost numită comisia prevăzută de art. 18 din Legea nr. 255/2010, care să soluționeze cererile de acordare a despăgubirilor formulate de reclamantă și, să constate acceptarea cuantumului despăgubirilor de către aceasta printr-un proces-verbal, conform normelor legale anterior menționate, nu se poate aprecia că acceptarea ofertei a ajuns la cunoștința expropriatorului și, nici că simplul fapt al înregistrării cererilor la Primăria Lugoj ar putea echivala cu o cunoaștere a acceptării.

Numai după evaluarea dosarului expropriatului de către comisie și constatarea menținerii acceptării sale printr-un proces-verbal, oferta și acceptarea sunt pe deplin obligatorii. Numai de atunci ofertantul e ținut de oferta sa, iar expropriatul de acceptarea manifestată, însă acest lucru în speță nu s-a mai realizat. În cazul în care reclamanta își întemeiază acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 33/1994 sau Legii nr. 255/2010, la care face referire în cererea de chemare în judecată, pârâtul a invocat excepția inadmisibilității acțiunii întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 33/1994 sau Legii nr. 255/2010.

Reglementarea specială în materia exproprierii pentru cauză de utilitate publică privind terenurilor proprietate privată necesare lucrărilor de construcție, reabilitare și modernizare de drumuri de interes național, județean și local, o constituie Legea nr. 255/2010, care a abrogat Legea nr. 198/2004, iar singura acțiune pe care o prevede Legea nr. 255/2010 în favoarea expropriaților, este acțiunea în contestarea cuantumului despăgubirilor, reglementată de art. 22 alin. (1) din actul normativ menționat. Pe de altă parte, arată pârâtul, temeiul juridic al cererii reclamantei nu îl poate constitui dispozițiile Legii nr. 33/1994, întrucât Legea nr. 255/2010 este un act normativ special în materia exproprierii, ce se aplică cu prioritate față de Legea nr. 33/1994, conform principiului „specialia generalibus derogant”.

S-a mai invocat prematuritatea cererii de chemare în judecată întemeiată pe Legea nr. 255/2010, față de prevederile art. 22 alin. (1) din aceeași lege și de faptul că procedura exproprierii este în curs de derulare, până la data prezentei, Comisia de aplicare a Legii nr. 255/2010, nu s-a întrunit pentru a analiza cererile depuse de expropriați, respectiv pentru a încheia procesele verbale cu expropriații și, mai apoi, Hotărârile de stabilire a cuantumului despăgubirii. În situația respingerii excepțiilor invocate, pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată, față de faptul că valoarea de despăgubire de 1,49 lei/mp, stabilită prin H.G.

nr. 492/2011 a fost determinată cu respectarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 255/2011, evaluatorul, la stabilirea valorii de despăgubire a imobilelor supuse exproprierii a avut în vedere expertizele întocmite și actualizate de camerele notarilor publici, potrivit art. 77 1 alin. (5) din Legea nr. 571/2003, privind C. fisc. În ce privește daunele în valoare de 10.000 euro, echivalent în lei, s-a solicitat respingerea acestora, motivat de caracterul incert al prejudiciului pe care aceste daune se vor a-l acoperi. S-a mai arătat că, prin notarea intenției de expropriere în cartea funciară, nu se indisponibilizează terenul, așa cum menționează reclamanta, acesta rămânând în continuare în proprietatea acesteia până la transferul dreptului în patrimoniul statului.

Cu privire la prejudiciul reprezentat de lipsa căilor de acces la drumul public și lipsa de folosință conform destinației a parcelelor neexpropriate, rămase în proprietatea reclamantei, pe durata desfășurării lucrărilor prefigurate prin proiectul „Autostrada Lugoj-Deva”, s-a solicitat a se constata caracterul viitor, incert si nedovedit al acestui prejudiciu. În drept au fost invocate dispozițiile art. 115 si următoarele C. proc. civ., art. 5, 8, 9, 11, 18,19 20, 22, 23 din Legea nr. 255/2010, art. 4, 5, 8, 15, 16 din H.G. nr. 53/2011. Ulterior, reclamanta N.A.

și-a precizat acțiunea, solicitând, în principal, a se constata acordul de voință/învoiala părților cu privire la plata sumei de 133.901 lei, cu titlul de despăgubiri, pentru terenurile ce formează obiectul exproprierii, în temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 24 alin. (1) din Legea nr. 33/1994; obligarea pârâtului la plata sumei de 133.901 lei către reclamantă cu titlu de despăgubire pentru terenurile supuse exproprierii; obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 euro, echivalent în lei, cu titlu de daune, reprezentând valoarea prejudiciului cauzat. În subsidiar, reclamanta a solicitat să se stabilească cuantumul despăgubirilor și suma cuvenită în temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform procedurii de la art. 25 și următ.

din acest ultim act normativ și obligarea pârâtului la plata acestei sume, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Pentru ipoteza cu totul de excepție, în care se va împărtăși totuși teza pârâtului, în sensul că nu s-ar fi perfectat între părți o asemenea înțelegere cu privire la despăgubirea pentru expropriere, reclamanta a arătat că se impune ca, subsecvent contestației cu privire la cuantumul despăgubirii „reevaluate” ulterior și unilateral de către pârât, să se stabilească pe cale judiciară cuantumul despăgubirilor și suma cuvenită, în temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform procedurii de la art. 25 și următ.

din acest ultim act normativ și obligarea pârâtului la plata acestei sume. De asemenea, reclamanta N.A.

și-a completat acțiunea, solicitând anularea proceselor-verbale și a hotărârilor de stabilire a despăgubirii, în ceea ce privește cuantumul despăgubirii și, în principal să se constate acordul de voință/învoiala părților cu privire la plata sumei de 133.901 lei, cu titlul de despăgubire, pentru terenurile expropriate de pârât, în temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 24 alin. (1) din Legea nr. 33/1994; obligarea pârâtului la plata sumei de 133.901 lei către reclamantă cu titlu de despăgubire, pentru terenurile expropriate; obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 euro, echivalent în lei, cu titlu de daune, reprezentând valoarea prejudiciului cauzat; să se stabilească cuantumul despăgubirilor și suma cuvenită reclamantei în temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform procedurii de la art. 25 și următdin acest ultim act normativ și, să se dispună obligarea pârâtului la plata acestei sume și, în toate cazurile să se dispună anularea Proceselor-verbale de stabilire a cuantumului despăgubirilor din 14 septembrie 2011, din 14 septembrie 2011, din 14 septembrie 2011 și din 14 septembrie 2011, precum și a Hotărârilor de stabilire a despăgubirilor nr. 15 din 14 septembrie 2011, nr. 16 din 14 septembrie 2011, nr. 28 din 14 septembrie 2011 și nr. 29 din 14 septembrie 2011,

în ce privește stabilirea cuantumului despăgubirii, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. În motivare, au fost reluate argumentele invocate anterior și, în plus, s-a arătat că se impune și anularea proceselor-verbale și a hotărârilor de stabilire a despăgubirii, în ce privește despăgubirea, prin care a fost stabilită unilateral de către expropriator despăgubirea la o valoare absolut derizorie și prejudicială, cu încălcarea înțelegerii părților și cu încălcarea dreptului la o justă și prealabilă despăgubire pentru expropriere și, a dreptului său de proprietate. Reclamanta și-a completat acțiunea, în sensul anulării actelor și formelor de expropriere inițiate în baza H.G.

nr. 203/2012 care vizează parcela/tarlaua 1003/24 în suprafață de 11.907 mp situată documentar pe raza localității Coșteiu, jud. Timiș, în ce privește despăgubirea, să se dispună obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri calculată în raport cu echivalentul în lei a sumei de 7 euro/mp și pentru suprafața de teren expropriată în baza H.G. nr. 203/2012 sau, în subsidiar, să se stabilească și pentru acest teren cuantumul despăgubirilor și suma cuvenită reclamantei în temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform procedurii de la art. 25 și urm. din acest ultim act normativ obligarea pârâtului la plata acestei sume cu titlu despăgubire pentru exproprierea terenului.

În motivare, arată că CN A.D.N.R. SA a comunicat intenția de expropriere pentru parcela/tarlaua 1003/24 în suprafață de 11.907 mp, situată pe raza loc. Coșteiu, jud. Timiș pentru care s-a stabilit o valoare de despăgubire derizorie de 13.692 lei, care echivalează însă cu o veritabilă „naționalizare”. Fără a mai reitera motivele expuse în cuprinsul acțiunii introductive și a completărilor ulterioare, reclamanta a considerat că, pentru aceleași argumente, despăgubirea stabilită pentru terenul individualizat mai sus și expropriat în baza H.G. nr. 203 din 20 martie 2012 este derizorie, astfel încât se impune anularea tuturor actelor și formelor de expropriere inițiate în temeiul H.G.

nr. 203/2012 în ce privește despăgubirea, să se dispună obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri de 27,90 lei/mp și pentru suprafața de teren expropriată în baza actului normativ sus menționat sau, în subsidiar, să se stabilească și pentru acest teren cuantumul despăgubirilor și suma cuvenită reclamantei în temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform procedurii de la art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform procedurii de la art. 25 și următ. din acest ultim act normativ și, obligarea pârâtului la plata acestei sume cu titlu de despăgubiri.

În ce privește cuantumul despăgubirii, reclamanta arată că deși formal sau documentar, parcela/tarlaua este evidențiată ca fiind amplasată pe raza localității Coșteiu, jud. Timiș, aceasta este amplasată, în realitate, în zona limitrofă a Municipiului Lugoj, urmând ca valoarea de despăgubire pentru teren să fie stabilită prin prisma acestei împrejurări. Pentru a dovedi amplasamentul parcelei ca fiind în zona limitrofă Municipiului Lugoj, s-a depus planul de amplasament, din care rezultă proximitatea acesteia față de Municipiul Lugoj. Pârâtul Statul Român prin CN A.D.N.R. SA a formulat întâmpinare față de completarea acțiunii, solicitândrespingerea cererii completatoare, pe excepția prematurității, raportat la dispozițiile art. 22 din Legea 255/2010, iar pe fondul cauzei, ca neîntemeiată.

Astfel s-a arătat că, analizând conținutul art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2019, rezultă că reclamanta se poate adresa instanței de judecată numai după comunicarea Hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii. Procedura exproprierii inițiată în baza H.G. nr. 703/2012, este în curs de derulare, nefiind emisă decizia de expropriere, în urma căreia persoanele expropriate să poată fi notificate pentru a depune la sediul Consiliului Local Coșteiu cererile de acordare a despăgubirilor, cereri ce vor fi analizate de Comisia de aplicare a Legii nr. 255/2011 și, pe cale de consecință nu au fost încheiate procesele verbale cu expropriații și, nici Hotărârile de stabilire a cuantumului despăgubirii.

Prin sentința civilă nr. 3635/PI din 20 decembrie 2012, a Tribunalului Timiș a fost admisă în parte acțiunea precizată și completată a reclamantei N.A. în contradictoriu cu pârâtul-expropriator Statul Român, prin M.T.I., prin CN A.D.N.R. SA, prin D.R.D.P. Timișoara; a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a despăgubirilor aferente următoarelor imobile-terenuri arabile: suprafața de 620 mp din parcela, identificată cadastral, în C.F., Lugoj; suprafața de 1.661 mp din parcela, identificată cadastral în C.F., Lugoj; suprafața de 1.565 mp din parcela, identificată cadastral, în C.F., Lugoj; suprafața de 517 mp din parcela, identificată cadastral, în C.F., Lugoj, toate supuse procedurii speciale de expropriere, în baza Legii nr. 198/2004, abrogată prin Legea cu nr. 255/2010, ulterior emiterii actului declanșator al procedurii speciale de expropriere.

Constatând acordul subiecților implicați în operațiunea de expropriere, asupra cuantumului despăgubirii, intervenit în condițiile art. 5 - 6 din Legea nr. 198/2004, în versiunea atunci în vigoare, a dispus anularea proceselor-verbale de stabilire a cuantumului despăgubirii, toate emise la 14 septembrie 2011, în condițiile alin. (15) art. 15 din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010, aprobate prin H.G. nr. 53 din 19 ianuarie 2011, precum și a Hotărârilor de stabilire a cuantumului despăgubirii în condițiile art. 18-20 din Legea nr. 255/2010, în corelație cu dispozițiile art. 15 și 16 din normele sus enunțate. A fost respins în rest demersul judiciar precizat și completat, a fost obligată reclamanta să achite în contul Biroului de expertize judiciare pendinte Tribunalul Timiș, suma de 1130 lei cu titlu de diferență onorariu expert aferent lucrării de specialitate efectuată de experții A.C., S.I.

și H.Ș., a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 4.890 lei. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanta N.A., a fost proprietar tabular a imobilelor terenuri, supuse exproprierii, inițiată pe calea procedurii speciale, art. 3 din Legea nr. 198/2004, afectate unor obiective de utilitate publică destinate construirii autostrăzii Lugoj-Deva.

S-a reținut că definită „ca fiind o instituție juridică de drept public care constă în achiziția forțată, cu titlu oneros, pentru cauză de utilitate publică, în condițiile legii și sub control judiciar, a unor bunuri imobile proprietate privată” sau ca „o operațiune juridică în a cărei structură complexă intră acte juridice și fapte juridice în sens restrâns de drept public și de drept privat, având ca efecte principale trecerea forțată a unui bun imobil proprietate privată în proprietatea publică, în vederea executării unor lucrări de utilitate publică, precum și plata unei despăgubiri”, exproprierea și-a găsit o consacrare legislativă completă în art. 44 din Constituția revizuită care, statuează, în alin. (3) și (6) că „nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire” și, mai apoi, că această despăgubire se stabilește „de comun acord cu proprietarul său, în caz de divergență, prin justiție”.

Instanța de fond a reținut că prin derogare de la regulile de drept comun, Legea nr. 198/2004, privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi și drumuri naționale și, mai apoi, legea nouă abrogatoare Legea nr. 255/2010, instituie o reglementare specială a procedurii exproprierii. Actul de declarare a utilității publice a fost urmat de măsurile premergătoare exproprierii, constând în întocmirea unei documentații tehnico-cadastrale, așa cum prevăd dispozițiile art. 3 din Lege, preluate și în anexa ce face parte integrantă din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 198/1994, aprobate prin H.G. nr. 941/2004. În baza acestei documentații, reține instanța de fond, prin H.G.

nr. 1232/16 decembrie 2010, a fost aprobat amplasamentul lucrării, declanșarea procedurii de expropriere a imobilelor care constituie amplasamentul, suma globală estimată a despăgubirilor, termenul în care aceasta se virează într-un cont bancar deschis pe numele expropriatorului și sursa de finanțare. Ca atare, reține instanța de fond, în speță, declanșarea procedurii de expropriere s-a realizat prin H.G. nr. 1232 din 16 decembrie 2010 urmare a declarării utilității publice prin Legea nr. 198/2004, fără ca titularul dreptului de proprietate privată, ori titularul altui drept real asupra imobilului în discuție să poată contesta măsura exproprierii.

În ce privește despăgubirea acordată în situația exproprierii, instanța de fond a reținut că aceasta reprezintă o compensație pentru pierderea suferită de proprietar, ca urmare a stingerii dreptului de proprietate privată asupra bunului supus exproprierii, cu consecința nașterii dreptului de proprietate publică asupra aceluiași bun. O astfel de despăgubire se impune a fi dreaptă (aptă a acoperi întreaga pierdere suferită de persoanele afectate de măsura exproprierii, inclusiv cea rezultată din parcelele neexpropriate, ce nu mai pot fi exploatate ori utilizate normal, conform destinației), justă (ceea ce exclude orice plafonare a acesteia) și prealabilă (constituindu-se într-o garanție importantă acordată persoanelor îndreptățite la despăgubire).

În acest sens, instanța de fond a reținut că jurisdicția de contencios european a statuat, în virtutea respectării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că o măsură privativă de proprietate, trebuie să păstreze un just echilibru între exigențele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului printre care se numără, evident, și dreptul de proprietate, ceea ce presupune existența unei despăgubiri drepte, juste și prealabile cuvenită proprietarului pentru bunul expropriat. În speță, reține instanța de fond, prin anexa nr. 1 la H.G.

nr. 1232/2010, au fost individualizate imobilele, proprietarii acestora, precum și sumele individuale, defalcate pe fiecare imobil, stabilite cu titlu de despăgubire, în baza raportului de evaluare realizat de un expert evaluator, în cadrul măsurilor premergătoare exproprierii, procedându-se la afișarea listei imobilelor, planului cu amplasamentul lucrării, a ofertelor de despăgubire pe categorii de imobile, la sediul consiliului local. Printre proprietarii supuși operațiunii juridice de expropriere figurează și reclamanta N.A., care s-a declarat a fi de acord cu despăgubirea stabilită, așa cum rezultă din înscrisurile existente la dosar.

Tribunalul a reținut că, despăgubirile cuvenite reclamatei au fost cuantificate prin învoiala comună a celor doi subiecți implicați în operațiunea juridică de expropriere, motiv pentru care s-a statuat că, în speță, a intervenit un acord între expropriator și expropriat, oferta întâlnindu-se cu acceptarea încă de la data de 17 ianuarie 2011 (la care petiționara s-a declarat de acord cu oferta de despăgubire). Chiar dacă, data se situează după intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2010 (23 decembrie 2010), acest aspect nu are relevanță juridică, pe tărâmul înțelegerii intervenite cu privire la despăgubirea acordată pentru terenurile expropriate.

Din această perspectivă s-a apreciat că, însăși legea nouă, în versiunea în vigoare la data formării acordului, art. 31 din Legea nr. 255/2010, prevede că: ”Orice documentație tehnică sau de evaluare realizată ori aflată în curs de realizare anterior intrării în vigoare a prezentei legi se consideră valabilă.” Împrejurarea că, ulterior, expropriatorul, urmare a realizării unui nou raport de evaluare imobiliară, a înțeles să diminueze drastic despăgubirile oferite inițial, modificând H.G. nr. 1232/2010, prin H.G. nr. 492 din 11 mai 2011, nu poate avea relevanță juridică, în ceea ce îi privește pe proprietarii ce au acceptat expres sumele acordate inițial, deoarece, prin acceptarea ofertei, s-a realizat acordul de voință al celor doi subiecți procesuali (expropriat și expropriator), acord, care, implicit, a lipsit de interes declanșarea procedurii judiciare.

Pe de altă parte, tribunalul a constatat că solicitarea expropriatorului de a se lua în considerare sumele acordate cu titlu de despăgubire, în temeiul noii evaluări imobiliare, aprobate prin H.G. nr. 492/2011, nu încalcă numai dispozițiile tranzitorii din Legea nr. 255/2010, dar și principiul neretroactivității legii civile consacrat constituțional. Or, transpunerea în practică a acestui principiu, reține instanța de fond, presupune cu necesitate ca procedura de notificare și despăgubire a deținătorilor de imobile, reglementată de Legea nr. 255/2010, să se aplice exclusiv exproprierilor realizate după intrarea în vigoare a acestui act normativ (sens în care se invocă practica judiciară a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5228 din 8 noiembrie 2011, publicată în R.R.D.

nr. 2/2012). De altfel, reține instanța de fond, rațiunea ce stă la baza principiului fundamental enunțat, rezidă în aceea că ar fi absurd a i se pretinde unui subiect de drept să răspundă pentru un comportament ce a avut loc anterior intrării în vigoare a unei legi, ce reglementează tocmai o atare conduită. Scopul unei legi este acela de reglementa actele și situațiile ulterioare intrării sale în vigoare, urmând ca o situație juridică să producă efectele juridice prevăzute de legea în vigoare la data nașterii sale, regulă abstractizată în principiul tempus regit actum. Instanța de fond a reținut că nu poate fi primită nici teza pârâtului în sensul că H.G. nr. 1232/2010, ar fi devenit caducă în urma modificării sale prin H.G.

nr. 492 din 11 mai 2011, știut fiind că, noțiunea de caducitate presupune ca actul să nu fi produs încă nici un efect (ceea ce nu este cazul în speță, H.G. nr. 1232/2010 producând efecte), fără a putea aduce însă atingere perioadei cuprinse între data încheierii actului și data intervenirii cauzei ce a determinat-o.

Din perspectiva celor expuse, tribunalul a admis în parte acțiunea precizată și completată, context în care a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a despăgubirilor aferente terenurilor expropriate și, constatând acordul subiecților implicați în operațiunea de expropriere, asupra cuantumului despăgubirii, intervenit în condițiile de exigență ale art. 5 în corelație cu acelea ale art. 6 din Legea nr. 198/2004, în versiunea atunci în vigoare, s-a dispus anularea proceselor-verbale de stabilire a cuantumului despăgubirii, toate emise la 14 septembrie 2011, în condițiile art. 15 alin. (1) din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010, aprobate prin H.G. nr. 53 din 19 ianuarie 2011, precum și a Hotărârilor de stabilire a cuantumului despăgubiri având aceleași numere, emise la 14 septembrie 2011 în condițiile art. 18-201 din Legea nr. 255/2010, în corelație cu acelea ale art. 15 și 16 din normele deja evocate.

Tribunalul a respins pretențiile reclamantei vizând acordarea unei compensații pecuniare pentru repararea prejudiciului produs parcelelor rămase neexpropriate ce nu mai pot fi utilizate potrivit destinației, de terenuri agricole extravilane, datorită inexistenței, în prezent, a unor căi de acces care să facă posibilă exploatarea lor. Cum, reclamanta nu a făcut dovada achitării diferenței de onorariu solicitată de cei trei experți desemnați în cauză, potrivit decontului aferent lucrării de specialitate efectuată, prima instanță a obligat-o să achite în contul Biroului de expertize judiciare pendinte Tribunalul Timiș, suma de 1.130 lei pentru fiecare, cu titlu de diferență onorariu expert aferent lucrării de specialitate efectuată de către experții A.C., S.I.

și H.Ș. De asemenea în temeiul art. 274 C. proc. civ. a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 4890 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu experți. Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel reclamanta N.A., pârâtul Statul Român, prin M.T.I., reprezentat de CN A.D.N.R. SA, prin D.R.D.P. Timișoara, precum și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, iar prin Decizia civilă nr. 61din 25 aprilie 2014 a Curții de Apel Timișoara a fost respins apelul reclamantei, a fost admis apelul Statului Român prin M.T.I. reprezentat de CN A.D.N.R. SA prin D.R.D.P. Timișoara precum și apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, fiind schimbată în parte hotărârea instanței de fond în sensul admiterii în parte a acțiunii reclamantei N.A.

astfel cum a fost precizată și completată și s-a dispus anularea în parte a proceselor verbale de stabilire a cuantumului despăgubirii din 14 septembrie 2011, din 14 septembrie 2011, din 14 septembrie 2011 și din 14 septembrie 2011, precum și a Hotărârilor de stabilire a despăgubirilor nr. 15 din 14 septembrie 2011, nr. 16 din 14 septembrie 2011, nr. 28 din 14 septembrie 2011 și nr. 29 din 14 septembrie 2011, toate emise de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 255/2010, Consiliul Local Lugoj, în partea privind cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantei N.A.

pentru terenurile expropriate, a fost stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantei pentru terenurile expropriate, respectiv pentru: terenul în suprafață de 620 mp din parcela, identificată cadastral, înscrisă în C.F., Lugoj; terenul în suprafață de 1.661 mp din parcela, identificată cadastral, înscrisă în C.F., Lugoj; terenul în suprafață de 1565 mp din parcela, identificată cadastral, înscrisă în C.F., Lugoj; terenul în suprafață de 517 mp din parcela, identificată, înscrisă în C.F., Lugoj, la suma totală de 43.630 lei și a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a acestei sume; a fost respinsă în rest acțiunea precizată și completată, fiind menținută în rest sentința cu privire la obligarea reclamantei la plata sumei de câte 1.130 lei, cu titlu de diferență onorariu expert aferent lucrării de specialitate efectuată în fața primei instanțe.

În baza art. 274 C. proc. civ., instanța de apel a reținut că nu se vor acorda reclamantei cheltuieli de judecată în apel, fiind necuvenite, că față de soluția pronunțată, reclamanta va fi obligată la plata către pârât a sumei de 1.300 lei, cu titlu de cheltuieli parțiale de judecată, în limita pretențiilor admise. Pentru a pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente: Reclamanta N.A. a solicitat schimbarea hotărârii instanței de fond, în sensul admiterii în totalitate a acțiunii civile precizate și completate, respectiv, în sensul de a dispune și anularea actelor și formelor de expropriere inițiate în baza H.G. nr. 203/2012 care vizează parcela/tarlaua, în suprafață de 11.907 mp, situată documentar pe raza localității Coșteiu jud. Timiș, în ce privește despăgubirea, obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri de 83.349 euro, echivalent în lei la data plății, respectiv de 7 euro/mp și pentru suprafața de teren expropriată în baza H.G.

nr. 203/2012, sau, în subsidiar, stabilirea și pentru acest teren cuantumul despăgubirilor și suma cuvenită reclamantei, în temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 23 alin. (2) și art. 25 din Legea nr. 33/1994, obligarea pârâtului la plata acestei sume cu titlu despăgubire pentru expropriere, obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 euro, echivalent în lei, cu titlu de daune, reprezentând valoarea prejudiciului cauzat, cu cheltuieli de judecată. Astfel, reclamanta a arătat că, în mod netemeinic și nelegal, prin sentința apelată, prima instanță a respins cererea de anulare a actelor și formelor de expropriere inițiate în baza H.G. nr. 203/2012, în ce privește exproprierea, cererea de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor cuvenite pentru terenul menționat, precum și cererea de obligare a pârâtului la plata sumei de 10.000 euro, echivalent în lei, cu titlu de daune, reprezentând valoarea prejudiciului cauzat.

Reclamanta a mai arătat că în ce privește cererea de anulare a actelor și formelor de expropriere inițiate în baza H.G. nr. 203/2012 și de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor cuvenite pentru acest teren, prima instanță în mod greșit și-a argumentat soluția pe împrejurarea că terenul nu este identificabil în termeni topografici și, că nu s-a confirmat relația acestuia cu celelalte parcele supuse exproprierii, în condițiile în care suprafața de teren de 11.907 mp era identificată suficient prin însăși lista terenurilor anexă la H.G. nr. 203/2012 și a fost expropriată pe durata derulării procedurii jurisdicționale, deoarece H.G. nr. 203/2012 doar a completat lista imobilelor supuse exproprierii cu noi suprafețe de teren suplimentare (printre care și cea în cauză), astfel încât nu s-au emis și nici nu se vor mai emite noi hotărâri și procese-verbale de expropriere.

Prin urmare, întrucât suprafața de teren individualizată mai sus a fost expropriată pe durata derulării activității jurisdicționale, s-a arătat că prima instanță trebuia să dispună atât anularea actelor și formelor de expropriere inițiate în baza H.G. nr. 203/2012, în ce privește despăgubirea, cât și obligarea pârâtului la plata despăgubirii aferente acestei suprafețe de teren, fie la nivelul sumei de 83.349 euro -echivalent în lei la data plății, determinată prin raportare la valoarea de 27,90 lei/mp (7 euro/mp) pentru care a intervenit acordul de voință dintre reclamantă și pârât cu privire la terenurile expropriate inițial, identice și limitrofe cu cele vizate de H.G. nr. 203/2012, fie, în subsidiar, la nivelul cuantumului pe care era datoare să îl stabilească, potrivit art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform procedurii de la art. 25 și următ.

din acest ultim act normativ, astfel cum a solicitat prin completarea de acțiune. S-a mai arătat că, Tribunalul Timiș a respins în mod nelegal cererea de obligare a pârâtului la plata sumei de 10.000 Euro, echivalent în lei, cu titlu de daune, reprezentând valoarea prejudiciului cauzat, susținând că instanța de judecată s-a aflat în eroare referitor la acest petit, întrucât sumele solicitate cu titlu de daune nu vizează suprafețele de teren expropriate inițial, față de care s-a constatat acordul de voință al părților, ci suprafețe de teren limitrofe acestora, pentru care expertiza tehnică judiciară a stabilit că nu mai pot fi utilizate conform destinației de teren agricol, în virtutea faptului că accesul este obstaculat ca urmare a efectuării operațiunilor de dezmembrare și expropriere.

Suma de 10.000 euro în echivalent în lei, pretinsă cu titlul daune este derizorie, în sensul că nu acoperă în integralitate paguba suferită. Prin lucrarea de specialitate întocmită în cauză, s-a statuat că nu există căi de acces și, că nu există posibilitatea de utilizare a suprafeței de 937 mp, rămasă din parcelă, datorită faptului că accesul nu mai este asigurat, fiind învecinată cu suprafața de teren expropriata, iar la vest de canalul H.C. 403, la nord si sud de parcelele de teren ale altor proprietari. În consecință, reclamanta a susținut că dreptul de proprietate care poartă asupra acestor suprafețe de teren a fost dezgolit de atributele esențiale „usus și fructus”, iar afectațiunea terenului a fost compromisă iremediabil, astfel că cererea de obligare a pârâtului la plata despăgubirii de 10.000 euro echivalent în lei pentru aceste suprafețe de teren este întemeiată.

Prin apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.T.I., reprezentat de CN A.D.N.R. SA, prin D.R.D.P. Timișoara, s-a solicitat schimbarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii principale, ca neîntemeiată. În motivarea cererii de apel s-a arătat că, în mod nelegal prin raportare la temeiul de drept invocat de reclamantă, prima instanța a apreciat că, în speță, a intervenit un acord între expropriator și expropriată cu privire la valorile inițiale de despăgubire, încă de la data de 17 ianuarie 2011 (la care petiționara s-a declarat de acord cu oferta de despăgubire). Deși reclamanta își întemeiază acțiunea pe dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, din cuprinsul petitelor 1 și 2 ale acțiunii introductive, rezultă că reclamanta solicită constatarea unui acord de voință, ce a luat naștere între aceasta și pârât prin acceptarea valorilor inițiale de despăgubire, stabilite în baza Legii nr. 198/2004 și H.G.

nr. 1232/2010, în forma anterioară modificărilor intervenite prin H.G. nr. 492/2011 și respectiv obligarea pârâtului la executarea obligației de plată ce rezultă din acest acord de voință. S-a mai arătat că, instanța de judecată poate lua act doar de învoiala părților manifestată în fața acesteia, nu și de o eventuală învoială născută anterior, așa cum solicită reclamanta, iar, potrivit temeiului de drept invocat de reclamantă - art. 24 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, instanța era obligată să întrebe părțile dacă se învoiesc asupra despăgubirii, iar dacă constată că părțile nu se învoiesc, să stabilească valoarea despăgubirilor potrivit dispozițiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994. Arată că, față de conținutul petitelor 1 și 3 din acțiunea formulată, precizată și completată, instanța nu avea cum să constate intervenirea unui acord între reclamanta-expropriată și pârâtul expropriator, cu privire la acordarea despăgubirilor inițiale.

În acest sens, învederează că, deși în cadrul petitului 1 din cererea introductivă, reclamanta solicită constatarea acordului de voință cu privire la valorile anterioare de despăgubire, în cadrul petitului 3, solicită și acordarea unor despăgubiri suplimentare pentru prejudiciul cauzat prin expropriere, în cuantum de 10.000 euro. Arată că despăgubirile acordate de expropriator cuprind atât valoarea reală, de circulație, a imobilului, cât și despăgubirile pentru prejudiciul cauzat expropriaților sau altor persoane îndreptățite.

Or, în condițiile în care valoarea despăgubirilor inițiale cuprindea, pe lângă prețul terenului expropriat și despăgubirile pentru prejudiciul cauzat de expropriere, solicitarea unor despăgubiri suplimentare pentru prejudiciul cauzat prin expropriere nu poate conduce decât la concluzia că, expropriata nu este pe deplin de acord cu cuantumul despăgubirilor ce au fost oferite de expropriator, fapt ce echivalează cu o contestare a cuantumului despăgubirilor, întemeiată pe art. 22 din Legea 255/2010, temei de drept invocat de reclamantă. Prin urmare, neexistând o acceptare clară, care să concorde pe deplin cu oferta și să fie neîndoielnică, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile formării unui acord de voință valabil.

Acordul de voință cu privire la despăgubirile inițiale arată pârâtul nu s-a format atâta timp cât, de acceptarea cuantumului despăgubirilor, expropriatorul nu a luat cunoștință în modalitatea prevăzută de Legea nr. 255/2010, respectiv nu s-a constatat acceptarea de către comisia prevăzută la art. 18 din Legea nr. 255/2010, printr-un proces-verbal semnat de membrii comisiei și de expropriat, act procedural prin care comisia poate constata acceptarea sau neacceptarea cuantumului despăgubirilor. În speță, arată pârâtul cu privire la despăgubirile inițiale, nu s-a întocmit niciun proces-verbal între reclamantă și Comisia de aplicare a Legii nr. 255/2010, prin care să se ia act de acceptarea ofertei de expropriere de către reclamantă, situație în care nu s-a întâlnit oferta cu acceptarea și, nu s-a format un acord de voință valabil, astfel că prima instanță, în mod nelegal, a consfințit existența unui acord de voință.

Prin faptul că, atributul luării la cunoștința de acceptarea ofertei a fost dat de legiuitor în mod exclusiv Comisiei de aplicare a Legii nr. 255/2010, prin încheierea procesului-verbal de stabilire a cuantumului despăgubirilor, rezultă că până la momentul încheierii procesului-verbal sus evocat de Comisia de aplicare a Legii nr. 255/2010, nici simpla depunere a cererii de acordare a despăgubirilor la Primăria Lugoj, și niciun alt fapt, nu poate fi considerat ca reprezentând ajungerea acceptării ofertei la cunoștința expropriatorului. S-a mai arătat că eroarea de interpretare a dispozițiilor legale sus evocate constă în faptul că instanța de judecată echivalează constatarea acceptării de către Comisia de aplicare a Legii nr. 255/2010, cu constatarea acordului de voință, deși diferența dintre cele două este esențială.

S-a mai arătat că valorile inițiale de despăgubire afișate de expropriator la Consiliul local Lugoj reprezentau doar valori propuse pentru despăgubire ce nu au fost consacrate legislativ în nici un act normativ. Singurele valori individuale ale despăgubirilor, pentru fiecare expropriat, care au fost prevăzute într-un act normativ, sunt valorile stabilite potrivit Legii nr. 255/2010, care a abrogat Legea nr. 198/2004, respectiv cele specificate în Anexa 2 la H.G. nr. 1232/2010, în forma modificată și completată de H.G. nr. 492/2011. Pârâtul a mai arătat că, în mod nefondat, prima instanță a apreciat că prin modificarea despăgubirilor inițiale, s-ar fi încălcat prevederile art. 31 din Legea nr. 255/2010, față de prevederile art. 32 din lege, care prevăd că: „în cazul procedurilor de expropriere aflate în curs de desfășurare, pentru continuarea realizării obiectivelor, se aplică prevederile prezentei legi”.

Solicită a se observa că, pârâtul nu a anulat raportul inițial de evaluare cu încălcarea art. 31 din Legea nr. 255/2010 ci, din contră a fost nevoit să întocmească un nou raport de evaluare, în conformitate cu dispozițiile art. 11 alin. (7) din Legea nr. 255/2010, aplicabil prin raportare la stadiul în care se află procedura exproprierii, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 255/2010 și, la dispozițiile art. 32 din această lege. S-a mai arătat că în mod neîntemeiat instanța de fond a înlăturat petitul subsidiar, prin care reclamanta a solicitat ca instanța să stabilească cuantumul despăgubirilor în temeiul art. 22 din Legea 255/2010 raportat la art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 conform procedurii de la art. 25 din Legea nr. 33/1994 și să dispună obligarea pârâtului la plata acestei sume.

De asemenea, pârâtul a mai arătat că, este nelegală soluția pronunțată de instanța de fond asupra petitului introdus prin completarea de acțiune din 07 noiembrie 2011, prin care reclamanta a solicitat si anularea proceselor verbale de stabilire a cuantumului despăgubirilor, precum și a hotărârilor de stabilire a despăgubirilor, în ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirii. În acest sens, se învederează instanței de apel că, prima instanță a dispus anularea în întregime a proceselor verbale și a hotărârilor mai sus evocate, deși reclamanta a solicitat anularea acestor acte doar în ce privește stabilirea cuantumului despăgubi