ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3264/2014

Deliberând asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 19 august 2011, sub nr. 5978/30 din 19 august 2011, reclamanta S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin CN A.D.N.R. SA, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate învoiala părților cu privire la plata sumei de 21.163 euro, cu titlul de despăgubire, pentru terenurile proprietatea acesteia care formează obiectul exproprierii de către pârât; obligarea pârâtului la plata sumei de 21.163 euro, echivalent în lei, către reclamantă, cu titlu de despăgubire pentru terenurile care formează obiectul exproprierii; obligarea pârâtului la plata sumei de 30.000 euro, echivalent în lei, cu titlul de daune, reprezentând prejudiciul cauzat și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esență, că prin H.G. nr. 1232 din 6 decembrie 2010 s-a aprobat declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică "Autostrada Lugoj-Deva", expropriator fiind Statul Român, prin CN A.D.N.R. SA, aflată sub autoritatea M.T.I. Prin Anexa nr. 1 la H.G. menționată a fost stabilit amplasamentul lucrării de utilitate publică „Autostrada Lugoj-Deva”, iar prin dispozițiile art. 1 din același act normativ s-a alocat suma de 156.000.000 lei pentru plata despăgubirilor către titularii dreptului de proprietate asupra terenurilor situate pe amplasamentul acestei lucrări de utilitate publică care au format obiectul exproprierii.

Formalitățile de publicitate impuse de prevederile legale au fost efectuate la data de 23 decembrie 2010, prin afișarea, la sediul Consiliului Local Balinț: 1) a listei imobilelor propuse spre expropriere (cuprinzând datele de identificare a acestora, respectiv numărul cadastral și numele persoanei identificate ca fiind proprietar), stabilite pe baza documentației cadastral-juridice avizate de O.C.P.I., 2) a anunțului conform căruia titularii dreptului de proprietate și ai celorlalte drepturi reale au dreptul ca, în termenul de 10 zile de la data afișării tabelelor, să depună cererea prevăzută de lege și documentele care fac dovada dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale și 3) a ofertelor de despăgubire, pe categorii de imobile, stabilite de evaluatori autorizați.

Reclamanta a arătat că sumele ofertate cu titlul de despăgubiri pe care proprietarii afectați de proiectul „Autostrada Lugoj-Deva” au fost invitați să le accepte, au fost determinate pe baza raportului de evaluare realizat de experții evaluatori G.C.N. și T.M.D., luându-se în considerare valoarea de 3.5 euro/mp în cazul terenurilor arabile. A susținut aceasta că deși sumele ofertate cu titlul de despăgubiri nu constituiau o justă despăgubire, în termenul legal de 10 zile menționat în notificarea intenției de expropriere a imobilelor, a formulat cerere de acordare a despăgubirilor prevăzute de dispozițiile Legii nr. 255/2010, care totalizau suma de 21.161 euro.

În opinia reclamantei, oferta expropriatorului de 3.5 euro/mp, acceptată, constituie ofertă urmată de acceptare care configurează perfectarea unui acord irevocabil al părților asupra sumelor stabilite cu titlul de despăgubire pentru terenul afectat exproprierii, care nu mai poate fi modificat în mod unilateral de către expropriator. S-a arătat că, de asemenea, caracterul convențional al acordului părților cu privire la cuantumul despăgubirii rezultă în mod implicit din dispozițiile art. 24 din Legea nr. 33/1994, la care cele ale art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 fac trimitere, și care se referă la tranzacția sau „învoiala” părților.

Reclamanta a învederat că stabilirea unei despăgubiri derizorii pentru terenul, proprietatea sa, care a format obiectul exproprierii constituie o încălcare gravă a dreptului său de proprietate și a dreptului la o justă și prealabilă despăgubire, recunoscute prin dispozițiile art. 44 alin. (3) din Constituția României, art. 1 din Legea nr. 33/1994, art. 481 C. civ. și art. 1 alin. (2) din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pârâtul Statul Român, prin CN A.D.N.R. SA, reprezentată de D.R.D.P. Timișoara, a formulat întâmpinare, invocând următoarele excepții: 1) excepția netimbrării acțiunii, susținând că scutirea instituită de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 nu este aplicabilă în speță, întrucât aceasta se aplică exclusiv acțiunilor izvorâte din prevederile Legii nr. 255/2010.

S-a susținut că litigiul este evaluabil în bani și, în consecință, se impune achitarea taxei de timbru la valoarea pretențiilor de 51.163 euro (prin determinarea valorii în lei la data introducerii acțiunii); 2) excepția necompetenței materiale a tribunalului, arătând că art. 21 din Legea nr. 33/1994 rep. nu este aplicabil în procedura de drept comun, astfel că în cauză competența materială prin raportare la valoarea litigiului aparține judecătoriei; 3) excepția necompetenței teritoriale în acțiunea de drept comun având ca obiect pretenții, astfel că în speță competența teritorială aparține instanței de la sediul pârâtului respectiv Judecătoria Sector 1 București; 4) excepția lipsei calității procesuale pasive a CN A.D.N.R.

SA arătându-se că aceasta are calitate procesuală pasivă numai în litigiile având ca obiect contestație împotriva hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii întemeiate pe art. 22 din Legea nr. 255/2010, nu și în litigiile de drept comun unde Statul Român este reprezentat prin M.F.P. conform prevederilor art. 25 din Decretului-lege nr. 31/1954 și, 5) excepția inadmisibilității acțiunii de drept comun, susținând că față de dispozițiile Legii nr. 255/2010 (care reglementează o procedură specială derogatorie de la dreptul comun), și a principiului de drept conform căruia, atunci când există o normă specială, aceasta exclude aplicabilitatea normei generale, cererea de obligare a Statului Român, prin CN A.D.N.R.

SA, de a plăti despăgubiri pentru un teren expropriat, într-o altă procedură decât cea stabilită de Legea nr. 255/2010, este inadmisibilă. Pe fond a susținut că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată având în vedere că prin H.G. nr. 1232/2010 s-a aprobat declanșarea procedurilor de expropriere în temeiul Legii nr. 198/2004, lege care a fost abrogată la 23 decembrie 2010 prin intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2010. A arătat pârâtul că la 23 decembrie 2010 s-a publicat oferta de despăgubire care a avut la bază raportul de evaluare întocmit în baza Legii nr. 198/2004. Ulterior, în conformitate cu dispozițiile art. 5 din Legea nr. 255/2010, s-a procedat la reevaluarea despăgubirilor, noua evaluare fiind în conformitate cu expertizele întocmite și actualizate de camerele notarilor publici; evaluarea actualizată a fost aprobată prin H.G.

nr. 492/2011 pentru că noua lege a impus actualizarea despăgubirilor, iar evaluarea făcută pentru H.G. nr. 1232/2010 a devenit caducă, cererile de despăgubire depuse devenind rămase fără obiect. De asemenea, pârâtul a învederat că cererea reprezintă o acțiune de contencios administrativ care intră în competența secției specializate; acesta a invocat și necompetența materială a tribunalului în soluționarea litigiului, susținând că, potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) C. proc. civ., competența aparține curții de apel. Susținând că reclamanta nu a parcurs procedura prealabilă obligatorie în materia contenciosului administrativ, pârâtul a invocat și excepția prematurității acțiunii. La 10 octombrie 2011 și respectiv la 09 februarie 2012, reclamanta S.A.

a depus completări ale cererii de chemare în judecată, solicitând în principal: să se constate acordul de voință/învoiala părților cu privire la plata sumei de 21.163 euro, echivalent în lei la data plății, cu titlul de despăgubire, pentru terenurile proprietatea sa, care formează obiectul exproprierii de către pârât, în temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 24 alin. (1) din Legea nr. 33/1994; obligarea pârâtului la plata sumei de 21.163 euro, echivalent în lei la data plății, către reclamantă cu titlu de despăgubire pentru terenurile care formează obiectul exproprierii; obligarea pârâtului la plata sumei de 30.000 euro, echivalent în lei, cu titlu de daune, reprezentând valoarea prejudiciului cauzat.

În subsidiar, reclamanta a solicitat: stabilirea cuantumului despăgubirilor și a sumei cuvenite în temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010, raportat la art. 23 alin. (2), 25 și următ. din Legea nr. 33/1994 și obligarea pârâtului la plata acestei sume. Reclamanta a solicitat ca, în toate cazurile, să se dispună anularea Proceselor-verbale de stabilire a cuantumului despăgubirilor din 29 septembrie 2011, precum și a Hotărârilor de stabilire a despăgubirilor nr. 37 din 30 septembrie 2011, în ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirii; de asemenea, a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea cererilor completatoare a arătat că prin cererea de chemare în judecată a învederat că între părți s-a perfectat o convenție de stabilire a despăgubirii pentru expropriere cu caracter irevocabil, în temeiul art. 969 C. civ.

Pentru ipoteza în care instanța de judecată va împărtăși teza pârâtului (în sensul că nu s-ar fi perfectat între părți o asemenea înțelegere cu privire la despăgubirea pentru expropriere), reclamanta a arătat că se impune să se stabilească pe cale judiciară cuantumul despăgubirilor și suma cuvenită, în temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, conform procedurii prev. de art. 25 și urm. din acest ultim act normativ, și să se dispună obligarea pârâtului la plata acestei sume de bani, sumă care însă nu poate fi mai mică decât valoarea deja ofertată și acceptată, în cuantum de 3,5 euro/ mp.

Reclamanta a invocat dispozițiile art. 31 din Legea nr. 255/2010, care prevăd că: „orice documentație tehnică sau de evaluare realizată ori aflată în curs de realizare anterior intrării în vigoare a prezentei legi se consideră valabilă” și a concluzionat că, pe cale de consecință, se impune și anularea proceselor-verbale și a hotărârilor de stabilire a despăgubirii, în ceea ce privește cuantumul acesteia, deoarece valoarea este derizorie și a fost stabilită unilateral de către expropriator. A arătat, de asemenea, reclamanta că anularea procesului-verbal din 29 septembrie 2011 și a Hotărârii nr. 77 din 30 septembrie 2011 se impune și urmare împrejurării că în mod greșit dreptul său la despăgubiri a fost stabilit în concurs cu Selariu Elena, deși din extrasele de C.F.

existente la dosar rezultă că a avut calitatea de unic proprietar al parcelei ce formează obiectul Hotărârii și Procesului-verbal din 29 septembrie 2011. La data de 08 noiembrie 2012, reclamanta S.A. a formulat o nouă completare a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat exproprierea totală a parcelei cu nr. cadastral X, în suprafață de 5.600 mp, înscrisă în C.F. X, B., respectiv a suprafeței de 4.587 mp, rămasă în proprietatea sa din această parcelă. Reclamanta a solicitat să se dispună exproprierea totală a parcelei cu nr. cadastral X, în suprafață de 11.300 mp, înscrisă în C.F. X, B., respectiv a suprafeței de 9.321 mp, rămasă în proprietatea sa din această parcelă; să se dispună exproprierea totală a parcelei cu nr. cad.

X, înscrisă în C.F., B., în suprafață de 600 mp, respectiv a suprafeței de 409 mp, rămasă în proprietatea sa, în temeiul prevederilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri reprezentând echivalentul în lei al sumei de 50.109 euro (3,5 euro/mp x 14.317 mp) pentru suprafețele de teren sus-menționate sau, în subsidiar, să se stabilească și pentru aceste terenuri cuantumul despăgubirilor și suma cuvenită acesteia în temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010 și să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de bani cu titlu despăgubire pentru expropriere. Prin aceeași cerere completatoare, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata unor daune reprezentând echivalentul în lei a 3,5 euro/mp, pentru suprafața de teren limitrofă rămasă în proprietatea sa, neexpropriată, care nu mai poate fi utilizată potrivit destinației sale.

În motivarea acestei cereri completatoare, a arătat că, astfel cum rezultă din cele expuse în cuprinsul acțiunii introductive, din parcela cu nr. cadastral X în suprafață de 5.600 mp înscrisă în C.F., B. s-a dispus, inițial, exproprierea suprafeței de 1.013 mp. Prin raportul de expertiză tehnică judiciară specialitatea topografie efectuată în cauză s-a concluzionat că pentru terenul rămas neexpropriat din parcela cu nr. X, în suprafață de 4.587 mp, astfel cum a fost identificat prin conturul poligonal determinat în lucrarea de specialitate de către experți, accesul este blocat și acest teren nu mai poate fi utilizat conform destinației de teren arabil. Situația este identică și în ceea ce privește parcela cu nr. cad.

X înscrisă în C.F., B., din care inițial a fost expropriată suprafața de 1.979 mp, iar prin raportul de expertiză tehnică judiciară s-a concluzionat că terenul rămas neexpropriat, în suprafață de 9321 mp, astfel cum acesta este delimitat poligonal prin lucrarea de specialitate, nu mai poate fi utilizat conform destinației acestuia, accesul fiind blocat. Cu privire la parcela cu nr. X înscrisă în C.F., B., din care a fost expropriată inițial suprafața de 191 mp, prin raportul de expertiză întocmit în cauză s-a concluzionat că accesul este blocat pentru suprafața de teren rămasă neexpropriată de 409 mp, astfel cum aceasta este delimitată poligonal prin același raport de expertiză, accesul fiind blocat și utilizarea conform destinației terenului nefiind posibilă.

A susținut reclamanta că obstacularea accesului pentru suprafețele de teren menționate și imposibilitatea utilizării acestora potrivit destinației lor impietează asupra afectațiunii imobilului și plenitudinii dreptului de proprietate, astfel că se impune exproprierea totală a acestor terenuri, în suprafață totală de 14.317 mp, conform prevederilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994 și obligarea pârâtului fie la plata unei despăgubiri reprezentând echivalentul în lei a sumei de 50.109 euro (3,5 euro/mp x 14.317 mp)., fie la plata despăgubirilor calculate în temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 23 alin. (2), art. 25 și urm. din Legea nr. 33/1994.

Totodată, în considerarea faptului că suprafața de teren limitrofă neexpropriată și rămasă în proprietatea sa nu mai poate fi utilizată potrivit destinației sale, reclamanta a solicitat și obligarea pârâtului la plata unor daune egale cu valoarea de circulație pentru acest teren, respectiv de 3,5 euro/mp - echivalent în lei. Prin sentința civilă nr. 329 din 31 ianuarie 2013, Tribunalul Timiș a admis în parte cererea de chemare în judecată precizată și completată, formulată de către reclamanta S.A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.T.I., prin CN A.D.N.R. SA reprezentată de D.R.D.P.

Timișoara; l-a obligat pe pârâtul-expropriator la plata către reclamantă a despăgubirilor aferente următoarelor imobile-terenuri arabile: suprafața de 1.013 mp din tarlaua nr. X, parcela nr. X, identificată cadastral sub nr. X, în C.F., B.; suprafața de 1.979 mp din tarlaua nr. X, parcela nr. X, identificată cadastral sub nr. X, în C.F., B.; suprafața de 2.863 mp din tarlaua nr. X parcela nr. X, identificată cadastral sub X, în C.F., B; suprafața de 191 mp din tarlaua, parcela nr. X, identificată cadastral sub nr. X, în C.F., B. - toate supuse procedurii speciale de expropriere, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 198/2004, abrogată prin Legea nr. 255/2010, ulterior emiterii actului declanșator al procedurii speciale de expropriere menționate, cuantificate la nivelul sumei totale de 21.163 euro, în echivalent lei la data plății efective.

A constatat intervenit acordul subiecților implicați în operațiunea de expropriere, asupra cuantumului despăgubirii, în condițiile art. 5 și art. 6 din Legea nr. 198/2004, a dispus anularea proceselor-verbale de stabilire a cuantumului despăgubirii, toate dresate la data de 29 septembrie 2011, în condițiile art. 15 alin. (15) din Normele metodologice de aplicare a Legii cu nr. 255/2010, aprobate prin H.G. nr. 53 din 19 ianuarie 2011, și a Hotărârilor de stabilire a cuantumului despăgubiri având aceleași numere, emise în condițiile art. 18-201 din Legea nr. 255/2010, în corelație cu cele ale art. 15 și 16 din normele de aplicare, la 30 septembrie 2011. De asemenea, a dispus exproprierea terenurilor în suprafață de: 4.587 mp din parcela identificată cadastral nr. X, în C.F., B., mp din parcela identificată cadastral sub X, în C.F., B., și, respectiv, 409 mp din parcela identificată cadastral X, în C.F., B., respingând în rest acțiunea precizată și completată.

Reclamanta a fost obligată să achite în contul B.E.J. al Tribunalul Timiș, suma de 1.475 lei pentru fiecare dintre experții A.C., R.M. și H.Ș., cu titlu de diferență onorariu de expertiză iar pârâtul-expropriator a fost obligat la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 9.273 lei. Pentru a hotărî astfel instanța de fond a reținut că reclamanta S.A. a recurs la concursul justiției, pe calea unui demers juridic atipic - întemeiat pe dispozițiile tranzitorii ale art. 31 (în versiunea inițială, în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată) din Legea nr. 255/2010, cu trimitere la dreptul comun în materie, reprezentat de Legea nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, pentru recunoașterea jurisdicțională a acordului intervenit cu expropriatorul, urmare a acceptării ofertei de despăgubire remisă de cel din urmă, prin Anexa 1 la H.G.

nr. 1232/2010, privind declanșarea procedurilor de expropriere a imobilelor proprietate privată situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică "Autostrada Lugoj-Deva" publicată în M. Of. din data de 16 decembrie 2010; ca o consecință a consfințirii jurisdicționale a acestui acord, a solicitat să fie obligat pârâtul-expropriator la plata despăgubirii inițiale, stabilită și oferită în condițiile H.G.nr. 1232/2010, ulterior modificată prin H.G.

nr. 492 din 11 mai 2011. A reținut tribunalul că exproprierea, definită "ca fiind o instituție juridică de drept public care constă în achiziția forțată, cu titlu oneros, pentru cauză de utilitate publică, în condițiile legii și sub control judiciar, a unor bunuri imobile proprietate privată" sau ca "o operațiune juridică în a cărei structură complexă intră acte juridice și fapte juridice în sens restrâns de drept public și de drept privat având ca efecte principale trecerea forțată a unui bun imobil proprietate privată în proprietatea publică, în vederea executării unor lucrări de utilitate publică precum și plata unei despăgubiri", și-a găsit o consacrare legislativă completă în art. 44 alin. (3) și (6) din Constituție, astfel cum a fost revizuită, care statuează că "nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire" și, respectiv, că această despăgubire se stabilește "de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergență, prin justiție". Prin derogare de la regulile de drept comun, Legea nr. 198/2004, privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de autostrăzi și drumuri naționale, și Legea nr. 255/2010 au instituit reglementări speciale în materia exproprierii.

În speță, actul de declarare a utilității publice a fost urmat de măsurile premergătoare exproprierii, constând în întocmirea unei documentații tehnico-cadastrale (care cuprinde date privind încadrarea lucrării în planurile de urbanism și amenajare a teritoriului, planuri cu amplasamentul lucrării, conținând delimitarea suprafețelor și a construcțiilor propuse spre expropriere, cu indicarea numelor proprietarilor, precum și a ofertelor de despăgubire pe categorii de imobile stabilite de către persoane autorizate în evaluare). În baza acestei documentații, Guvernul României, prin H.G. nr. 1232 din 16 decembrie 2010, a aprobat amplasamentul lucrării, declanșarea procedurii de expropriere a imobilelor care constituie amplasamentul, suma globală estimată a despăgubirilor, termenul în care aceasta se virează într-un cont bancar deschis pe numele expropriatorului și sursa de finanțare.

Prin urmare, declanșarea procedurii de expropriere s-a realizat prin hotărâre a guvernului, urmare a declarării utilității publice prin Legea nr. 198/2004, fără ca titularul dreptului de proprietate privată (ce urmează a se stinge în această modalitate), ori titularul altui drept real asupra imobilului în discuție să poată contesta măsura exproprierii.

Prima instanță a reținut că jurisdicția de contencios european a statuat, în virtutea respectării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că o măsură privativă de proprietate trebuie să păstreze un just echilibru între exigențele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului printre care se numără, evident, și dreptul de proprietate), având a fi, în același timp, convenabilă pentru realizarea țelului ei legitim, dar și nedisproporționată față de acesta (cauza James și alții vs. Regatul Unit al Marii Britanii), ceea ce presupune existența unei despăgubiri drepte, juste și prealabile cuvenite proprietarului pentru bunul expropriat.

S-a arătat că, prin anexa nr. 1 la H.G. nr. 1232/2010, au fost individualizate imobilele, proprietarii acestora, precum și sumele individuale, defalcate pe fiecare imobil, stabilite cu titlu de despăgubire, în baza raportului de evaluare realizat de un expert evaluator, în cadrul măsurilor premergătoare exproprierii, procedându-se la afișarea listei imobilelor, a planului cu amplasamentul lucrării precum și a ofertelor de despăgubire pe categorii de imobile, la sediul consiliului local. Printre proprietarii supuși operațiunii juridice de expropriere în discuție se regăsește și reclamanta S.A., care s-a declarat de acord cu despăgubirea stabilită.

În opinia primei instanțe, despăgubirile au fost cuantificate prin învoiala comună a subiecților implicați în operațiunea juridică de expropriere deoarece a intervenit un acord între expropriator și expropriat încă de la data de 13 ianuarie 2011 (dată la care reclamata a declarat că este de acord cu oferta de despăgubire); chiar dacă data se situează după intrarea în vigoare, la data de 23 decembrie 2010, a Legii nr. 255/2010, acest aspect nu are nici-o relevanță juridică, pe tărâmul înțelegerii intervenite cu privire la despăgubirea acordată pentru imobilul-teren sus-menționat.

A mai reținut tribunalul că prin normă tranzitorie, cuprinsă în art. 31, Legea nr. 255/2010 prevede că: ”Orice documentație tehnică sau de evaluare realizată ori aflată în curs de realizare anterior intrării în vigoare a prezentei legi se consideră valabilă.” Împrejurarea că, ulterior, expropriatorul, urmare a realizării unui nou raport de evaluare imobiliară, a înțeles să diminueze despăgubirile oferite inițial, modificând H.G. nr. 1232/2010, prin H.G. nr. 492 din 11 mai 2011, nu poate avea nicio relevanță juridică, în ceea ce îi privește pe proprietarii care au acceptat expres sumele acordate inițial. Pe de altă parte, tribunalul a constatat că solicitarea expropriatorului de a se lua în considerare sumele acordate cu titlu de despăgubire, în temeiul noii evaluări imobiliare, aprobate prin H.G.

nr. 492/2011, după ce despăgubirea inițială stabilită prin H.G. nr. 1232/2010 (prin care s-a declanșat procedura exproprierii în speță, sub incidența Legii nr. 198/2004) a fost acceptată expres de către expropriați, nu încalcă numai dispozițiile tranzitorii enunțate din Legea nr. 255/2010, dar și principiul neretroactivității legii civile consacrat constituțional.

A mai reținut tribunalul că astfel cum rezultă din lucrarea de specialitate (care încorporează și răspunsul la obiecțiunile aduse de părți) dispusă în cauză terenurile în întindere cantitativă de 4.587 mp din parcela identificată cadastral sub nr. X, în C.F., B., de 9.321 mp din parcela identificată cadastral X, în C.F., B., și, respectiv, de 409 mp din parcela identificată cadastral sub X, în C.F., B. nu mai pot fi exploatate în mod obiectiv, conform destinației de terenuri agricole extravilane, din moment ce nu mai există căi de acces (acestea învecinându-se fie cu terenurile altor proprietari, fie cu parcelele expropriate, fie cu canale inutilizabile), astfel că se impune exproprierea totală a acestora, în condițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994.

Prin urmare, constatând că prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost completată, reclamanta a solicitat exproprierea imobilelor în discuție, tribunalul în temeiul dispozițiilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994 a dispus exproprierea terenurilor în suprafață de 4.587 mp din parcela identificată cadastral X, în C.F., B., de 9.321 mp din parcela identificată cadastral X, în C.F., B., și, respectiv, de 409 mp din parcela identificată cadastral X, în C.F., B., arătând că, în absența cuantificării despăgubirilor aferente de către comisia de experți, în conformitate cu dispozițiile art. 25 din Legea nr. 33/1994, despăgubirea corespunzătoare urmează a fi stabilită pe cale administrativă.

Reclamanta, care nu a făcut dovada achitării diferenței de onorariu solicitată de experții A.C., R.M. și H.Ș., desemnați în cauză, a fost obligată să achite în contul B.E.J. al Tribunalul Timiș, suma de 1.475 lei pentru fiecare, cu titlu de diferență de onorariu. În temeiul art. 274 C. proc. civ., a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 9273 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariul total cuvenit celor trei experți și onorariu avocațial în cuantum de 3.348 lei achitat cu chitanța din 2 februarie 2012. Împotriva sentinței civile nr. 329 din 31 ianuarie 2013 pronunțată de Tribunalul Timiș au declarat apel reclamanta S.A., pârâtul Statul Român prin CN A.D.N.R SA - reprezentată de D.R.D.P.

Timișoara și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș. I. Apelanta-reclamantă S.A. a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinței în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizată și completată, în sensul de a se dispune obligarea pârâtului și la plata unei despăgubiri reprezentând echivalentul în lei a sumei de 50.109 euro (3,5 euro/ mp x 14.317 mp) pentru suprafețele de teren care rămăseseră în proprietatea sa și pentru care s-a dispus pe cale judiciară, de către prima instanță, exproprierea totală, respectiv pentru suprafața de 4.587 mp din parcelă (în suprafață totală de 5.600 mp), înscrisă în C.F. B., pentru suprafața de 9.321 mp din parcelă (în suprafață totală de 11.300 mp), înscrisă în C.F., B. și pentru suprafața de 409 mp din parcela înscrisă în C.F., B. (în suprafață totală de 600 mp).

În subsidiar, a solicitat să se stabilească și pentru aceste terenuri cuantumul despăgubirilor conform art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 23 alin. (2) și 25 și urm. din Legea nr. 33/1994, și să se dispună obligarea pârâtului și la plata acestor sume de bani, cu titlu despăgubire pentru expropriere. De asemenea, apelanta-reclamantă a solicitat și obligarea pârâtului la plata echivalentului în lei a sumei de 30.000 euro, cu titlu de daune, reprezentând valoarea prejudiciului cauzat și cheltuieli de judecată.

În motivare a arătat că în mod netemeinic și nelegal, prin sentința civilă apelată, prima instanță a admis numai în parte cererea de chemare în judecată precizată și completată, respingând cererea de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor cuvenite pentru terenurile limitrofe celor expropriate inițial de pârât pe cale administrativă, terenuri rămase în proprietatea sa, și pentru care s-a dispus exproprierea pe cale judiciară de către prima instanță. Prima instanță a respins în mod nelegal și cu încălcarea art. 23 și urm. din Legea nr. 33/1994 cererea de obligare a pârâtului la plata despăgubirii aferente diferenței de teren în suprafață de 14.317 mp (4.587 mp + 9.321 mp+409 mp) rămasă în proprietatea sa în urma exproprierii administrative și pentru care s-a dispus exproprierea pe cale judiciară.

În opinia apelantei-reclamante, deși Tribunalul Timiș a dispus în mod judicios exproprierea suprafaței de 14.317 mp, sus-menționate, în mod nelegal a respins cererea de obligare a pârâtului la plata despăgubirii aferente acestei suprafețe, statuând că aceasta urmează să fie stabilită pe cale administrativă, pentru considerentul că persoana expropriată nu a apelat la cuantificarea despăgubirii conform art. 25 din Legea nr. 33/1994. Aceasta a solicitat ca, pentru ipoteza în care se va aprecia că suprafața de 14.317 mp, poate fi legal evaluată la o altă valoare decât echivalentul în lei a 3,5 euro/ mp (valoare la care a fost evaluată suprafața de 6046 mp din cadrul acelorași parcele topografice, care a fost expropriată pe cale administrativă de către pârât), să se dispună efectuarea unei expertize tehnice judiciare.

Printr-o altă critică, apelanta-reclamantă a arătat că Tribunalul Timiș a respins în mod nelegal cererea sa de obligare a pârâtului la plata echivalentului în lei, a sumei de 30.000 euro, cu titlu de daune, reprezentând valoarea prejudiciului cauzat prin expropriere. S-a precizat că suma de 30.000 euro (respectiv echivalentul în lei), pretinsă cu titlul daune, vizează valoarea prejudiciului cauzat de faptul că suprafața limitrofă de 7.137 mp din parcelă, nu mai poate fi utilizată în mod corespunzător și exploatată cu destinația de teren agricol, pe durata lucrărilor prefigurate prin proiectul „Autostrada Lugoj-Deva", dreptul de proprietate asupra acestei suprafețe de teren fiind dezgolit de atributele sale esențiale usus și fructus, deoarece afectațiunea terenului a fost compromisă iremediabil.

II. Apelantul Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș a solicitat admiterea apelului în sensul respingerii acțiunii principale, ca neîntemeiată. În motivarea cererii de apel, acest apelant a arătat că sentința civilă atacată este netemeinică și nelegală, întrucât în mod nelegal, prin raportare la temeiul de drept invocat de reclamantă, prima instanță a apreciat că în speță a intervenit un acord între expropriator și expropriat cu privire la valorile inițiale de despăgubire, încă de la data de 13 ianuarie 2011 (dată la care reclamanta a declarat că este de acord cu oferta de despăgubire). Astfel, temeiul de drept invocat de reclamantă în susținerea acțiunii este art. 22 din Legea nr. 255/2010 raportat la art. 24 alin. (1) din Legea nr. 33/1994.

Potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010: „Expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanței judecătorești competente în termenul general de prescripție, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancțiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii și transferului dreptului de proprietate." Potrivit art. 22 alin. (3) din același act normativ: „Acțiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii." Conform art. 24 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 invocat de reclamantă, în cazul în care părțile se învoiesc în fața instanței asupra exproprierii și asupra despăgubirii, aceasta va lua act de învoială și va pronunța o hotărâre definitivă.

A arătat apelantul Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș că, în ceea ce privește constatarea de către instanță a unei învoieli a părților, aceasta se poate face numai în condițiile limitative prevăzute de dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, acestea fiind singurele din cele prevăzute de art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, care se referă la o învoiala a părților. Deși reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, din cuprinsul petitelor 1 și 2 ale cererii introductive rezultă că a solicitat constatarea unui acord anterior de voință, care a luat naștere între aceasta și pârât prin acceptarea valorilor inițiale de despăgubire, stabilite în baza Legii nr. 198/2004 și a H.G.nr.

1232/2010, în forma anterioară modificărilor intervenite prin H.G. nr. 492/2011 (petitul 1) și respectiv obligarea pârâtului la executarea obligației de plată ce rezulta din acest acord de voință (petitul 2). Or, instanța de judecată poate lua act doar de învoiala părților manifestată în fața acesteia, nu și de o eventuală învoială născută anterior, așa cum solicită reclamanta pentru că norma specială (art. 24 alin. (1) din Legea nr. 33/1994), fiind derogatorie de la dreptul comun, se aplică în toate cazurile care intră sub incidența acesteia, cu prioritate față de norma generală, potrivit principiului specialia generalibus derogant.

În speță, deși potrivit dreptului comun, instanța de judecată poate fi investită cu constatarea unui acord de voință ce a intervenit anterior între părți, devin incidente dispozițiile normative cu caracter special în materie, respectiv art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010, coroborat cu art. 24 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora instanța de judecată investită cu soluționarea acțiunii prevăzute la art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 poate constata doar o învoiala a părților ce s-a format în fața acesteia, și nu o eventuală învoială născută anterior între părți.

A mai arătat acest apelant că, pentru stabilirea de către instanță a cuantumului despăgubirilor, instanța ar fi trebuit să facă aplicarea dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 33/1994 conform cărora: „Pentru stabilirea despăgubirilor instanța va constitui o comisie de experți compusă dintr-un expert numit de instanță, unul desemnat de expropriator și un al treilea din partea persoanelor care sunt supuse exproprierii." La calcularea cuantumului despăgubirilor, experții precum și instanța trebuie să țină seama, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, de „prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia." Prin urmare, atât instanța cât și comisia de experți trebuie să aibă în vedere la calcularea cuantumului despăgubirilor, în prima etapă, prețul cu care se vând, în mod obișnuit imobile de același fel în localitatea Lugoj, la data întocmirii raportului de expertiză, iar în a doua etapă, la prețul astfel stabilit, să adauge daunele aduse proprietarilor, luând în considerare dovezile prezentate de aceștia.

S-a mai arătat că față de conținutul petitelor 1 și 3 din cererea de chemare în judecată precizată și completată, instanța nu putea constata intervenirea unui acord între reclamantă (persoană expropriat) și pârât (expropriator) cu privire la acordarea despăgubirilor inițiale deoarece, prin petitului 3, reclamanta a solicitat și acordarea unor despăgubiri suplimentare pentru prejudiciul cauzat prin expropriere în cuantum de 30.000 euro. Or, în condițiile în care valoarea despăgubirilor inițiale cuprindea, pe lângă prețul terenului expropriat, și despăgubirile pentru prejudiciul cauzat prin expropriere, solicitarea unor despăgubiri suplimentare pentru prejudiciul cauzat conduce la concluzia că, în realitate, expropriatul nu este pe deplin de acord cu cuantumul despăgubirilor ce au fost oferite de expropriator, fapt ce echivalează cu o contestare a cuantumului despăgubirilor, întemeiată pe art. 22 din Legea nr. 255/2010 (temei de drept invocat de reclamanți).

Prin urmare, neexistând o acceptare care să concorde pe deplin cu oferta și care să fie neîndoielnică, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile formarii unui acord de voință valabil. Sub un alt aspect, acordul de voință cu privire la despăgubirile inițiale nu s-a format atâta timp cât expropriatorul nu a luat cunoștință de acceptarea cuantumului despăgubirilor în modalitatea prevăzută de Legea nr. 255/2010, respectiv nu a constatat acceptarea de către comisia prevăzută la art. 18 din Legea nr. 255/2010 printr-un proces-verbal semnat de membrii comisie și de expropriat. Comisia de punere în aplicare a Legii nr. 255/2010 a fost numită prin Decizia directorului general al CN A.D.N.R. SA, nr. 1203 la data de 26 august 2011 iar actul procedural prin care comisia constată acceptarea sau neacceptarea cuantumului despăgubirilor este procesul-verbal semnat de expropriat și de comisia de analiză a cererilor în calitatea acesteia de reprezentant al expropriatorului.

Astfel, conform art. 15 alin. (17) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010, aprobate prin H.G. nr. 53/2011 „în cazul în care persoana interesată a făcut cererea, a depus în termen documentele care fac dovada calității sale și este de acord cu suma propusă cu titlu de despăgubire, între comisie și aceasta se încheie un proces-verbal în care se menționează acordul cu privire la valoarea despăgubirii. Procesul-verbal se semnează de către membrii comisiei și de către persoana interesată." Pe de altă parte, „în situația în care persoana îndreptățită nu este de acord cu cuantumul despăgubirii, comisia face mențiune despre această situație în procesul-verbal, arătând că persoana îndreptățită este în drept să se adreseze instanței de judecată în condițiile prevederilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Procesul-verbal se semnează de către membrii comisiei și de către persoana îndreptățită sau se menționează faptul că aceasta nu poate semna ori refuza să semneze, "(art. 15 alin. (18) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010, aprobate prin H.G. nr. 53/2011). A arătat acest apelant că în speță, nu s-a întocmit niciun proces-verbal între reclamantă și Comisia de aplicare a Legii nr. 255/2010, cu privire la despăgubirile inițiale, prin care să se ia act de acceptarea ofertei de expropriere de către reclamantă, astfel că nu se poate considera că oferta s-a întâlnit cu acceptarea și, în acest mod, s-a format un acord de voință valabil. Cu referire la valorile inițiale de despăgubire afișate de către expropriator la Consiliul Local Lugoj, apelantul Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș a susținut că reprezentau doar valori propuse pentru despăgubire, care nu au fost consacrate legislativ în niciun act normativ.

Astfel, în forma inițială, H.G. nr. 1232/2010, nu stabilea valorile individuale ale despăgubirilor, pentru fiecare expropriat în parte, ci doar o sumă globală a despăgubirilor, în cuantum de 156.000 mii lei, pentru toate imobilele ce constituie amplasamentul lucrării de utilitate publică „Autostrada Lugoj-Deva" (art. 3 din H.G. nr. 1232/2010). Singurele valori individuale ale despăgubirilor, pentru fiecare expropriat, care au fost prevăzute într-un act normativ, sunt valorile stabilite potrivit noi legii, Legea nr. 255/2010, care a abrogat Legea nr. 198/2004, respectiv cele specificate în Anexa 2 la H.G. nr. 1232/2010, în forma modificată și completată de H.G. nr. 492/2011; valorile inițiale de despăgubire stabilite de expertul evaluator în raportul de evaluare ce a stat la baza H.G.

nr. 1232/2010, în forma sa inițială, nu reprezintă valori la care expropriatorul să fie obligat a le acorda expropriaților. Singurele valori de despăgubire care obligă expropriatorul a le acorda expropriaților sunt valorile consemnate în hotărârile de stabilire a despăgubirilor. A concluzionat acest apelant că, în mod neîntemeiat instanța de fond a înlăturat petitul subsidiar prin care reclamanta a solicitat ca instanța să stabilească cuantumul despăgubirilor în temeiul art. 22 din Legea 255/2010 raportat la art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, (conform procedurii de la art. 25 și următ.) și să dispună obligarea pârâtului la plata acestei sume. III. Apelantul - pârât Statul Român, prin CN A.D.N.R SA - reprezentată de D.R.D.P.

Timișoara, a solicitat admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii principale, ca neîntemeiată. În motivare apelantul-pârât a arătat că sentința pronunțată este netemeinică și nelegală în ceea ce privește constatarea intervenirii unui acord asupra cuantumului despăgubirii al subiecților implicați în expropriere. Astfel, deși reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, din cuprinsul petitelor 1 și 2 ale cererii de chemare în judecată rezultă că aceasta a solicitat constatarea unui acord anterior de voință, care a luat naștere între aceasta și pârât prin acceptarea valorilor inițiale de despăgubire, stabilite în baza Legii nr. 198/2004 și H.G.

nr. 1232/2010, în forma anterioară modificărilor intervenite prin H.G. nr. 492/2011 (petitul 1) și respectiv obligarea pârâtului la executarea obligației de plată ce rezultă din acest acord de voință (petitul 2). Or, potrivit temeiului de drept invocat, instanța de judecată poate lua act doar de învoiala părților manifestată în fața acesteia, nu și de o eventuală învoială născută anterior. În plus, teoria întâlnirii ofertei cu acceptarea, având ca și consecință nașterea unui contract, este aplicabilă exclusiv în raporturile de drept privat, în vreme ce, în speță, suntem în prezența unui raport de drept public, întrucât instituția exproprierii aparține exclusiv și eminamente dreptului public.

Astfel fiind, întrucât în materie de expropriere există o procedură specială, derogatorie, cârmuită de normele de drept public, invocarea principiului consensualismului contractual este inadmisibilă. Pe de altă parte, în forma inițială, H.G nr. 1232/2010, anterior modificărilor survenite prin H.G. nr. 492/2011, nu stabilea valorile individuale ale despăgubirilor, pentru fiecare expropriat în parte, ci doar o sumă globală, în cuantum de 156.000 mii lei, pentru toate imobilele ce constituie amplasamentul lucrării de utilitate publica „Autostrada Lugoj-Deva" (art. 3 din H.G. nr. 1232/2010). În plus, acordul de voință cu privire la despăgubirile inițiale nu s-a format atâta timp cât expropriatorul nu a luat cunoștință de acceptarea cuantumului despăgubirilor în modalitatea prevăzută de Legea nr. 255/2010, respectiv nu a constatat acceptarea de către comisia prevăzută la art. 18 din Legea nr. 255/2010 printr-un proces-verbal semnat de membrii comisiei și de expropriat.

În speță, în ceea ce privește despăgubirile inițiale, nu s-a întocmit nici un proces-verbal între reclamantă și Comisia de aplicare a Legii nr. 255/2010, prin care să se ia act de acceptarea ofertei de expropriere de către reclamantă, astfel că oferta nu s-a întâlnit cu acceptarea și nu s-a format un acord de voințe valabil. A arătat, de asemenea, apelantul-pârât că valorile inițiale de despăgubire, stabilite de expertul evaluator în raportul de evaluare ce a stat la baza H.G. nr. 1232/2010, în forma sa inițială, nu reprezintă valori la care expropriatorul să fie obligat a le acorda expropriaților.

Cu referire la petitul subsidiar solicitat de reclamantă, pentru stabilirea de către instanță a cuantumului despăgubirilor, apelantul-pârât a arătat că tribunalul trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 33/1994, respectiv să determine cuantumul despăgubirilor în funcție de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobile de același fel în localitatea B., la data întocmirii raportului de expertiză, valoare la care trebuie adăugate daunele aduse proprietarilor, în funcție de dovezile prezentate de aceștia. Apelanta-intimată-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelurilor formulate de apelantul - pârât și de Parchetul de pe lângă Tribunalul, ca nefondate, și obligarea acestor apelanți la plata cheltuielilor de judecată.

În calea de atac a apelului a fost administrată proba cu expertiză tehnică, în conformitate cu dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Prin Decizia civilă nr. 55/A din 16 aprilie 2014, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă S.A., împotriva sentinței civile nr. 329 din 31 ianuarie 2013 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 5978/30/2011. A admis apelurile declarate de apelantul-pârât Statul Român prin CN A.D.N.R. SA, reprezentată de D.R.D.P. Timișoara și de apelantul Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: A stabilit cuantumul despăgubirilor acordate cu titlu de despăgubire pentru exproprierea suprafețelor aferente de 1.013 mp din C.F.

din C.F., de 2.863 mp din C.F., de 191 mp din C.F., la suma de 4.896 lei. A respins petitul din cererea precizată de constatare a acordului de voință privind cuantumul despăgubirii aferente exproprierii și pe cel privind exproprierea de către instanță a unor suprafețe suplimentare de teren în temeiul art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994. A menținut în rest dispozițiile sentinței civile și a obligat-o pe apelanta-reclamantă să plătească apelantului-pârât suma de 2625 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în apel. Pentru a decide astfel curtea de apel a reținut că petitul principal al cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, îl reprezintă constatarea acordului de voință al părților cu privire la plata sumei de 21.163 euro cu titlu de despăgubire pentru terenurile expropriate, conform Anexei 1 la H.G.

nr. 1232/2010 și, în consecință, obligarea pârâtului la plata acestei sume. Însă, atât Legea nr. 198/2004, cât și Legea nr. 255/2010, prevăd obligația emiterii unei hotărâri de guvern prin care se aprobă indicatorii tehnico-economici, amplasamentul lucrării, sursa de finanțare și declanșarea procedurii de expropriere, precum și suma globală a despăgubirilor estimată de către expropriator, conform unui raport de evaluare întocmit de experți evaluatori membri ai A.N.E.V.A.R. Prin H.G. nr. 1232/2010 s-a stabilit doar o valoare estimativă a despăgubirilor, cuantumul final al fiecărei despăgubiri urmând a fi determinat prin hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii prevăzută de art. 20 din Legea nr. 255/2010.

Hotărârile de stabilire a cuantumului despăgubirilor în favoarea reclamantei au fost emise sub imperiul Legii nr. 255/2010, aplicabilă speței, care la art. 22 alin. (1) prevede că expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii se poate adresa instanței judecătorești competente în termenul general de prescripție, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a despăgubirii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii și transferului dreptului de proprietate. Totodată, conform aliniatului 3 al aceluiași articol, acțiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21-27 din Legea nr. 33/1994.

A apreciat instanța de apel că potrivit acestor dispoziții legale, instanța judecătorească este competentă să se pronunțe doar asupra cuantumului despăgubirii, care trebuie să fie stabilită de către o comisie de experți. Atât timp cât exproprierea terenului nu a avut loc anterior adoptării H.G. nr. 492/2011, care a modificat H.G. 1232/2010, iar procedura de realizare urmează legea în vigoare la momentul derulării ei, fiecare act juridic este supus normei legale sub imperiul căreia se realizează. În consecință, faptul că procedura de expropriere a început să se deruleze sub imperiul H.G. nr. 1232/2010 (în forma inițială) nu atrage retroactivitatea acestei norme în condițiile modificării sale prin H.G.

nr. 492/2011 și abrogării Legii nr. 198/2004, prin Legea nr. 255/2010; H.G. nr. 492/2011 nu încalcă principiul neretroactivității legii, hotărârea de guvern fiind dată în aplicarea Legii nr. 255/2010 în vigoare la data exproprierii. Cu referire la dispozițiile art. 31 din Legea nr. 255/2010, care prevăd că orice documentație tehnică sau de evaluare realizată ori aflată în curs de realizare anterior intrării în vigoare a legii se consideră valabilă, instanța de apel a arătat că acestea trebuie coroborate cu cele ale art. 32 din același act normativ (conform cărora, în cazul procedurilor de expropriere aflate în curs de desfășurare, pentru continuarea realizării obiectivelor se aplică prevederile noii legi).

Or, procedura de expropriere care viza terenurile în litigiu era în curs de desfășurare la data apariției Legii nr. 255/2010 nefiind emisă hotărârea comisiei (producătoare de efecte juridice în sensul celor mai sus-arătate), astfel că urmarea procedurii (inclusiv sub aspectul stabilirii unor noi valori de despăgubire) este conformă legii, expropriatorul având obligația de a utiliza pentru a determina despăgubirile doar expertiza realizată în condițiile actului normativ de expropriere în vigoare la data la care hotărârea a fost emisă, respectiv Legea nr. 255/2010. În condițiile Legii nr. 255/2010, decizia de expropriere emisă în baza art. 9 constituie titlu pentru predarea imobilului și, în termen de 5 zile de la emiterea ei, expropriatorul numește comisia de verificare a dreptului de proprietate și constată acceptarea sau neacceptarea cuantumului despăgubirilor de către proprietar (art. 18 din lege).

În cauză, reclamanta nu și-a dat acceptul cu privire la cuantumul despăgubirilor rezultate din urmarea procedurii derulate în baza Legii nr. 255/2010 și H.G. nr. 492/2011 (și oferite de expropriator), astfel că nu există acordul de voință cu