ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 691/2015

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: La data de 30 noiembrie 2011, reclamanta P.R.C. Lugoj a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român - CN A.D.R.N.

SA, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța: 1. Să dispună anularea proceselor verbale de stabilire a cuantumului despăgubirii din 14 septembrie 2011, precum și a Hotărârilor de stabilire a despăgubirilor din 14 septembrie 2011, în ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor; 2. Să constate acordul de voință al părților, intervenit cu privire la plata sumei de 142.064 lei și 139.425 lei, pentru terenul expropriat, în suprafață de 4.629 mp, respectiv 4.543 mp, pentru construirea autostrăzii Lugoj-Deva; 3. Să oblige pârâtul la plata sumei convenită de părți, menționată mai sus, în cuantum de 142.064 lei pentru terenul expropriat în suprafață de 4.629 mp și în cuantum de 139.425 lei pentru terenul expropriat în suprafață de 4.543 mp, cu titlu de despăgubiri; 4. Să oblige pârâtul la plata sumei de 15.000 euro cu titlu de daune, adică contravaloarea prejudiciului cauzat.

Reclamanta a învederat instanței că prin H.G. nr. 1232 din 6 decembrie 2010 s-a declanșat procedura de expropriere a imobilelor proprietatea sa situate pe amplasamentul lucrării de utilitate publică „Autostrada Lugoj-Deva", expropriator fiind Statul Român prin CN A.D.N.R. SA). Prin Anexa I la hotărârea mai sus menționată a fost stabilit amplasamentul și a fost alocată suma totală de 156.000 mii lei pentru plata despăgubirilor cuvenite titularilor dreptului de proprietate a căror imobile urmau a fi expropriate, iar Anexa nr. 2 la H.G. nr. 1232/2010 cuprindea tabelul cu imobilele supuse exproprierii. Conform procesului verbal, anexat cererii, la data de 6 ianuarie 2011, au fost efectuate formalitățile de publicitate prevăzute de Legea nr. 255/2010, afișându-se la sediul Primăriei municipiului Lugoj documentele necesare.

Reclamanta a arătat că a fost de bună-credință și a acceptat la acel moment ca pentru un metru pătrat de teren expropriat să primească suma de 7 euro, cu toate că pentru varianta de ocolire a Municipiului Lugoj, Statul Român a plătit 15 euro/mp persoanelor ale căror terenuri au fost expropriate. A fost publicată prin afișare, la sediul Primăriei municipiului Lugoj, precum și în ziar, lista persoanelor expropriate și sumele ce revin fiecăreia. P.R.C. Lugoj s-a aflat pe listă la poziția 26 pentru nr. cadastral expropriat în suprafață de 4.629 mp, valoarea despăgubirii fiind de 142.064 lei, adică 27,90 lei/mp și poziția 27 pentru nr. cadastral expropriat în suprafață de 4.543 mp, valoarea despăgubirii fiind de 139.425 lei, adică 27,90 lei/mp.

Aceasta a fost suma pentru care reclamanta și-a exprimat acordul, însă, ulterior, a fost adoptată o altă hotărâre a Guvernului de modificare a H.G. nr. 1232/2010, și anume H.G. nr. 492/2011, publicată în M. Of. al României Partea I, nr. 412 din 14 iunie 2011, în care anexa 2 a fost modificată în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor. Astfel, valoarea despăgubirilor cuvenite P.R.C. s-a diminuat la suma de 6.921 lei, pentru prima parcelă expropriată, și 6.793 lei, pentru cealaltă parcelă expropriată. Prin această modalitate de diminuare a sumelor ce urmează să le primească de la expropriator, reclamanta a solicitat instanței să constate faptul că a fost înfrânt acordul său de voință, iar expropriatorul în mod unilateral a stabilit aceste despăgubiri, cu privire la care nu și-a exprimat poziția, în sensul că nu este de acord.

Așa cum rezultă din adresa din 06 ianuarie 2011 cuprinzând tabelul persoanelor expropriate care au luat la cunoștință de notificarea intenției de expropriere, tabel în care se regăsește și semnătura sa, la acea dată era afișat și tabelul cu sumele, așa încât este de netăgăduit faptul că doar pentru acele sume a fost de acord cu exproprierea terenului deținut în proprietate. În perioada imediat următoare s-a notificat de către SC P. SRL începerea procedurii de expropriere în baza Legii nr. 198/2004, iar reclamanta nu a mai putut dispune conform legii de terenul respectiv. Art. 44 alin. (3) din Constituția României și art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenția europeană a drepturilor omului prevăd că exproprierea pentru cauză de utilitate publică se poate face numai după o justă și prealabilă despăgubire, deoarece, în caz contrar, ar exista o încălcare a dreptului de proprietate al expropriatului.

Reclamanta a arătat că și-a dat acordul pentru suma solicitată în prezenta acțiune, iar expropriatorul a stabilit unilateral o altă sumă, cu care nu a fost de acord, fapt ce a generat prezentul demers judiciar. În drept, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480 C. civ., Legea nr. 255/2010 și Legea nr. 33/1994. Pârâtul Statul Român prin CN A.D.N.R. SA, a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, în parte, ca inadmisibilă și, în parte, ca neîntemeiată. Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Timiș, prin sentința civilă nr. 1829 din 2 iulie 2014 a respins acțiunea formulată de reclamanta P.R.C. Lugoj.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că pentru realizarea obiectivului de interes național constând în autostrada Lugoj - Deva, în baza hotărârilor de stabilire a despăgubirilor nr. 26 din 14 septembrie 2011 și nr. 27 din 14 septembrie 2011 emise de pârâtă, urmare a exproprierii din patrimoniul reclamantei a terenurilor situate în municipiul Lugoj, jud. Timiș, în suprafață de 4.629 mp și nr. cadastral expropriat 404,429 în suprafață de 4.543 mp, categoria arabil în extravilan, expropriatorul a stabilit valoarea despăgubirilor în suma 6.921 lei pentru prima parcelă expropriată și 6.793 lei pentru cealaltă parcelă expropriată, față de 27,9 lei/mp, rezultând astfel o valoare totală a despăgubirilor de 13.714 lei, mai mică față de valoarea oferită inițial de expropriator.

A reținut că în materia garantării dreptului de proprietate privată, art. 44 alin. (3) din Constituția României și art. 1 din Protocolul adițional la Convenția europeană a drepturilor omului prevăd că exproprierea pentru cauză de utilitate publică se poate face numai după o justă și prealabilă despăgubire.

În plan procesual, potrivit art. 22 din Legea nr. 255/2010, expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanței judecătorești competente în termenul general de prescripție, care curge de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancțiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii și transferul dreptului de proprietate, acțiunea formulată în conformitate cu acest text legal urmând a se soluționa potrivit dispozițiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii.

Potrivit art. 26 alin. (1) și (2) din Legea nr. 33/1994, despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite, iar la calcularea cuantumului despăgubirilor experții precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ - teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului. Reclamanta a contestat suma oferită ca despăgubire prin Hotărârea de stabilire a despăgubirilor, prevalându-se, în principal, de un susținut acord de voință ce ar fi intervenit intre părți, pe parcursul derulării procedurii de expropriere, cu privire la despăgubirea stabilită în baza evaluării inițiale.

Prima instanță a statuat că nu poate acorda despăgubiri în cuantumul ce ar rezulta din evaluarea inițială, întrucât acesta a fost stabilit în baza H.G. nr. 1232/2010, modificată, însă, prin H.G. nr. 492 din 11 mai 2011. Pe de alta parte, a statuat tribunalul, nu se poate admite, în aceasta materie cu caracter special, posibilitatea stabilirii în baza acordului de voință (solo consensu), fără respectarea formei prevăzută ad validitatem de legea specială pentru constatarea unui atare consens (procesul-verbal încheiat între reclamantă și Comisia de aplicare a Legii nr. 255/2010, care să constate acceptarea ofertei de expropriere de către reclamantă). Daca s-ar proceda la validarea unui astfel de acord, s-ar ajunge la eludarea dispozițiilor H.G.

nr. 492 din 11 mai 2011 care a modificat cuantumul despăgubirilor și a determinat reluarea procedurii de expropriere prin raportare la aceste valori. Tribunalul a statuat că actul normativ menționat era obligatoriu pentru expropriator și este obligatoriu și pentru instanță, atâta vreme cât el nu a fost desființat pe calea contenciosului administrativ, cadru în care s-ar putea susține caracterul nelegal al actului administrativ cu caracter normativ în raport de prevederile art. 31 din Legea nr. 255/2010, potrivit căruia: „Orice documentație tehnică sau de evaluare realizată ori aflată în curs de realizare anterior intrării în vigoare a prezentei legi se consideră valabilă". În procedura stabilirii despăgubirii pe cale judiciară, singurele criterii de aplicat sunt cele prevăzute de art. 24-27 din Legea nr. 33/1994, la care art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 face trimitere în mod expres.

Astfel, potrivit dispozițiilor exprese și nesusceptibile de interpretare ale legii speciale, în cazul în care părțile se învoiesc în fața instanței asupra exproprierii și asupra despăgubirii, aceasta va lua act de învoială și va pronunța o hotărâre definitivă. Per a contario, instanța nu poate valida un acord de voință extrajudiciar, respectiv o achiesare a părții la o evaluare inițială, neconfirmată legislativ. În condițiile de exigență ale art. 25, în absența acordului exprimat în fața instanței, pentru stabilirea despăgubirilor instanța va constitui o comisie de experți compusă dintr-un expert numit de instanță, unul desemnat de expropriator și un al treilea din partea persoanelor care sunt supuse exproprierii, procedura cu caracter obligatoriu, de care reclamanta a înțeles să se prevaleze în mod subsidiar în prezentul cadru procesual.

Tribunalul a apreciat că reclamanta nu poate proclama încălcarea garanțiilor de care se bucura dreptul de proprietate privată întrucât procedura specială instituită de lege oferă și garanția stabilirii unei despăgubiri juste în sensul art. 44 din Constituție și al art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

Tribunalul a constatat ca sumele oferite ca despăgubire reflectă valoarea reală a imobilului și a prejudiciului creat prin exproprierea terenului arabil situat în extravilanul municipiului Lugoj, fără utilități, destinat strict pentru practicarea agriculturii, având în vedere concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză cu luarea în considerare și a tranzacțiilor imobiliare obișnuite, pentru imobile similare, efectuate în unitatea administrativ-teritorială de către expertul U.I.R., din care a rezultat că valoarea reală a terenului expropriat, la data expertizării, este de 4219 lei, potrivit calculelor evidențiate de către expert la filele 235 și urm. dosar vol. II, valoare inferioară celei stabilite prin hotărârea de acordare a despăgubirilor.

Tribunalul nu a validat prima valoare stabilită de către experți și nici pe cea învederată prin opinia separată a expertului P.I., considerând că aceste valori nu au fost stabilite cu respectarea criteriilor prevăzute în mod expres de art. 26 din lege, fiind raportate, în primul caz, exclusiv la oferte de vânzare și nu la tranzacții efective, iar în al doilea caz, valoarea de 25,35 lei/mp a fost stabilită în raport de tranzacții efectuate în anii 2012-2013 nerelevante la data expertizării, față de exigențele legii. A considerat neîntemeiată includerea despăgubirilor, reprezentând dauna pentru redobândirea unei suprafețe de teren similare celei expropriate a valorii producției agricole pentru 3 ani agricoli determinată prin lipsa de folosință a imobilului cauzată de indisponibilizarea întregii suprafețe de teren odată cu declanșarea procedurii de expropriere, ca și a cheltuielilor suplimentare de transport.

Prima instanță a observat că declanșarea procedurii de expropriere nu produce efecte de indisponibilizare a bunului și cu atât mai puțin împiedică folosința acestuia pe parcursul derulării procedurii de expropriere, iar reclamanta nu a dovedit acest prejudiciu. În privința lipsei căilor de acces a parcelelor neexpropriate, expertul U. a răspuns în mod pertinent, învederând ca aceasta era situația și anterior exproprierii și, în orice caz, în proiectul autostrăzii Lugoj-Deva sunt prevăzute cai de acces la toate terenurile ramase după expropriere. Tribunalul a invocat în cadrul considerentelor cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României. Împotriva sentinței civile nr. 1829 din 2 iulie 2014 pronunțată de Tribunalul Timiș a declarat recurs reclamanta P.R.C.

Lugoj, arătând că prima instanță a făcut o greșită interpretare a legii în pronunțarea acestei soluții. În speță, a intervenit acordul dintre reclamantă și expropriator (oferta întâlnindu-se cu acceptarea încă de la data când s-au declarat de acord cu oferta de despăgubire) anterior intrării în vigoare a H.G. nr. 492 din 11 mai 2011. Împrejurarea că, ulterior, expropriatorul urmare a realizării unui nou raport de evaluare imobiliară, a înțeles să diminueze drastic despăgubirile oferite inițial, modificând H.G. nr. 1232/2010, prin H.G. nr. 492 din 11 mai 2011, nu poate avea nicio relevanță juridică, în ceea ce privește pe proprietarii care au acceptat expres sumele acordate inițial, prevederile acestei H.G.

aplicându-se situaților născute după intrarea ei în vigoare. A susținut și că valoarea de despăgubire a fost stabilită de către expertul de care a ținut cont instanța de fond cu nerespectarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, republicată. A invocat dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional la C.E.D.O. și jurisprudența C.E.D.O. în materie. Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român prin CN A.D.N.R. SA, prin D.R.D.P. Timișoara, a solicitat respingerea recursului. Prin încheierea de ședință din data de 14 octombrie 2014, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a recalificat calea de atac, ca fiind apel, iar prin Decizia civilă nr. 175 din 25 noiembrie 2014, a respins apelul, ca nefondat.

Pentru a se pronunța astfel instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Nu poate fi reținută, ca întemeiată afirmația reclamantei că expropriatorul trebuia să aplice Legea nr. 255/2010 și H.G.

nr. 1232/2010, în condițiile în care acest din urmă act normativ a fost dat în aplicarea Legii nr. 198/2004 (abrogată prin Legea nr. 255/2010), iar potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, expropriatorul nemulțumit de cuantumul despăgubirii consemnate în condițiile art. 5 alin. (4)-(8) și ale art. 6 alin. (2) se poate adresa instanței judecătorești competente în termen de 30 de zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancțiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, respectiv transferul dreptului de proprietate asupra terenului.

În consecință, prin hotărârea menționată, Comisia dispunea atât asupra transferul dreptului de proprietate, cât și asupra cuantumului despăgubirii, nici evaluarea terenului și nici notarea în cartea funciară a intenției de expropriere neconducând la preluarea dreptului de proprietate, iar cât timp exproprierea terenului nu a avut loc anterior, iar procedura de realizare urmează legea în vigoare la momentul derulării ei, fiecare act juridic este supus normei legale sub imperiul căreia se realizează. Faptul că procedura de expropriere a început să se deruleze sub imperiul Legii nr. 198/2004 și a H.G. nr. 1232/2010, dar s-a realizat efectiv la data de 14 septembrie 2011, nu atrage retroactivitatea acestor norme, în condițiile în care acestea au fost abrogate, respectiv modificate, pe parcursul procedurii, dar anterior emiterii hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor contestate în speță, ce a fost emisă în aplicarea Legii nr. 255/2010 și a H.G.

nr. 492/2011. Instanța de apel a considerat că trebuie să țină cont în exercitarea controlului judiciar de principiul „tempus regit actum”. Astfel, nu puteau fi reținute considerentele potrivit cărora H.G. nr. 492/2011 ar încălca principiul neretroactivității legii, atâta timp cât hotărârea de guvern cuprinde normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 255/2010, în vigoare la data exproprierii, fiind firesc ca, în aplicarea unei legi la o anumită situație juridică, să fie avute în vedere normele metodologice emise pentru aplicarea legii în discuție, nu cele emise pentru aplicarea unei legi abrogate.

Curtea a constatat că, potrivit art. 31 din Legea nr. 255/2010, orice documentație tehnică sau de evaluare realizată ori aflată în curs de realizare anterior intrării în vigoare a legii se consideră valabilă, însă art. 32 prevede că, în cazul procedurilor de expropriere aflate în curs de desfășurare, pentru continuarea realizării obiectivelor, se aplică prevederile legii noi. Or, în cauză, procedura de expropriere privind-o pe reclamantă era în curs de desfășurare la data apariției legii, nefiind emisă hotărârea Comisiei (producătoare de efecte juridice în sensul celor mai sus-arătate), astfel că urmarea procedurii este conformă legii, expropriatorul având obligația de a utiliza, în vederea determinării despăgubirilor doar expertiza realizată în condițiile actului normativ de expropriere în vigoare la data la care hotărârea a fost emisă, respectiv Legea nr. 255/2010.

În condițiile Legii nr. 255/2010, decizia de expropriere emisă în baza art. 9 constituie titlu pentru predarea imobilului și, în termen de 5 zile de la emiterea ei, expropriatorul numește comisia de verificare a dreptului de proprietate și constată acceptarea sau neacceptarea cuantumului despăgubirilor de către proprietar, conform art. 18 din Lege. În cauză, reclamanta nu și-a dat acceptul cu privire la cuantumul despăgubirilor rezultate urmare a procedurii derulate în baza Legii nr. 255/2010, astfel că nu există acordul de voință cu privire la acest cuantum, acord a cărui validare a fost cerută. Curtea a constatat că este corectă concluzia tribunalului în sensul că, pentru realizarea efectivă a acordului de voință invocat, trebuia respectată forma cerută de legea specială.

În speță, procesul-verbal de constatare a înțelegerii cu privire cuantumul despăgubirilor cuvenite nu a fost întocmit de membrii comisiei de verificare a dreptului de proprietate ori a altui drept real, pe de o parte, și de reclamantă, de cealaltă parte. În plus, din cuprinsul cererilor depuse la sediul autorității implicate în procedura de expropriere la data de 24 februarie 2011 rezultă faptul că reclamanta cerea ca plata despăgubirilor pentru imobilele expropriate să se facă în condițiile Legii nr. 255/2010, fără a fi indicat vreun cuantum al sumelor acceptate în acest sens, iar acest act nu a fost avizat de membrii comisiei de expropriere.

Instanța de apel a concluzionat că între părți nu s-a realizat acordul de voință invocat, în forma aptă să producă efectul juridic scontat de reclamantă, față de conținutul acestei cereri și de faptul că actul normativ arătat cuprindea un criteriu suplimentar față de Legea nr. 198/2004, ce nu a fost avut în vedere la întocmirea primei lucrări de evaluare a terenului supus exproprierii, respectiv expertiza notarilor publici, fiind evident că trebuiau recalculate despăgubirile în raport și de acest lucru.

Cu privire la critica sentinței sub aspectul greșitei aplicări a prevederilor art. 22 din Legea 255/2010, respectiv că despăgubirea acordată de către instanță nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator, Curtea de Apel a constatat că nu este întemeiată, reclamanta avansând o modalitate eronată de aplicare a acestor dispoziții legale și creând confuzie între valoarea despăgubirilor calculate potrivit Legii nr. 198/2004 și valoarea despăgubirilor oferite în baza Legii nr. 255/2010. Astfel, prin prisma legislației în materie de expropriere, valoarea despăgubirilor oferite este cea cuprinsă în hotărârile de stabilire a despăgubirilor din 14 septembrie 2011, contestate în speță, întrucât prin aceasta au fost stabilite efectiv și oferite reclamantei anumite sume cu titlu de despăgubire pentru terenul expropriat.

Tribunalul a reținut și aplicat corect norma legală incidentă, prin soluția de respingere a prezentei acțiuni, față de valorile terenurilor stabilite prin expertiza judiciară, ce sunt inferioare celei indicate în hotărârile emise de către pârât în finalizarea procedurii administrative de expropriere a terenului proprietatea reclamantei. Curtea a constatat că, în cuprinsul concluziilor formulate de către experți, la prima variantă (filele 3-34 și 44 vol. II dosar tribunal), agreată de reclamantă, chiar dacă experții definesc valoarea de piață, determinată prin metoda comparației directe, ca fiind valoarea cu care se vând imobile similare în mod obișnuit, valoarea avansată de ei a rezultat în urma comparării unor oferte de vânzare pentru terenuri apreciate a fi similare.

Acest lucru rezultă din descrierea metodei de calcul și a procedurii la care au apelat, făcându-se trimitere la anexa 1, ce include ofertele de vânzare și nu tranzacțiile efective. Ca atare, raportat la prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994, în mod just tribunalul a valorificat varianta expertului U.I., care a avut în vedere tranzacții imobiliare obișnuite pentru imobile similare efectuate în unitatea administrativ teritorială cu înlăturarea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în cursului anului 2010. Instanța de apel a conchis că tribunalul a apreciat corect probatoriul administrat în cauză, iar soluția pronunțată este consecința interpretării și aplicării corecte a dispozițiilor art. 26 alin. (1) și (2) din Legea nr. 33/1994, raportat la particularitățile speței.

Cu privire la daunele pretinse de reclamantă pentru parcela rămasă în proprietate greu de exploatat, Curtea a constatat că prima instanță a reținut în mod just că, în prezentul litigiu, față de dispozițiile imperative ale Legii nr. 255/2010 (art. 22), se poate modifica exclusiv cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantei, mai mult, daunele calculate de experți nu au fost dovedite în cauză. A apreciat că este corect considerentul primei instanțe că declanșarea procedurii de expropriere nu are ca efect indisponibilizarea bunului, reclamanta putând să dispună juridic cu privire la acesta până la momentul deciziei de expropriere, cu atât mai mult cu cât nu a făcut dovada că i-a fost afectată folosința imobilului pe parcursul derulării exproprierii.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta P.R.C. Lugoj, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină și art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea atacată este dată cu încălcarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, dar și cu încălcarea drepturilor garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. A arătat că în cauză a fost întocmit un raport de expertiză, efectuat de către experții B.T.D. (propus de instanță), I.D.G. (propus de reclamantă) și U.I.R. (propus de pârâtul Statul Român), care a stabilit inițial un preț de 4,5 euro/mp la data efectuării expertizei, iar ulterior, într-un răspuns la obiecțiuni, expertul propus de pârât, dl. U.R., a prezentat prețul de 0,12 euro/mp, mai mic decât cel stabilit prin hotărârea de expropriere.

Expertul I.D.G. nu avea specialitatea evaluări imobiliare, fiind expert topograf, și s-a solicitat înlocuirea sa, cu expertul P.I., care a realizat un raport complex, bazându-se pe contracte de vânzare-cumpărare din aceeași zonă cu cel expropriat (7 contracte și 3 hotărâri de expropriere a terenurilor limitrofe, dintr-o altă fază), stabilind o valoare de despăgubire pentru teren de 5,69 euro/mp și daune de 3,44 euro/mp. Instanța de fond, iar mai apoi cea de apel, s-au comportat ca adevărați apărători al intereselor pecuniare ale statului, prețul stabilit de expertul U. și preluat de instanță este de 54 de ori mai mic decât cel oferit inițial. Atât instanța de fond cât și cea de apel au înlăturat opinia inițială exprimată de experta B.T.D.

și opinia expertului P.I. pe motiv că terenurile evaluate sunt în suprafețe mici; în același timp însă, au considerat ca fiind relevante, prețuri ale unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate pentru terenuri situate într-o cu totul altă zonă a municipiului (drumul Lugoj - Jabăr), în condițiile în care zona Spitalului municipal este limitrofă cu str. Jabărului.

De asemenea, au fost considerate nerelevante prețurile unor contracte depuse recurentă, motivându-se fără nicio justificare că acestea ar fi fost încheiate în anul 2012. Lucrarea de specialitate întocmită de expertul U., conține și alte lipsuri, respectiv, refuzând să răspundă la obiecțiunile formulate, expertul s-a raportat la contracte de vânzare-cumpărare al căror obiect îl constituie terenuri ce nu corespund cu terenurile în litigiu, nici din punct de vedere al poziționării, nici al anului efectuării tranzacției sau al categoriei de folosință; prețul propus de expert reprezintă mai puțin de o treime din prețul minim rezultat din expertizele camerelor notarilor publici, ceea ce demonstrează că expertiza este neconformă atât din punct de vedere legal, cât și din punct de vedere al realității pieței imobiliare.

Recurenta susține că trebuiau luate în considerare prețurile de tranzacționare obișnuite, adică cele care se încadrează în plaja firească de prețuri și nu cele care se situează în afara acestui interval, pentru aceasta fiind necesar a se lua în calcul mai multe prețuri de tranzacționare, iar imobilele la care se face raportare trebuia să fie din aceeași categorie de folosință. În concluzie, valoarea de despăgubire a fost stabilită în mod părtinitor și fără a fi respectate criteriile prevăzute de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Dacă soluția atacată ar fi menținută, ar fi încălcat principiul egalității părților în procesul civil, precum și dreptul garantat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și anume dreptul la nediscriminare.

Critică și faptul că instanța de apel a reținut în motivare că în calea de atac a apelului reclamanta nu a cerut refacerea probei sau o altă expertiză contrară, pentru a putea înlătura proba efectuată în primul ciclu procesual or această susținere este contrazisă de cuprinsul încheierii de ședință din 14 octombrie 2014 și de cuprinsul notelor de ședință depuse pentru termenul de judecată din 18 noiembrie 2014, când s-a respins proba cu refacerea raportului de expertiză. În acest context sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., impunându-se casarea cu trimitere spre rejudecare, pentru refacerea raportului de expertiză, ținând cont de precizările depuse la termenul din 18 noiembrie 2014. Instanța de apel nu a ținut cont de contractele de vânzare-cumpărare depuse la dosar de recurentă, făcând o greșită aplicarea a art. 26 din Legea nr. 33/1994, fiind, deci, incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Așa cum rezultă din constatările experților, având în vedere că parcela înscrisă în C.F. în suprafață de 10.505 mp a devenit izolată, fără cale de acces, aspect constatat și ivit după promovarea cererii de chemare în judecată s-ar fi impus exproprierea și a acestei parcele, însă instanța de fond și cea de apel, nu au fost preocupate de acest aspect, arătând că această cerere ar fi fost tardivă.

Solicită admiterea recursului, urmând ca în rejudecare să se stabilească cuantumul despăgubirilor și suma cuvenită în temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010, raportat la art. 23 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 și anularea parțială a procesului verbal de stabilire a cuantumului despăgubirii din 14 septembrie 2011, respectiv 27 din 14 septembrie 2011. În ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirii pentru terenul expropriat, să fie obligat pârâtul la plata sumei stabilite cu titlu de despăgubire expropriere, conform raportului de expertiză efectuat de către expert P.I., acesta coroborându-se cu contractele depuse la dosar, care relevă prețul cu care se vând în mod obișnuit terenurile din apropierea celor expropriate de la recurentă.

În ceea ce privește constatarea acordului de voință, a susținut că în mod greșit instanța de fond a respins cererea formulată în principal, soluția fiind menținută prin decizia atacată, din considerentele expuse de instanță rezultând că instanța a făcut o greșită interpretare a legii în pronunțarea acestei soluții. Astfel, deși instanța a reținut existența acordului de voință intervenit între expropriat și expropriator și a constatat că H.G. nr. 492 din 11 mai 2011 a modificat cuantumul despăgubirilor și a determinat reluarea procedurii de expropriere prin raportare la aceste valori, a considerat că nu poate proceda la validarea acestui acord întrucât s-ar ajunge la eludarea dispozițiilor H.G.

nr. 492 din 11 mai 2011. Recurenta a susținut că, în speță, a intervenit acordul părților anterior intrării în vigoare a H.G. nr. 492 din 11 mai 2011. Împrejurarea că, ulterior, expropriatorul urmare a realizării unui nou raport de evaluare imobiliară, a înțeles să diminueze drastic despăgubirile oferite inițial, modificând H.G. nr. 1232/2010, prin H.G. nr. 492 din 11 mai 2011, nu poate avea nicio relevanță juridică, în ceea ce privește pe proprietarii care au acceptat expres sumele acordate inițial, prevederile acestei H.G. aplicându-se situaților născute după intrarea ei în vigoare. În sprijinul acestui argument vin dispozițiile tranzitorii din art. 31 din Legea nr. 255/2010, care statuează că documentația tehnică sau de evaluare realizată anterior intrării în vigoare a acestei legi, este valabilă.

Aceste dispoziții se coroborează și cu dispozițiile art. 27 din Legea nr. 33/1994, care prevăd că „despăgubirea acordată de către instanță nu va putea fi mai mică decât cea oferita de expropriator și nici mai mare decât cea solicitată de expropriat sau de altă persoană interesată” și conduc la concluzia că recurenta are o speranță legitimă de a obține suma solicitată, încă din momentul afișării la sediul Primăriei Lugoj a tabelului ce cuprindea această sumă și a semnării de luare la cunoștință, privind acceptarea sumei ofertate. Astfel că, susținerea pârâtei din primul ciclu procesual că Legea nr. 255/2010 ar fi impus expropriatorului necesitatea efectuării unor noi evaluări este contrazisă de argumentele deja expuse.

Sintetizând, rezultă că exproprierea a fost demarată în temeiul Legii nr. 198/2004, care fiind abrogată pe parcursul desfășurării etapelor de expropriere, prin Legea nr. 255/2010, aceasta din urmă a fost chemată prin art. 31 și 32 să întregească dispozițiile legale mai sus evocate și că instanțele de fond au făcut o interpretare greșită a legii, întrucât H.G. nr. 492 din 11 mai 2011 nu a fost desființată pe calea contenciosului administrativ. Luând în considerare sumele acordate cu titlu de despăgubire, în temeiul noii evaluări imobiliare, aprobate prin H.G. nr. 492/11 mai 2011, după ce despăgubirea inițială stabilită prin H.G.nr. 1232/2010, prin care s-a declanșat procedura exproprierii în speță, sub incidența legii vechi cu nr. 198/2004 a fost acceptată expres de către expropriat, au fost încălcate atât dispozițiile tranzitorii ale Legii nr. 255/2010, cât și principiul neretroactivității legii civile consacrat constituțional.

Transpunerea în practică a acestui principiu presupune cu necesitate ca procedura de notificare și despăgubire a deținătorilor de imobile, reglementată de Legea nouă cu nr. 255/2010, să se aplice exclusiv exproprierilor realizate după intrarea în vigoare a acestui act normativ, așa cum rezultă și din Decizia nr. 5228 din 08 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Cum în speță a intervenit acordul de voință, așa cum s-a arătat prin cererea introductivă de instanță, despăgubirile pe care au căzut de acord reprezintă o compensație pentru pierderea dreptului de proprietate, în comparație cu suma menționată în hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 26 din 14 septembrie 2011, respectiv nr. 27 din 14 septembrie 2011, observându-se, totodată, o disproporție majoră între cele două sume.

Mai mult, în zonă prețul de circulație a terenurilor este mult mai mare și decât cel stabilit prin H.G. nr. 1232 din 6 decembrie 2010, așa cum rezultă din Actul de dezmembrare și contractul de vânzare autentificat din 25 septembrie 2012 la Biroul Notarial Lazăr și Timișoara, prin care o parcelă vecină cu a recurentei, de 366 mp a fost vândută pentru suma de 5000 euro, dar și alte tranzacții depuse la dosarul cauzei. Statul Român prin adoptarea H.G. nr. 492 din 11 mai 2011, prin care a stabilit unilateral despăgubirea, a creat un dezechilibru vădit între expropriat și expropriator, ceea ce este contrar regulilor unui stat de drept. În normele internaționale, Declarația Drepturilor Omului din anul 1948 - art. 17 și respectiv ale art. 1 parag.

1 teza a II-a din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților sale Fundamentale, sunt prevăzute principii clare referitoare la dreptul de proprietate, drept de proprietate pe care pârâtul, sub protecția unor lucrări de interes public, l-a încalcat cu nonșalanță. Totodată, C.E.D.O. a precizat în mai multe hotărâri care sunt condițiile de aplicare a articolelor ce vizează dreptul de proprietate privată, inclusiv în ceea ce privește ingerințele autorităților publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor sau în reglementarea folosinței bunurilor.

S-a mai făcut referire pe parcursul procesului, că nu s-a întocmit niciun proces verbal între recurentă și expropriator prin care să se ia act de acceptarea ofertei de expropriere și că nu s-ar fi întâlnit oferta cu acceptarea și nu s-a format un acord de voință valabil, deși în dosarul administrativ al Comisiei de expropriere, se regăsește tabelul cu proprietarii expropriați, parcelele expropriate și sumele aferente, care a fost afișat la sediul Primăriei Lugoj și declarația recurentei de acceptare a ofertei. Raportat la motivarea deciziei atacate, instanța de apel nu a analizat apelul prin prisma motivelor punctual invocate, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii, caz de nelegalitate, prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Prin întâmpinare, intimatul a solicitat respingerea recursului, ca nefondat - filele 18-38 dosar recurs. Înalta Curte, analizând criticile formulate, reține următoarele: Critica privind neacordarea despăgubirilor în cuantumul rezultat din evaluarea inițială în baza H.G. nr. 1232/2010 și pentru care a existat un acord de voință între părți nu este fondată. Așa cum s-a reținut ca situație de fapt, procedura de expropriere a început să se deruleze sub imperiul Legii nr. 198/2004 și a H.G. nr. 1232/2010, dar s-a realizat efectiv la data de 14 septembrie 2011, când Comisia întrunită la sediul Consiliului local Lugoj a constata că titulara dreptului de proprietate asupra terenurilor expropriate este P.R.C.

Lugoj și a dispus consemnarea sumei de 6921 lei, reprezentând despăgubiri datorate pentru exproprierea terenului în suprafață de 4629 mp și a sumei de 6793 lei, reprezentând despăgubiri datorate pentru exproprierea terenului în suprafață de 4543 mp, sens în care a încheiat Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 26 din 14 septembrie 2011, respectiv Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 27 din 14 septembrie 2011, contestate în prezentul litigiu. Prin art. 1 din H.G. nr. 1232 din 6 decembrie 2010, publicată în M. Of.

nr. 842 din 16 decembrie 2010, emisă în temeiul art. 108 din Constituția României, republicată, și al art. 4 alin. (1) din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de drumuri de interes național, județean și local, cu modificările și completările ulterioare, s-a aprobat amplasamentul lucrării de utilitate publică "Autostrada Lugoj - Deva", potrivit hărții topografice prevăzute în anexa care face parte integrantă din hotărâre. Potrivit art. 3 s-a aprobat ca justă despăgubire pentru imobilele ce constituie amplasamentul lucrării de utilitate publică prevăzut la art. 1 suma globală estimată de 156.000 mii lei. Astfel, anexa la H.G. nr. 1232 din 6 decembrie 2010, publicată în M. Of.

nr. 842 din 16 decembrie 2010, conținea harta topografică pe care se afla amplasamentul lucrării de utilitate publică "Autostrada Lugoj - Deva", iar nu sumele propuse a fi acordate fiecărui proprietar afectat de această lucrare de utilitate publică, potrivit art. 3 din hotărâre estimându-se doar o sumă globală pentru despăgubirea proprietarilor. H.G. nr. 1232/2010 a fost dată în aplicarea Legii nr. 198/2004, act normativ abrogat prin Legea nr. 255/2010. Anexa 2 la H.G. nr. 1232 din 6 decembrie 2010 care conținea și despăgubirile propuse pentru fiecare proprietar a fost edictată de-abia prin H.G. nr. 492/2011, prin care a fost modificată H.G. nr. 1232/2010.

Cum, hotărârile de stabilire a cuantumului despăgubirilor în favoarea reclamantei au fost emise la 14 septembrie 2011, sub imperiul Legii nr. 255/2010, este de reținut că potrivit principiului „tempus regis actum” acestea sunt supuse normelor legale în vigoare la data emiterii lor, respectiv Legii nr. 255/2010, motiv pentru care sunt nefondate susținerile reclamantei legate de incidența în cauză a dispozițiilor Legii nr. 198/2004. De altfel, exproprierea fiind o instituție de drept public, prin care statul și unitățile administrativ-teritoriale impun, în mod forțat, transferul proprietății unor bunuri imobile aflate în proprietatea persoanelor fizice sau juridice, în scop de utilitate publică și în schimbul unei despăgubiri juste și prealabile, în condițiile legii, sub controlul instanței judecătorești, procedura exproprierii se constituie într-o procedură specială, ale cărei etape sunt strict prevăzute de lege.

Astfel, nu se poate reține trimiterea recurentei la dreptul comun al ofertei urmată de acceptare, pentru a se ajunge la concluzia încheierii convenției asupra cuantumului despăgubirii, fără a fi necesară încheierea unui proces verbal sau a altei formalități administrative. Atât potrivit Legii nr. 198/2004 (art. 12) cât și potrivit Legii nr. 255/2010 (art. 29 raportat la art. 20), hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii este considerată primul act propriu zis de indisponibilizare a bunului, până la care proprietarul are dreptul să facă acte de dispoziție asupra acestuia în calitate de proprietar, transferul dreptului de proprietate operând în baza deciziei de expropriere după consemnarea sumei reprezentând despăgubirea stabilită.

Faptul că potrivit art. 31 din Legea nr. 255/2010 ”e xpropriatorul poate folosi orice documentație tehnică sau de evaluare realizată ori aflată în curs de realizare anterior intrării în vigoare a prezentei legi” nu însemnă că dacă expropriatorul a reevaluat imobilul supus exproprierii după intrarea în vigoare a legii noi această reevaluare nu este legală, legea neimpunând folosirea evaluărilor făcute înainte de intrarea acesteia în vigoare, ci lăsând la aprecierea expropriatorului dacă le folosește sau nu.

Notificarea intenției de expropriere în cauză s-a făcut în temeiul Legii nr. 255/2010, forma în vigoare la 23 decembrie 2010, conform art. 32 din lege (capitolul ”Dispoziții finale”) potrivit căruia ”în cazul procedurilor de expropriere aflate în curs de desfășurare, pentru continuarea realizării obiectivelor, se aplică prevederile prezentei legi”, iar până la emiterea hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii a fost notificată valoarea recalculată a imobilelor expropriate, conform H.G. nr. 492/2011, prin care a fost modificată H.G. nr. 1232/2010, prin introducerea anexei 2 care conținea proprietățile afectate de expropriere și valoarea despăgubirilor propuse pentru fiecare proprietar în parte.

Astfel, nu se poate considera că prin notificarea valorii recalculate a imobilelor expropriate, conform H.G. nr. 492/2011, s-ar încălca principiul neretroactivității legii, raportat la sumele afișate anterior, calculate potrivit criteriilor prevăzute de Legea nr. 198/2004, având în vedere că până la emiterea hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii nu se poate considera că s-a încheiat un act juridic între părți prin care să se determine valoarea imobilului supus procedurii exproprierii. Așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, în cauză, procedura de expropriere privind-o pe reclamantă era în curs de desfășurare la data apariției Legii nr. 255/2010, nefiind emisă, încă, hotărârea Comisiei de stabilire a despăgubirilor, astfel că procedura urmată, inclusiv sub aspectul stabilirii unor noi valori de despăgubire, nu a fost contrară legii.

De altfel, potrivit dispozițiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, în cazul în care părțile se învoiesc în fața instanței asupra exproprierii și asupra despăgubirii, aceasta va lua act de învoială și va pronunța o hotărâre definitivă. Per a contario, instanța nu poate valida un acord de voință extrajudiciar, respectiv o achiesare a părții la o evaluare inițială, neconfirmată legislativ. Nu poate reprezenta un argument în favoarea intervenirii unei convenții irevocabile între părți cu privire la despăgubirea propusă inițial în baza H.G.

nr. 1232/2010, forma în vigoare de la acea dată, calculată potrivit criteriilor prevăzute de Legea nr. 198/2004, trimiterea făcută de către recurentă la prevederile art. 27 din Legea nr. 33/1994, respectiv a acceptării ofertei prin semnarea de luare la cunoștință a tabelului afișat la sediul Primăriei Lugoj cu privire la persoanele și loturile ce urmează a fi expropriate, având în vedere că aceste dispoziții legale dispun că despăgubirea acordată de către instanță nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator și nici mai mare decât cea solicitată de expropriat sau de altă persoană interesată și privesc etapa contestării cuantumului despăgubirii în fața instanței de judecată.

Recurenta susține că ar fi intervenit o astfel de învoială în faza administrativă a procedurii de expropriere prin simpla întâlnire a ofertei cu acceptarea, fără a se încheia vreun act și anterior emiterii hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii care constituie primul act propriu zis de indisponibilizare a bunului, așa cum s-a menționat anterior. Este real că, momentul stabilirii cuantumului despăgubirilor se poate circumscrie atât fazei administrative cât și celei judiciare, când părțile pot să ajungă la un acord, atât în privința exproprierii, cât și asupra cuantumului despăgubirilor, situație în care despăgubirile vor fi acordate ca urmare a acordului amiabil al părților (art. 4 alin. (1) din Legea nr. 33/1994).

Însă, dispozițiile art. 18 din Legea nr. 255/2010, lege specială în materie, prevăd expres că înțelegerea cu privire la cuantumul despăgubirilor cuvenite pentru imobilul expropriat urmează a se realiza, numai după constituirea comisiei de verificare a dreptului de proprietate ori a altui drept real, în termen de 5 zile de la emiterea deciziei de expropriere, prin întocmirea unui proces-verbal semnat de membrii acestei comisii și de expropriat, ca o condiție ad validitatem pentru materializarea convenției părților. Or, în speță, instanța de apel a reținut că un astfel de proces-verbal de constatare a înțelegerii nu a fost întocmit, iar recurenta-reclamantă nu a indicat un cuantum acceptat cu privire la despăgubirea ce i se cuvenea și, prin urmare, între părți nu s-a realizat un acord de voință în sensul legii.

Nici critica privind discriminarea recurentei în raport cu alte persoane expropriate nu este fondată. Nu se poate reține încălcarea principiului nediscriminării raportat la alte decizii ale Curții de Apel Timișoara în care s-ar fi admis acțiune expropriaților apreciindu-se că valoarea parcelelor expropriate este mai mare decât suma oferită de expropriator, având în vedere că nu există identitate de părțile din aceste litigii. Mai mult, principiul nediscriminării urmărește asigurarea unui tratament egal al persoanelor fizice, indiferent de naționalitate, gen, rasă sau origine etnică, religie sau credință, dizabilitate, vârstă sau orientare sexuală. Or, recurenta nu au pretins discriminarea în raport de vreuna dintre aceste categorii în cazul de față, iar stabilirea unui preț de despăgubire diferit în respectivele litigii nu semnifică un tratament diferențiat, ci o dezlegarea juridică diferită în raport de caracteristicile particulare ale fiecărei spețe.

Recurenta a adus critici și pe cererea subsidiară privind contestarea cuantumului despăgubirilor stabilite de expropriator, considerând că aceasta nu este justă și nu înlocuiește dreptul real pierdut prin expropriere. În procedura judiciară de stabilire a despăgubirilor, sunt incidente dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 la care art. 22 din Legea nr. 255/2010 face trimitere în mod expres. Finalitatea procedurii de expropriere este aceea de a stabili o dreaptă și justă despăgubire, în condițiile în care exproprierea reprezintă o ingerință permisă nu numai de art. 44 din Constituție, dar și de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în măsura în care este fundamentată pe o cauză de utilitate publică.

Valoarea de piață a imobilului expropriat se impune a fi determinată în raport de toate caracteristicile bunului, prin raportare atât la amplasamentul acestuia, la destinația lui, cât și prin raportare la poziționarea acestuia față de alte localități și de căile de acces. Potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică „despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane”, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol „la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitățile administrativ-teritoriale, la data întocmirii raportului de expertiză”.

Astfel, textul legal sus evocat indică un criteriu legal obiectiv de determinare a despăgubirilor, încât, la calcularea acestora trebuie să se țină seama de prețurile cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele cu caracteristici similare amplasate în aceeași unitate administrativ-teritorială Tribunalul Timiș a validat concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză de expertul U.I.R., care a stabilit o valoare de 4.219 lei pentru terenul expropriat, compus din cele două parcele de 4.629 mp și 4.543 mp, valoare inferioară celei stabilite prin hotărârea de acordare a despăgubirilor, iar instanța de apel a confirmat că această lucrare corespunde exigențelor dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Totodată, instanța de apel a reținut că prima valoare stabilită de experții B.T.D. și I.D.G. nu a respectat criteriile legale, făcând referire la oferte de vânzare și nu la tranzacții efective, iar expertiza P.I., invocată de reclamantă în cadrul recursului, a folosit comparabile din anii 2012-2013, nerelevante la data întocmirii raportului. În apel au fost depuse o serie de contracte de vânzare-cumpărare cu privire la suprafețe de teren situate în extravilanul municipiului Lugoj, județul Timiș, iar prin încheierea de ședință din 18 ianuarie 2014 a fost respinsă solicitarea reclamantei de suplimentare a raportului de expertiză, cu motivarea că expertul a avut în vedere tranzacțiile invocate de către reclamantă.

Prin urmare, critica recurentei vizând respingerea în apel a solicitării de a fi efectuat un supliment la raportul de expertiză nu este fondată de vreme ce această solicitare a fost generată strict de luarea în calcul a unor tranzacții imobiliare pe care experții le analizaseră deja. În spiritul dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, se probează, de regulă, cu înscrisuri reprezentând contracte autentice de vânzare-cumpărare, care exprimă cel mai convingător prețul rezultat în urma întâlnirii cererii și ofertei. Textul legal evocat prevede, în mod imperativ, criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirii în caz de expropriere, iar nerespectarea acestora pun în discuție o problemă de încălcare a legii.

Prin urmare, aspectele esențiale ce interesează obiectivele la care trebuie să răspundă experții desemnați de către instanța de judecată sunt, în primul rând, prețul de piață al imobilelor, astfel cum rezultă din tranzacții încheiate în perioada relevantă privind terenurile de același fel din zonele locale situate în aceeași unitate administrativ teritorială, iar în al doilea rând, momentul de referință al determinării cuantumului despăgubirilor. Or, așa cum rezultă din răspunsul la obiecțiuni formulat de expertul U.I.R.

- fila 237, vol. II, dosar prima instanță - la calculul valorii unitare de piață expertul s-a putut raportat la 4 contracte de vânzare-cumpărare ale unor terenuri similare din zonă, încheiate în mai, respectiv noiembrie 2013, perioadă de referință apropriată datei întocmirii raportului de expertiză, cu respectarea criteriile legale privind stabilirea cuantumului despăgubirilor - prețul cu care se vând în mod obișnuit imobilele de același fel, prevăzut de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Recurenta a criticat și faptul că parcela înscrisă în C.F., în suprafață de 10.505 mp a devenit izolată și fără cale de acces, iar instanța de apel nu a lămurit aceast