ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3264/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3264/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând asupra

cauzei de față constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată

pe rolul Tribunalului Timiș la data de 19 august 2011, sub nr. 5978/30 din 19

august 2011, reclamanta S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin

CN A.D.N.R. SA, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să

constate învoiala părților cu privire la plata sumei de 21.163 euro, cu titlul

de despăgubire, pentru terenurile proprietatea acesteia care formează obiectul

exproprierii de către pârât; obligarea pârâtului la plata sumei de 21.163 euro,

echivalent în lei, către reclamantă, cu titlu de despăgubire pentru terenurile

care formează obiectul exproprierii; obligarea pârâtului la plata sumei de

30.000 euro, echivalent în lei, cu titlul de daune, reprezentând prejudiciul

cauzat și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat, în esență, că prin H.G. nr. 1232 din 6 decembrie 2010 s-a

aprobat declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate

privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică "Autostrada

Lugoj-Deva", expropriator fiind Statul Român, prin CN A.D.N.R. SA, aflată

sub autoritatea M.T.I.

Prin Anexa nr. 1 la

H.G. menționată a fost stabilit amplasamentul lucrării de utilitate publică

„Autostrada Lugoj-Deva”, iar prin dispozițiile art. 1 din același act normativ

s-a alocat suma de 156.000.000 lei pentru plata despăgubirilor către titularii

dreptului de proprietate asupra terenurilor situate pe amplasamentul acestei

lucrări de utilitate publică care au format obiectul exproprierii.

Formalitățile de publicitate

impuse de prevederile legale au fost efectuate la data de 23 decembrie 2010,

prin afișarea, la sediul Consiliului Local Balinț: 1) a listei imobilelor

propuse spre expropriere (cuprinzând datele de identificare a acestora,

respectiv numărul cadastral și numele persoanei identificate ca fiind

proprietar), stabilite pe baza documentației cadastral-juridice avizate de O.C.P.I.,

2) a anunțului conform căruia titularii dreptului de proprietate și ai

celorlalte drepturi reale au dreptul ca, în termenul de 10 zile de la data

afișării tabelelor, să depună cererea prevăzută de lege și documentele care fac

dovada dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale și 3) a ofertelor de

despăgubire, pe categorii de imobile, stabilite de evaluatori autorizați.

Reclamanta a arătat

că sumele ofertate cu titlul de despăgubiri pe care proprietarii afectați de

proiectul „Autostrada Lugoj-Deva” au fost invitați să le accepte, au fost

determinate pe baza raportului de evaluare realizat de experții evaluatori G.C.N.

și T.M.D., luându-se în considerare valoarea de 3.5 euro/mp în cazul

terenurilor arabile.

A susținut aceasta că

deși sumele ofertate cu titlul de despăgubiri nu constituiau o justă

despăgubire, în termenul legal de 10 zile menționat în notificarea intenției de

expropriere a imobilelor, a formulat cerere de acordare a despăgubirilor

prevăzute de dispozițiile Legii nr. 255/2010, care totalizau suma de 21.161

euro.

În opinia

reclamantei, oferta expropriatorului de 3.5 euro/mp, acceptată, constituie

ofertă urmată de acceptare care configurează perfectarea unui acord irevocabil

al părților asupra sumelor stabilite cu titlul de despăgubire pentru terenul

afectat exproprierii, care nu mai poate fi modificat în mod unilateral de către

expropriator.

S-a arătat că, de asemenea,

caracterul convențional al acordului părților cu privire la cuantumul

despăgubirii rezultă în mod implicit din dispozițiile art. 24 din Legea nr. 33/1994,

la care cele ale art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 fac trimitere, și

care se referă la tranzacția sau „învoiala” părților.

Reclamanta a

învederat că stabilirea unei despăgubiri derizorii pentru terenul, proprietatea

sa, care a format obiectul exproprierii constituie o încălcare gravă a

dreptului său de proprietate și a dreptului la o justă și prealabilă

despăgubire, recunoscute prin dispozițiile art. 44 alin. (3) din Constituția

României, art. 1 din Legea nr. 33/1994, art. 481 C. civ. și art. 1 alin. (2)

din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pârâtul Statul Român,

prin CN A.D.N.R. SA, reprezentată de D.R.D.P. Timișoara, a formulat

întâmpinare, invocând următoarele excepții:

1) excepția

netimbrării acțiunii, susținând că scutirea instituită de art. 23 alin. (1) din

Legea nr. 255/2010 nu este aplicabilă în speță, întrucât aceasta se aplică

exclusiv acțiunilor izvorâte din prevederile Legii nr. 255/2010. S-a susținut

că litigiul este evaluabil în bani și, în consecință, se impune achitarea taxei

de timbru la valoarea pretențiilor de 51.163 euro (prin determinarea valorii în

lei la data introducerii acțiunii);

2) excepția

necompetenței materiale a tribunalului, arătând că art. 21 din Legea nr.

33/1994 rep. nu este aplicabil în procedura de drept comun, astfel că în cauză

competența materială prin raportare la valoarea litigiului aparține

judecătoriei;

3) excepția

necompetenței teritoriale în acțiunea de drept comun având ca obiect pretenții,

astfel că în speță competența teritorială aparține instanței de la sediul

pârâtului respectiv Judecătoria Sector 1 București;

4) excepția lipsei

calității procesuale pasive a CN A.D.N.R. SA arătându-se că aceasta are

calitate procesuală pasivă numai în litigiile având ca obiect contestație

împotriva hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii întemeiate pe art. 22

din Legea nr. 255/2010, nu și în litigiile de drept comun unde Statul Român

este reprezentat prin M.F.P. conform prevederilor art. 25 din Decretului-lege nr.

31/1954 și,

5) excepția

inadmisibilității acțiunii de drept comun, susținând că față de dispozițiile

Legii nr. 255/2010 (care reglementează o procedură specială derogatorie de la

dreptul comun), și a principiului de drept conform căruia, atunci când există o

normă specială, aceasta exclude aplicabilitatea normei generale, cererea de

obligare a Statului Român, prin CN A.D.N.R. SA, de a plăti despăgubiri pentru

un teren expropriat, într-o altă procedură decât cea stabilită de Legea nr. 255/2010,

este inadmisibilă.

Pe fond a susținut că

cererea de chemare în judecată este neîntemeiată având în vedere că prin H.G. nr.

1232/2010 s-a aprobat declanșarea procedurilor de expropriere în temeiul Legii nr.

198/2004, lege care a fost abrogată la 23 decembrie 2010 prin intrarea în

vigoare a Legii nr. 255/2010.

A arătat pârâtul că

la 23 decembrie 2010 s-a publicat oferta de despăgubire care a avut la bază

raportul de evaluare întocmit în baza Legii nr. 198/2004. Ulterior, în

conformitate cu dispozițiile art. 5 din Legea nr. 255/2010, s-a procedat la

reevaluarea despăgubirilor, noua evaluare fiind în conformitate cu expertizele

întocmite și actualizate de camerele notarilor publici; evaluarea actualizată a

fost aprobată prin H.G. nr. 492/2011 pentru că noua lege a impus actualizarea

despăgubirilor, iar evaluarea făcută pentru H.G. nr. 1232/2010 a devenit

caducă, cererile de despăgubire depuse devenind rămase fără obiect.

De asemenea, pârâtul

a învederat că cererea reprezintă o acțiune de contencios administrativ care

intră în competența secției specializate; acesta a invocat și necompetența

materială a tribunalului în soluționarea litigiului, susținând că, potrivit

dispozițiilor art. 3 alin. (1) C. proc. civ., competența aparține curții de

apel.

Susținând că

reclamanta nu a parcurs procedura prealabilă obligatorie în materia

contenciosului administrativ, pârâtul a invocat și excepția prematurității

acțiunii.

La 10 octombrie 2011

și respectiv la 09 februarie 2012, reclamanta S.A. a depus completări ale

cererii de chemare în judecată, solicitând în principal: să se constate acordul

de voință/învoiala părților cu privire la plata sumei de 21.163 euro,

echivalent în lei la data plății, cu titlul de despăgubire, pentru terenurile

proprietatea sa, care formează obiectul exproprierii de către pârât, în temeiul

art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 24 alin. (1) din Legea nr. 33/1994;

obligarea pârâtului la plata sumei de 21.163 euro, echivalent în lei la data

plății, către reclamantă cu titlu de despăgubire pentru terenurile care

formează obiectul exproprierii; obligarea pârâtului la plata sumei de 30.000

euro, echivalent în lei, cu titlu de daune, reprezentând valoarea prejudiciului

cauzat.

În subsidiar,

reclamanta a solicitat: stabilirea cuantumului despăgubirilor și a sumei

cuvenite în temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010, raportat la art. 23 alin.

(2), 25 și următ. din Legea nr. 33/1994 și obligarea pârâtului la plata

acestei sume.

Reclamanta a

solicitat ca, în toate cazurile, să se dispună anularea Proceselor-verbale de

stabilire a cuantumului despăgubirilor din 29 septembrie 2011, precum și a

Hotărârilor de stabilire a despăgubirilor nr. 37 din 30 septembrie 2011, în

ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirii; de asemenea, a solicitat

obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea

cererilor completatoare a arătat că prin cererea de chemare în judecată a

învederat că între părți s-a perfectat o convenție de stabilire a despăgubirii

pentru expropriere cu caracter irevocabil, în temeiul art. 969 C. civ.

Pentru ipoteza în

care instanța de judecată va împărtăși teza pârâtului (în sensul că nu s-ar fi

perfectat între părți o asemenea înțelegere cu privire la despăgubirea pentru

expropriere), reclamanta a arătat că se impune să se stabilească pe cale

judiciară cuantumul despăgubirilor și suma cuvenită, în temeiul art. 22 din

Legea nr. 255/2010 raportat la art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform

procedurii prev. de art. 25 și urm. din acest ultim act normativ, și să se

dispună obligarea pârâtului la plata acestei sume de bani, sumă care însă nu

poate fi mai mică decât valoarea deja ofertată și acceptată, în cuantum de 3,5

euro/ mp.

Reclamanta a invocat

dispozițiile art. 31 din Legea nr. 255/2010, care prevăd că: „orice

documentație tehnică sau de evaluare realizată ori aflată în curs de realizare

anterior intrării în vigoare a prezentei legi se consideră valabilă” și a

concluzionat că, pe cale de consecință, se impune și anularea

proceselor-verbale și a hotărârilor de stabilire a despăgubirii, în ceea ce

privește cuantumul acesteia, deoarece valoarea este derizorie și a fost

stabilită unilateral de către expropriator.

A arătat, de

asemenea, reclamanta că anularea procesului-verbal din 29 septembrie 2011 și a

Hotărârii nr. 77 din 30 septembrie 2011 se impune și urmare împrejurării că în

mod greșit dreptul său la despăgubiri a fost stabilit în concurs cu

Selariu Elena, deși din extrasele de C.F. existente la dosar rezultă că a

avut calitatea de unic proprietar al parcelei ce formează obiectul Hotărârii și

Procesului-verbal din 29 septembrie 2011.

La data de 08

noiembrie 2012, reclamanta S.A. a formulat o nouă completare a cererii de

chemare în judecată, prin care a solicitat exproprierea totală a parcelei cu nr.

cadastral X, în suprafață de 5.600 mp, înscrisă în C.F. X, B., respectiv a

suprafeței de 4.587 mp, rămasă în proprietatea sa din această parcelă.

Reclamanta a solicitat să se dispună exproprierea totală a parcelei cu nr. cadastral

X, în suprafață de 11.300 mp, înscrisă în C.F. X, B., respectiv a suprafeței de

9.321 mp, rămasă în proprietatea sa din această parcelă; să se dispună

exproprierea totală a parcelei cu nr. cad. X, înscrisă în C.F., B., în

suprafață de 600 mp, respectiv a suprafeței de 409 mp, rămasă în proprietatea

sa, în temeiul prevederilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994.

De asemenea, a

solicitat obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri reprezentând

echivalentul în lei al sumei de 50.109 euro (3,5 euro/mp x 14.317 mp) pentru

suprafețele de teren sus-menționate sau, în subsidiar, să se stabilească

și pentru aceste terenuri cuantumul despăgubirilor și suma cuvenită acesteia în

temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010 și să se dispună obligarea pârâtului la

plata sumei de bani cu titlu despăgubire pentru expropriere.

Prin aceeași

cerere completatoare, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata unor

daune reprezentând echivalentul în lei a 3,5 euro/mp, pentru suprafața de teren

limitrofă rămasă în proprietatea sa, neexpropriată, care nu mai poate fi

utilizată potrivit destinației sale.

În motivarea acestei

cereri completatoare, a arătat că, astfel cum rezultă din cele expuse în

cuprinsul acțiunii introductive, din parcela cu nr. cadastral X în suprafață de

5.600 mp înscrisă în C.F., B. s-a dispus, inițial, exproprierea suprafeței de 1.013

mp.

Prin raportul de

expertiză tehnică judiciară specialitatea topografie efectuată în cauză s-a

concluzionat că pentru terenul rămas neexpropriat din parcela cu nr. X, în

suprafață de 4.587 mp, astfel cum a fost identificat prin conturul poligonal

determinat în lucrarea de specialitate de către experți, accesul este blocat și

acest teren nu mai poate fi utilizat conform destinației de teren arabil.

Situația este

identică și în ceea ce privește parcela cu nr. cad. X înscrisă în C.F., B., din

care inițial a fost expropriată suprafața de 1.979 mp, iar prin raportul de

expertiză tehnică judiciară s-a concluzionat că terenul rămas neexpropriat, în

suprafață de 9321 mp, astfel cum acesta este delimitat poligonal prin lucrarea

de specialitate, nu mai poate fi utilizat conform destinației acestuia, accesul

fiind blocat.

Cu privire la parcela

cu nr. X înscrisă în C.F., B., din care a fost expropriată inițial suprafața de

191 mp, prin raportul de expertiză întocmit în cauză s-a concluzionat că

accesul este blocat pentru suprafața de teren rămasă neexpropriată de 409 mp,

astfel cum aceasta este delimitată poligonal prin același raport de expertiză,

accesul fiind blocat și utilizarea conform destinației terenului nefiind

posibilă.

A susținut

reclamanta că obstacularea accesului pentru suprafețele de teren

menționate și imposibilitatea utilizării acestora potrivit destinației lor

impietează asupra afectațiunii imobilului și plenitudinii dreptului de

proprietate, astfel că se impune exproprierea totală a acestor terenuri, în

suprafață totală de 14.317 mp, conform prevederilor art. 24 alin. (4) din

Legea nr. 33/1994 și obligarea pârâtului fie la plata unei despăgubiri

reprezentând echivalentul în lei a sumei de 50.109 euro (3,5 euro/mp x 14.317 mp).,

fie la plata despăgubirilor calculate în temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010

raportat la art. 23 alin. (2), art. 25 și urm. din Legea nr. 33/1994.

Totodată, în

considerarea faptului că suprafața de teren limitrofă neexpropriată și rămasă

în proprietatea sa nu mai poate fi utilizată potrivit destinației sale,

reclamanta a solicitat și obligarea pârâtului la plata unor daune egale cu

valoarea de circulație pentru acest teren, respectiv de 3,5 euro/mp -

echivalent în lei.

Prin sentința civilă nr.

329 din 31 ianuarie 2013, Tribunalul Timiș a admis în parte cererea de chemare

în judecată precizată și completată, formulată de către reclamanta S.A., în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.T.I., prin CN A.D.N.R. SA

reprezentată de D.R.D.P. Timișoara; l-a obligat pe pârâtul-expropriator la

plata către reclamantă a despăgubirilor aferente următoarelor imobile-terenuri arabile:

suprafața de 1.013 mp din tarlaua nr. X, parcela nr. X, identificată cadastral

sub nr. X, în C.F., B.; suprafața de 1.979 mp din tarlaua nr. X, parcela nr. X,

identificată cadastral sub nr. X, în C.F., B.; suprafața de 2.863 mp din

tarlaua nr. X parcela nr. X, identificată cadastral sub X, în C.F., B;

suprafața de 191 mp din tarlaua, parcela nr. X, identificată cadastral sub nr. X,

în C.F., B. - toate supuse procedurii speciale de expropriere, în temeiul

dispozițiilor Legii nr. 198/2004, abrogată prin Legea nr. 255/2010,

ulterior emiterii actului declanșator al procedurii speciale de expropriere

menționate, cuantificate la nivelul sumei totale de 21.163 euro, în

echivalent lei la data plății efective.

A constatat

intervenit acordul subiecților implicați în operațiunea de expropriere, asupra

cuantumului despăgubirii, în condițiile art. 5 și art. 6 din Legea nr. 198/2004,

a dispus anularea proceselor-verbale de stabilire a cuantumului despăgubirii,

toate dresate la data de 29 septembrie 2011, în condițiile art. 15 alin. (15)

din Normele metodologice de aplicare a Legii cu nr. 255/2010, aprobate prin

H.G. nr. 53 din 19 ianuarie 2011, și a Hotărârilor de stabilire a cuantumului

despăgubiri având aceleași numere, emise în condițiile art. 18-201 din Legea nr.

255/2010, în corelație cu cele ale art. 15 și 16 din normele de aplicare, la 30

septembrie 2011.

De asemenea, a dispus

exproprierea terenurilor în suprafață de: 4.587 mp din parcela identificată

cadastral nr. X, în C.F., B., mp din parcela identificată cadastral sub X, în C.F.,

B., și, respectiv, 409 mp din parcela identificată cadastral X, în C.F., B.,

respingând în rest acțiunea precizată și completată.

Reclamanta a fost

obligată să achite în contul B.E.J. al Tribunalul Timiș, suma de 1.475 lei pentru

fiecare dintre experții A.C., R.M. și H.Ș., cu titlu de diferență onorariu de

expertiză iar pârâtul-expropriator a fost obligat la plata către reclamantă a

cheltuielilor de judecată în cuantum de 9.273 lei.

Pentru a hotărî

astfel instanța de fond a reținut că reclamanta S.A. a recurs la concursul

justiției, pe calea unui demers juridic atipic - întemeiat pe dispozițiile

tranzitorii ale art. 31 (în versiunea inițială, în vigoare la data formulării

cererii de chemare în judecată) din Legea nr. 255/2010, cu trimitere la dreptul

comun în materie, reprezentat de Legea nr. 33/1994, privind exproprierea pentru

cauză de utilitate publică, pentru recunoașterea jurisdicțională a acordului

intervenit cu expropriatorul, urmare a acceptării ofertei de despăgubire remisă

de cel din urmă, prin Anexa 1 la H.G. nr. 1232/2010, privind declanșarea

procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe

amplasamentul lucrării de utilitate publică "Autostrada Lugoj-Deva"

publicată în M. Of. din data de 16 decembrie 2010; ca o consecință a

consfințirii jurisdicționale a acestui acord, a solicitat să fie obligat

pârâtul-expropriator la plata despăgubirii inițiale, stabilită și oferită în

condițiile H.G.nr. 1232/2010, ulterior modificată prin H.G. nr. 492 din 11 mai 2011.

A reținut tribunalul

că exproprierea, definită "ca fiind o instituție juridică de drept public

care constă în achiziția forțată, cu titlu oneros, pentru cauză de utilitate

publică, în condițiile legii și sub control judiciar, a unor bunuri imobile

proprietate privată" sau ca "o operațiune juridică în a cărei

structură complexă intră acte juridice și fapte juridice în sens restrâns de

drept public și de drept privat având ca efecte principale trecerea forțată a

unui bun imobil proprietate privată în proprietatea publică, în vederea

executării unor lucrări de utilitate publică precum și plata unei

despăgubiri", și-a găsit o consacrare legislativă completă în art. 44 alin.

(3) și (6) din Constituție, astfel cum a fost revizuită, care statuează că

"nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită

potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire" și, respectiv, că

această despăgubire se stabilește "de comun acord cu proprietarul sau, în

caz de divergență, prin justiție".

Prin derogare de la

regulile de drept comun, Legea nr. 198/2004, privind unele măsuri prealabile

lucrărilor de construcție de autostrăzi și drumuri naționale, și Legea nr. 255/2010

au instituit reglementări speciale în materia exproprierii.

În speță, actul

de declarare a utilității publice a fost urmat de măsurile premergătoare

exproprierii, constând în întocmirea unei documentații tehnico-cadastrale (care

cuprinde date privind încadrarea lucrării în planurile de urbanism și amenajare

a teritoriului, planuri cu amplasamentul lucrării, conținând delimitarea

suprafețelor și a construcțiilor propuse spre expropriere, cu indicarea numelor

proprietarilor, precum și a ofertelor de despăgubire pe categorii de imobile

stabilite de către persoane autorizate în evaluare). În baza acestei

documentații, Guvernul României, prin H.G. nr. 1232 din 16 decembrie 2010, a

aprobat amplasamentul lucrării, declanșarea procedurii de expropriere a

imobilelor care constituie amplasamentul, suma globală estimată a despăgubirilor,

termenul în care aceasta se virează într-un cont bancar deschis pe numele

expropriatorului și sursa de finanțare.

Prin urmare,

declanșarea procedurii de expropriere s-a realizat prin hotărâre a guvernului,

urmare a declarării utilității publice prin Legea nr. 198/2004, fără ca

titularul dreptului de proprietate privată (ce urmează a se stinge în această

modalitate), ori titularul altui drept real asupra imobilului în discuție să

poată contesta măsura exproprierii.

Prima instanță a

reținut că jurisdicția de contencios european a statuat, în virtutea

respectării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, că o măsură privativă de proprietate trebuie să păstreze un just

echilibru între exigențele interesului general al comunității și imperativele

apărării drepturilor fundamentale ale individului printre care se numără,

evident, și dreptul de proprietate), având a fi, în același timp, convenabilă

pentru realizarea țelului ei legitim, dar și nedisproporționată față de acesta

(cauza James și alții vs. Regatul Unit al Marii Britanii), ceea ce presupune

existența unei despăgubiri drepte, juste și prealabile cuvenite proprietarului

pentru bunul expropriat.

S-a arătat că, prin

anexa nr. 1 la H.G. nr. 1232/2010, au fost individualizate imobilele,

proprietarii acestora, precum și sumele individuale, defalcate pe fiecare

imobil, stabilite cu titlu de despăgubire, în baza raportului de evaluare

realizat de un expert evaluator, în cadrul măsurilor premergătoare

exproprierii, procedându-se la afișarea listei imobilelor, a planului cu

amplasamentul lucrării precum și a ofertelor de despăgubire pe categorii de

imobile, la sediul consiliului local. Printre proprietarii supuși operațiunii

juridice de expropriere în discuție se regăsește și reclamanta S.A.,

care s-a declarat de acord cu despăgubirea stabilită.

În opinia primei

instanțe, despăgubirile au fost cuantificate prin învoiala comună a

subiecților implicați în operațiunea juridică de expropriere deoarece a

intervenit un acord între expropriator și expropriat încă de la data de 13

ianuarie 2011 (dată la care reclamata a declarat că este de acord cu oferta de

despăgubire); chiar dacă data se situează după intrarea în vigoare, la data de

23 decembrie 2010, a Legii nr. 255/2010, acest aspect nu are nici-o relevanță

juridică, pe tărâmul înțelegerii intervenite cu privire la despăgubirea

acordată pentru imobilul-teren sus-menționat.

A mai reținut

tribunalul că prin normă tranzitorie, cuprinsă în art. 31, Legea nr. 255/2010

prevede că: ”Orice documentație tehnică sau de evaluare realizată ori aflată în

curs de realizare anterior intrării în vigoare a prezentei legi se consideră

valabilă.”

Împrejurarea că,

ulterior, expropriatorul, urmare a realizării unui nou raport de evaluare

imobiliară, a înțeles să diminueze despăgubirile oferite inițial, modificând

H.G. nr. 1232/2010, prin H.G. nr. 492 din 11 mai 2011, nu poate avea nicio

relevanță juridică, în ceea ce îi privește pe proprietarii care au acceptat expres

sumele acordate inițial.

Pe de altă parte,

tribunalul a constatat că solicitarea expropriatorului de a se lua în

considerare sumele acordate cu titlu de despăgubire, în temeiul noii evaluări

imobiliare, aprobate prin H.G. nr. 492/2011, după ce despăgubirea inițială

stabilită prin H.G. nr. 1232/2010 (prin care s-a declanșat procedura

exproprierii în speță, sub incidența Legii nr. 198/2004) a fost acceptată

expres de către expropriați, nu încalcă numai dispozițiile tranzitorii enunțate

din Legea nr. 255/2010, dar și principiul neretroactivității legii civile

consacrat constituțional.

A mai reținut

tribunalul că astfel cum rezultă din lucrarea de specialitate (care

încorporează și răspunsul la obiecțiunile aduse de părți) dispusă în cauză terenurile

în întindere cantitativă de 4.587 mp din parcela identificată cadastral sub nr.

X, în C.F., B., de 9.321 mp din parcela identificată cadastral X, în C.F., B.,

și, respectiv, de 409 mp din parcela identificată cadastral sub X, în C.F., B. nu

mai pot fi exploatate în mod obiectiv, conform destinației de terenuri agricole

extravilane, din moment ce nu mai există căi de acces (acestea învecinându-se

fie cu terenurile altor proprietari, fie cu parcelele expropriate, fie cu

canale inutilizabile), astfel că se impune exproprierea totală a acestora, în

condițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994.

Prin urmare,

constatând că prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost

completată, reclamanta a solicitat exproprierea imobilelor în discuție,

tribunalul în temeiul dispozițiilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994

a dispus exproprierea terenurilor în suprafață de 4.587 mp din parcela

identificată cadastral X, în C.F., B., de 9.321 mp din parcela identificată

cadastral X, în C.F., B., și, respectiv, de 409 mp din parcela identificată

cadastral X, în C.F., B., arătând că, în absența cuantificării despăgubirilor

aferente de către comisia de experți, în conformitate cu dispozițiile art.

25 din Legea nr. 33/1994, despăgubirea corespunzătoare urmează a fi stabilită

pe cale administrativă.

Reclamanta, care nu a

făcut dovada achitării diferenței de onorariu solicitată de experții A.C., R.M.

și H.Ș., desemnați în cauză, a fost obligată să achite în contul B.E.J. al

Tribunalul Timiș, suma de 1.475 lei pentru fiecare, cu titlu de diferență de

onorariu.

În temeiul art. 274 C.

proc. civ., a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 9273

lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariul total cuvenit

celor trei experți și onorariu avocațial în cuantum de 3.348 lei achitat cu

chitanța din 2 februarie 2012.

Împotriva sentinței

civile nr. 329 din 31 ianuarie 2013 pronunțată de Tribunalul Timiș au declarat

apel reclamanta S.A., pârâtul Statul Român prin CN A.D.N.R SA - reprezentată de

D.R.D.P. Timișoara și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș.

I.

Apelanta-reclamantă S.A. a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinței

în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată astfel cum a

fost precizată și completată, în sensul de a se dispune obligarea pârâtului

și la plata unei despăgubiri reprezentând echivalentul în lei a sumei de

50.109 euro (3,5 euro/ mp x 14.317 mp) pentru suprafețele de teren care

rămăseseră în proprietatea sa și pentru care s-a dispus pe cale judiciară, de

către prima instanță, exproprierea totală, respectiv pentru suprafața de 4.587 mp

din parcelă (în suprafață totală de 5.600 mp), înscrisă în C.F. B., pentru

suprafața de 9.321 mp din parcelă (în suprafață totală de 11.300 mp), înscrisă

în C.F., B. și pentru suprafața de 409 mp din parcela înscrisă în C.F., B.

(în suprafață totală de 600 mp).

În subsidiar, a

solicitat să se stabilească și pentru aceste terenuri cuantumul despăgubirilor

conform art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 23 alin. (2) și 25

și urm. din Legea nr. 33/1994, și să se dispună obligarea pârâtului

și la plata acestor sume de bani, cu titlu despăgubire pentru expropriere.

De asemenea,

apelanta-reclamantă a solicitat și obligarea pârâtului la plata echivalentului

în lei a sumei de 30.000 euro, cu titlu de daune, reprezentând valoarea

prejudiciului cauzat și cheltuieli de judecată.

În motivare a arătat

că în mod netemeinic și nelegal, prin sentința civilă apelată, prima instanță a

admis numai în parte cererea de chemare în judecată precizată și completată,

respingând cererea de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor cuvenite

pentru terenurile limitrofe celor expropriate inițial de pârât pe cale

administrativă, terenuri rămase în proprietatea sa, și pentru care s-a dispus

exproprierea pe cale judiciară de către prima instanță.

Prima instanță a

respins în mod nelegal și cu încălcarea art. 23 și urm. din Legea nr. 33/1994

cererea de obligare a pârâtului la plata despăgubirii aferente diferenței de

teren în suprafață de 14.317 mp (4.587 mp + 9.321 mp+409 mp) rămasă în

proprietatea sa în urma exproprierii administrative și pentru care s-a dispus

exproprierea pe cale judiciară.

În opinia

apelantei-reclamante, deși Tribunalul Timiș a dispus în mod judicios

exproprierea suprafaței de 14.317 mp, sus-menționate, în mod nelegal a

respins cererea de obligare a pârâtului la plata despăgubirii aferente acestei

suprafețe, statuând că aceasta urmează să fie stabilită pe cale administrativă,

pentru considerentul că persoana expropriată nu a apelat la cuantificarea

despăgubirii conform art. 25 din Legea nr. 33/1994.

Aceasta a solicitat

ca, pentru ipoteza în care se va aprecia că suprafața de 14.317 mp, poate fi

legal evaluată la o altă valoare decât echivalentul în lei a 3,5 euro/ mp

(valoare la care a fost evaluată suprafața de 6046 mp din cadrul acelorași

parcele topografice, care a fost expropriată pe cale administrativă de către

pârât), să se dispună efectuarea unei expertize tehnice judiciare.

Printr-o altă

critică, apelanta-reclamantă a arătat că Tribunalul Timiș a respins în mod

nelegal cererea sa de obligare a pârâtului la plata echivalentului în lei, a

sumei de 30.000 euro, cu titlu de daune, reprezentând valoarea prejudiciului

cauzat prin expropriere.

S-a precizat că suma

de 30.000 euro (respectiv echivalentul în lei), pretinsă cu titlul daune,

vizează valoarea prejudiciului cauzat de faptul că suprafața limitrofă de 7.137

mp din parcelă, nu mai poate fi utilizată în mod corespunzător și exploatată cu

destinația de teren agricol, pe durata lucrărilor prefigurate prin proiectul

„Autostrada Lugoj-Deva", dreptul de proprietate asupra acestei suprafețe

de teren fiind dezgolit de atributele sale esențiale usus și fructus, deoarece

afectațiunea terenului a fost compromisă iremediabil.

II. Apelantul

Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș a solicitat admiterea apelului în sensul

respingerii acțiunii principale, ca neîntemeiată.

În motivarea cererii

de apel, acest apelant a arătat că sentința civilă atacată este netemeinică și

nelegală, întrucât în mod nelegal, prin raportare la temeiul de drept invocat de

reclamantă, prima instanță a apreciat că în speță a intervenit un acord între

expropriator și expropriat cu privire la valorile inițiale de despăgubire, încă

de la data de 13 ianuarie 2011 (dată la care reclamanta a declarat că este de

acord cu oferta de despăgubire).

Astfel, temeiul de

drept invocat de reclamantă în susținerea acțiunii este art. 22 din Legea nr. 255/2010

raportat la art. 24 alin. (1) din Legea nr. 33/1994.

Potrivit art. 22 alin.

(1) din Legea nr. 255/2010: „Expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii

prevăzute la art. 19 se poate adresa instanței judecătorești competente în

termenul general de prescripție, care curge de la data la care i-a fost

comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancțiunea

decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către

expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de

atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii și

transferului dreptului de proprietate."

Potrivit art. 22 alin.

(3) din același act normativ: „Acțiunea formulată în conformitate cu

prevederile prezentului articol se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21-27

din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în

ceea ce privește stabilirea despăgubirii."

Conform art. 24 alin.

(1) din Legea nr. 33/1994 invocat de reclamantă, în cazul în care părțile se

învoiesc în fața instanței asupra exproprierii și asupra despăgubirii, aceasta

va lua act de învoială și va pronunța o hotărâre definitivă.

A arătat apelantul

Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș că, în ceea ce privește constatarea de

către instanță a unei învoieli a părților, aceasta se poate face numai în

condițiile limitative prevăzute de dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr.

33/1994, acestea fiind singurele din cele prevăzute de art. 21-27 din Legea nr.

33/1994, care se referă la o învoiala a părților.

Deși reclamanta

și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 33/1994,

din cuprinsul petitelor 1 și 2 ale cererii introductive rezultă că a solicitat

constatarea unui acord anterior de voință, care a luat naștere între aceasta și

pârât prin acceptarea valorilor inițiale de despăgubire, stabilite în baza

Legii nr. 198/2004 și a H.G.nr. 1232/2010, în forma anterioară modificărilor

intervenite prin H.G. nr. 492/2011 (petitul 1) și respectiv obligarea pârâtului

la executarea obligației de plată ce rezulta din acest acord de voință (petitul

2).

Or, instanța de

judecată poate lua act doar de învoiala părților manifestată în fața acesteia,

nu și de o eventuală învoială născută anterior, așa cum solicită reclamanta

pentru că norma specială (art. 24 alin. (1) din Legea nr. 33/1994), fiind

derogatorie de la dreptul comun, se aplică în toate cazurile care intră sub

incidența acesteia, cu prioritate față de norma generală, potrivit principiului

specialia generalibus derogant.

În speță, deși

potrivit dreptului comun, instanța de judecată poate fi investită cu

constatarea unui acord de voință ce a intervenit anterior între părți, devin

incidente dispozițiile normative cu caracter special în materie, respectiv art.

22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010, coroborat cu art. 24 alin. (1) din Legea nr.

33/1994, potrivit cărora instanța de judecată investită cu soluționarea

acțiunii prevăzute la art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 poate constata

doar o învoiala a părților ce s-a format în fața acesteia, și nu o

eventuală învoială născută anterior între părți.

A mai arătat acest

apelant că, pentru stabilirea de către instanță a cuantumului despăgubirilor,

instanța ar fi trebuit să facă aplicarea dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 33/1994

conform cărora: „Pentru stabilirea despăgubirilor instanța va constitui o

comisie de experți compusă dintr-un expert numit de instanță, unul desemnat de

expropriator și un al treilea din partea persoanelor care sunt supuse

exproprierii."

La calcularea

cuantumului despăgubirilor, experții precum și instanța trebuie să țină seama,

potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, de „prețul cu care se vând,

în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea

administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum

și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite,

luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia."

Prin urmare, atât

instanța cât și comisia de experți trebuie să aibă în vedere la calcularea

cuantumului despăgubirilor, în prima etapă, prețul cu care se vând, în mod

obișnuit imobile de același fel în localitatea Lugoj, la data întocmirii

raportului de expertiză, iar în a doua etapă, la prețul astfel stabilit, să

adauge daunele aduse proprietarilor, luând în considerare dovezile prezentate

de aceștia.

S-a mai arătat că

față de conținutul petitelor 1 și 3 din cererea de chemare în judecată

precizată și completată, instanța nu putea constata intervenirea unui acord

între reclamantă (persoană expropriat) și pârât (expropriator) cu privire la

acordarea despăgubirilor inițiale deoarece, prin petitului 3, reclamanta a solicitat

și acordarea unor despăgubiri suplimentare pentru prejudiciul cauzat prin

expropriere în cuantum de 30.000 euro.

Or, în condițiile în

care valoarea despăgubirilor inițiale cuprindea, pe lângă prețul terenului

expropriat, și despăgubirile pentru prejudiciul cauzat prin expropriere,

solicitarea unor despăgubiri suplimentare pentru prejudiciul cauzat conduce la

concluzia că, în realitate, expropriatul nu este pe deplin de acord cu

cuantumul despăgubirilor ce au fost oferite de expropriator, fapt ce

echivalează cu o contestare a cuantumului despăgubirilor, întemeiată pe art. 22

din Legea nr. 255/2010 (temei de drept invocat de reclamanți). Prin urmare,

neexistând o acceptare care să concorde pe deplin cu oferta și care să fie

neîndoielnică, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile formarii unui acord de

voință valabil.

Sub un alt aspect,

acordul de voință cu privire la despăgubirile inițiale nu s-a format atâta

timp cât expropriatorul nu a luat cunoștință de acceptarea cuantumului

despăgubirilor în modalitatea prevăzută de Legea nr. 255/2010, respectiv nu a

constatat acceptarea de către comisia prevăzută la art. 18 din Legea nr. 255/2010

printr-un proces-verbal semnat de membrii comisie și de expropriat.

Comisia de punere în

aplicare a Legii nr. 255/2010 a fost numită prin Decizia directorului general

al CN A.D.N.R. SA, nr. 1203 la data de 26 august 2011 iar actul procedural prin

care comisia constată acceptarea sau neacceptarea cuantumului despăgubirilor

este procesul-verbal semnat de expropriat și de comisia de analiză a cererilor

în calitatea acesteia de reprezentant al expropriatorului.

Astfel, conform art. 15

alin. (17) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010, aprobate

prin H.G. nr. 53/2011 „în cazul în care persoana interesată a făcut cererea, a

depus în termen documentele care fac dovada calității sale și este de acord cu

suma propusă cu titlu de despăgubire, între comisie și aceasta se încheie un

proces-verbal în care se menționează acordul cu privire la valoarea

despăgubirii. Procesul-verbal se semnează de către membrii comisiei și de către

persoana interesată."

Pe de altă parte, „în

situația în care persoana îndreptățită nu este de acord cu cuantumul

despăgubirii, comisia face mențiune despre această situație în procesul-verbal,

arătând că persoana îndreptățită este în drept să se adreseze instanței de

judecată în condițiile prevederilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind

exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Procesul-verbal se semnează de

către membrii comisiei și de către persoana îndreptățită sau se

menționează faptul că aceasta nu poate semna ori refuza să semneze, "(art.

15 alin. (18) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010,

aprobate prin H.G. nr. 53/2011).

A arătat acest

apelant că în speță, nu s-a întocmit niciun proces-verbal între reclamantă și

Comisia de aplicare a Legii nr. 255/2010, cu privire la despăgubirile inițiale,

prin care să se ia act de acceptarea ofertei de expropriere de către

reclamantă, astfel că nu se poate considera că oferta s-a întâlnit cu

acceptarea și, în acest mod, s-a format un acord de voință valabil.

Cu referire la

valorile inițiale de despăgubire afișate de către expropriator la Consiliul

Local Lugoj, apelantul Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș a susținut

că reprezentau doar valori propuse pentru despăgubire, care nu au fost

consacrate legislativ în niciun act normativ.

Astfel, în forma

inițială, H.G. nr. 1232/2010, nu stabilea valorile individuale ale

despăgubirilor, pentru fiecare expropriat în parte, ci doar o sumă globală a

despăgubirilor, în cuantum de 156.000 mii lei, pentru toate imobilele ce

constituie amplasamentul lucrării de utilitate publică „Autostrada Lugoj-Deva"

(art. 3 din H.G. nr. 1232/2010).

Singurele valori

individuale ale despăgubirilor, pentru fiecare expropriat, care au fost

prevăzute într-un act normativ, sunt valorile stabilite potrivit noi legii,

Legea nr. 255/2010, care a abrogat Legea nr. 198/2004, respectiv cele

specificate în Anexa 2 la H.G. nr. 1232/2010, în forma modificată și completată

de H.G. nr. 492/2011; valorile inițiale de despăgubire stabilite de expertul

evaluator în raportul de evaluare ce a stat la baza H.G. nr. 1232/2010, în

forma sa inițială, nu reprezintă valori la care expropriatorul să fie obligat a

le acorda expropriaților. Singurele valori de despăgubire care obligă

expropriatorul a le acorda expropriaților sunt valorile consemnate în

hotărârile de stabilire a despăgubirilor.

A concluzionat acest

apelant că, în mod neîntemeiat instanța de fond a înlăturat petitul subsidiar

prin care reclamanta a solicitat ca instanța să stabilească cuantumul

despăgubirilor în temeiul art. 22 din Legea 255/2010 raportat la art. 23 alin.

(2) din Legea nr. 33/1994, (conform procedurii de la art. 25 și următ.) și să

dispună obligarea pârâtului la plata acestei sume.

III. Apelantul -

pârât Statul Român, prin CN A.D.N.R SA - reprezentată de D.R.D.P. Timișoara, a

solicitat admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței atacate, în

sensul respingerii acțiunii principale, ca neîntemeiată.

În motivare

apelantul-pârât a arătat că sentința pronunțată este netemeinică și nelegală în

ceea ce privește constatarea intervenirii unui acord asupra cuantumului

despăgubirii al subiecților implicați în expropriere.

Astfel, deși

reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 24 alin. (1) din

Legea nr. 33/1994, din cuprinsul petitelor 1 și 2 ale cererii de chemare în

judecată rezultă că aceasta a solicitat constatarea unui acord anterior de

voință, care a luat naștere între aceasta și pârât prin acceptarea valorilor

inițiale de despăgubire, stabilite în baza Legii nr. 198/2004 și H.G. nr. 1232/2010,

în forma anterioară modificărilor intervenite prin H.G. nr. 492/2011 (petitul

1) și respectiv obligarea pârâtului la executarea obligației de plată ce

rezultă din acest acord de voință (petitul 2).

Or, potrivit

temeiului de drept invocat, instanța de judecată poate lua act doar de învoiala

părților manifestată în fața acesteia, nu și de o eventuală învoială născută

anterior.

În plus, teoria

întâlnirii ofertei cu acceptarea, având ca și consecință nașterea unui

contract, este aplicabilă exclusiv în raporturile de drept privat, în vreme ce,

în speță, suntem în prezența unui raport de drept public, întrucât instituția

exproprierii aparține exclusiv și eminamente dreptului public. Astfel fiind,

întrucât în materie de expropriere există o procedură specială, derogatorie,

cârmuită de normele de drept public, invocarea principiului consensualismului

contractual este inadmisibilă.

Pe de altă parte, în

forma inițială, H.G nr. 1232/2010, anterior modificărilor survenite prin H.G. nr.

492/2011, nu stabilea valorile individuale ale despăgubirilor, pentru fiecare

expropriat în parte, ci doar o sumă globală, în cuantum de 156.000 mii lei,

pentru toate imobilele ce constituie amplasamentul lucrării de utilitate

publica „Autostrada Lugoj-Deva" (art. 3 din H.G. nr. 1232/2010).

În plus, acordul de

voință cu privire la despăgubirile inițiale nu s-a format atâta timp cât

expropriatorul nu a luat cunoștință de acceptarea cuantumului despăgubirilor în

modalitatea prevăzută de Legea nr. 255/2010, respectiv nu a constatat

acceptarea de către comisia prevăzută la art. 18 din Legea nr. 255/2010

printr-un proces-verbal semnat de membrii comisiei și de expropriat.

În speță, în ceea ce

privește despăgubirile inițiale, nu s-a întocmit nici un proces-verbal

între reclamantă și Comisia de aplicare a Legii nr. 255/2010, prin care să se

ia act de acceptarea ofertei de expropriere de către reclamantă, astfel că

oferta nu s-a întâlnit cu acceptarea și nu s-a format un acord de voințe

valabil.

A arătat, de

asemenea, apelantul-pârât că valorile inițiale de despăgubire, stabilite de

expertul evaluator în raportul de evaluare ce a stat la baza H.G. nr. 1232/2010,

în forma sa inițială, nu reprezintă valori la care expropriatorul să fie

obligat a le acorda expropriaților.

Cu referire la

petitul subsidiar solicitat de reclamantă, pentru stabilirea de către instanță

a cuantumului despăgubirilor, apelantul-pârât a arătat că tribunalul trebuia să

facă aplicarea dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 33/1994, respectiv să

determine cuantumul despăgubirilor în funcție de prețul cu care se vând,

în mod obișnuit, imobile de același fel în localitatea B., la data întocmirii

raportului de expertiză, valoare la care trebuie adăugate daunele aduse

proprietarilor, în funcție de dovezile prezentate de aceștia.

Apelanta-intimată-reclamantă

a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelurilor formulate

de apelantul - pârât și de Parchetul de pe lângă Tribunalul, ca nefondate,

și obligarea acestor apelanți la plata cheltuielilor de judecată.

În calea de atac a

apelului a fost administrată proba cu expertiză tehnică, în conformitate cu

dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Prin Decizia civilă nr.

55/A din 16 aprilie 2014, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins

apelul declarat de apelanta-reclamantă S.A., împotriva sentinței civile nr. 329

din 31 ianuarie 2013 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 5978/30/2011.

A admis

apelurile declarate de apelantul-pârât Statul Român prin CN A.D.N.R. SA,

reprezentată de D.R.D.P. Timișoara și de apelantul Parchetul de pe lângă

Tribunalul Timiș, împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte,

în sensul că:

A

stabilit cuantumul despăgubirilor acordate cu titlu de despăgubire pentru

exproprierea suprafețelor aferente de 1.013 mp din C.F. din C.F., de 2.863 mp

din C.F., de 191 mp din C.F., la suma de 4.896 lei.

A

respins petitul din cererea precizată de constatare a acordului de voință

privind cuantumul despăgubirii aferente exproprierii și pe cel privind

exproprierea de către instanță a unor suprafețe suplimentare de teren în

temeiul art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994.

A

menținut în rest dispozițiile sentinței civile și a obligat-o pe

apelanta-reclamantă să plătească apelantului-pârât suma de 2625 lei,

reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a decide

astfel curtea de apel a reținut că petitul principal al cererii de chemare în

judecată, astfel cum a fost precizată, îl reprezintă constatarea acordului de

voință al părților cu privire la plata sumei de 21.163 euro cu titlu de

despăgubire pentru terenurile expropriate, conform Anexei 1 la H.G. nr. 1232/2010

și, în consecință, obligarea pârâtului la plata acestei sume.

Însă, atât Legea nr. 198/2004,

cât și Legea nr. 255/2010, prevăd obligația emiterii unei hotărâri de guvern

prin care se aprobă indicatorii tehnico-economici, amplasamentul lucrării,

sursa de finanțare și declanșarea procedurii de expropriere, precum și suma

globală a despăgubirilor estimată de către expropriator, conform unui raport de

evaluare întocmit de experți evaluatori membri ai A.N.E.V.A.R. Prin H.G. nr. 1232/2010

s-a stabilit doar o valoare estimativă a despăgubirilor, cuantumul final al

fiecărei despăgubiri urmând a fi determinat prin hotărârea de stabilire a

cuantumului despăgubirii prevăzută de art. 20 din Legea nr. 255/2010.

Hotărârile de

stabilire a cuantumului despăgubirilor în favoarea reclamantei au fost emise

sub imperiul Legii nr. 255/2010, aplicabilă speței, care la art. 22 alin. (1)

prevede că expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii se poate adresa

instanței judecătorești competente în termenul general de prescripție, care

curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a

despăgubirii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către

expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de

atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii și

transferului dreptului de proprietate. Totodată, conform aliniatului 3 al

aceluiași articol, acțiunea formulată în conformitate cu prevederile

prezentului articol se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21-27 din Legea

nr. 33/1994.

A apreciat

instanța de apel că potrivit acestor dispoziții legale, instanța

judecătorească este competentă să se pronunțe doar asupra cuantumului

despăgubirii, care trebuie să fie stabilită de către o comisie de experți. Atât

timp cât exproprierea terenului nu a avut loc anterior adoptării H.G. nr. 492/2011,

care a modificat H.G. 1232/2010, iar procedura de realizare urmează legea în

vigoare la momentul derulării ei, fiecare act juridic este supus normei legale

sub imperiul căreia se realizează.

În consecință, faptul

că procedura de expropriere a început să se deruleze sub imperiul H.G. nr. 1232/2010

(în forma inițială) nu atrage retroactivitatea acestei norme în condițiile

modificării sale prin H.G. nr. 492/2011 și abrogării Legii nr. 198/2004, prin

Legea nr. 255/2010; H.G. nr. 492/2011 nu încalcă principiul neretroactivității

legii, hotărârea de guvern fiind dată în aplicarea Legii nr. 255/2010 în

vigoare la data exproprierii.

Cu referire la

dispozițiile art. 31 din Legea nr. 255/2010, care prevăd că orice

documentație tehnică sau de evaluare realizată ori aflată în curs de realizare

anterior intrării în vigoare a legii se consideră valabilă, instanța de

apel a arătat că acestea trebuie coroborate cu cele ale art. 32 din

același act normativ (conform cărora, în cazul procedurilor de expropriere

aflate în curs de desfășurare, pentru continuarea realizării obiectivelor se

aplică prevederile noii legi).

Or, procedura de

expropriere care viza terenurile în litigiu era în curs de desfășurare la data

apariției Legii nr. 255/2010 nefiind emisă hotărârea comisiei (producătoare de

efecte juridice în sensul celor mai sus-arătate), astfel că urmarea procedurii

(inclusiv sub aspectul stabilirii unor noi valori de despăgubire) este conformă

legii, expropriatorul având obligația de a utiliza pentru a determina

despăgubirile doar expertiza realizată în condițiile actului normativ de

expropriere în vigoare la data la care hotărârea a fost emisă, respectiv Legea nr.

255/2010.

În condițiile Legii nr.

255/2010, decizia de expropriere emisă în baza art. 9 constituie titlu pentru

predarea imobilului și, în termen de 5 zile de la emiterea ei, expropriatorul

numește comisia de verificare a dreptului de proprietate și constată acceptarea

sau neacceptarea cuantumului despăgubirilor de către proprietar (art. 18 din lege).

În cauză, reclamanta

nu și-a dat acceptul cu privire la cuantumul despăgubirilor rezultate din

urmarea procedurii derulate în baza Legii nr. 255/2010 și H.G. nr. 492/2011 (și

oferite de expropriator), astfel că nu există acordul de voință cu