ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 691/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 691/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

La data de 30 noiembrie 2011, reclamanta P.R.C.

Lugoj a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român - CN A.D.R.N. SA, solicitând

instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța:

anularea proceselor verbale de stabilire a cuantumului despăgubirii din 14 septembrie

2011, precum și a Hotărârilor de stabilire a despăgubirilor din 14 septembrie

2011, în ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor;

acordul de voință al părților, intervenit cu privire la plata sumei de 142.064

lei și 139.425 lei, pentru terenul expropriat, în suprafață de 4.629 mp,

respectiv 4.543 mp, pentru construirea autostrăzii Lugoj-Deva;

la plata sumei convenită de părți, menționată mai sus, în cuantum de 142.064

lei pentru terenul expropriat în suprafață de 4.629 mp și în cuantum de 139.425

lei pentru terenul expropriat în suprafață de 4.543 mp, cu titlu de

despăgubiri;

la plata sumei de 15.000 euro cu titlu de daune, adică contravaloarea

prejudiciului cauzat.

Reclamanta a

învederat instanței că prin H.G. nr. 1232 din 6 decembrie 2010 s-a declanșat

procedura de expropriere a imobilelor proprietatea sa situate pe amplasamentul

lucrării de utilitate publică „Autostrada Lugoj-Deva", expropriator fiind

Statul Român prin CN A.D.N.R. SA).

Prin Anexa I la

hotărârea mai sus menționată a fost stabilit amplasamentul și a fost alocată

suma totală de 156.000 mii lei pentru plata despăgubirilor cuvenite titularilor

dreptului de proprietate a căror imobile urmau a fi expropriate, iar Anexa nr. 2

la H.G. nr. 1232/2010 cuprindea tabelul cu imobilele supuse exproprierii.

Conform procesului

verbal, anexat cererii, la data de 6 ianuarie 2011, au fost efectuate

formalitățile de publicitate prevăzute de Legea nr. 255/2010, afișându-se la

sediul Primăriei municipiului Lugoj documentele necesare.

Reclamanta a arătat

că a fost de bună-credință și a acceptat la acel moment ca pentru un metru

pătrat de teren expropriat să primească suma de 7 euro, cu toate că pentru

varianta de ocolire a Municipiului Lugoj, Statul Român a plătit 15 euro/mp persoanelor

ale căror terenuri au fost expropriate.

A fost publicată prin

afișare, la sediul Primăriei municipiului Lugoj, precum și în ziar, lista

persoanelor expropriate și sumele ce revin fiecăreia. P.R.C. Lugoj s-a aflat pe

listă la poziția 26 pentru nr. cadastral expropriat în suprafață de 4.629 mp,

valoarea despăgubirii fiind de 142.064 lei, adică 27,90 lei/mp și poziția 27

pentru nr. cadastral expropriat în suprafață de 4.543 mp, valoarea despăgubirii

fiind de 139.425 lei, adică 27,90 lei/mp.

Aceasta a fost suma

pentru care reclamanta și-a exprimat acordul, însă, ulterior, a fost adoptată o

altă hotărâre a Guvernului de modificare a H.G. nr. 1232/2010, și anume H.G. nr.

492/2011, publicată în M. Of. al României Partea I, nr. 412 din 14 iunie 2011,

în care anexa 2 a fost modificată în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor.

Astfel, valoarea despăgubirilor cuvenite P.R.C. s-a diminuat la suma de 6.921

lei, pentru prima parcelă expropriată, și 6.793 lei, pentru cealaltă parcelă

expropriată.

Prin această

modalitate de diminuare a sumelor ce urmează să le primească de la

expropriator, reclamanta a solicitat instanței să constate faptul că a fost

înfrânt acordul său de voință, iar expropriatorul în mod unilateral a stabilit

aceste despăgubiri, cu privire la care nu și-a exprimat poziția, în sensul că

nu este de acord.

Așa cum rezultă din

adresa din 06 ianuarie 2011 cuprinzând tabelul persoanelor expropriate care au

luat la cunoștință de notificarea intenției de expropriere, tabel în care se

regăsește și semnătura sa, la acea dată era afișat și tabelul cu sumele, așa

încât este de netăgăduit faptul că doar pentru acele sume a fost de acord cu

exproprierea terenului deținut în proprietate. În perioada imediat următoare

s-a notificat de către SC P. SRL începerea procedurii de expropriere în baza

Legii nr. 198/2004, iar reclamanta nu a mai putut dispune conform legii de

terenul respectiv.

Art. 44 alin. (3) din

Constituția României și art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenția

europeană a drepturilor omului prevăd că exproprierea pentru cauză de utilitate

publică se poate face numai după o justă și prealabilă despăgubire, deoarece,

în caz contrar, ar exista o încălcare a dreptului de proprietate al

expropriatului. Reclamanta a arătat că și-a dat acordul pentru suma solicitată

în prezenta acțiune, iar expropriatorul a stabilit unilateral o altă sumă, cu

care nu a fost de acord, fapt ce a generat prezentul demers judiciar.

În drept, reclamanta

și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480 C. civ., Legea nr. 255/2010 și

Legea nr. 33/1994.

Pârâtul Statul Român

prin CN A.D.N.R. SA, a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat

respingerea acțiunii, în parte, ca inadmisibilă și, în parte, ca neîntemeiată.

Învestit cu

soluționarea cauzei, Tribunalul Timiș, prin sentința civilă nr. 1829 din 2

iulie 2014 a respins acțiunea formulată de reclamanta P.R.C. Lugoj.

Pentru a se pronunța

astfel, tribunalul a reținut că pentru realizarea obiectivului de interes

național constând în autostrada Lugoj - Deva, în baza hotărârilor de stabilire

a despăgubirilor nr. 26 din 14 septembrie 2011 și nr. 27 din 14 septembrie 2011

emise de pârâtă, urmare a exproprierii din patrimoniul reclamantei a

terenurilor situate în municipiul Lugoj, jud. Timiș, în suprafață de 4.629 mp

și nr. cadastral expropriat 404,429 în suprafață de 4.543 mp, categoria arabil

în extravilan, expropriatorul a stabilit valoarea despăgubirilor în suma 6.921

lei pentru prima parcelă expropriată și 6.793 lei pentru cealaltă parcelă expropriată,

față de 27,9 lei/mp, rezultând astfel o valoare totală a despăgubirilor de

13.714 lei, mai mică față de valoarea oferită inițial de expropriator.

A reținut că în

materia garantării dreptului de proprietate privată, art. 44 alin. (3) din

Constituția României și art. 1 din Protocolul adițional la Convenția europeană a drepturilor omului prevăd că exproprierea pentru cauză de utilitate

publică se poate face numai după o justă și prealabilă despăgubire.

În plan procesual,

potrivit art. 22 din Legea nr. 255/2010, expropriatul nemulțumit de cuantumul

despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanței judecătorești

competente în termenul general de prescripție, care curge de la data la care

i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub

sancțiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate

către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor

de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii

și transferul dreptului de proprietate, acțiunea formulată în conformitate cu acest

text legal urmând a se soluționa potrivit dispozițiilor art. 21 - 27 din Legea nr.

33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce

privește stabilirea despăgubirii.

Potrivit art. 26 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 33/1994, despăgubirea se compune din valoarea reală a

imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane

îndreptățite, iar la calcularea cuantumului despăgubirilor experții precum și

instanța vor ține seama de prețul cu care se vând în mod obișnuit, imobilele de

același fel în unitatea administrativ - teritorială, la data întocmirii

raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului.

Reclamanta a

contestat suma oferită ca despăgubire prin Hotărârea de stabilire a

despăgubirilor, prevalându-se, în principal, de un susținut acord de voință ce

ar fi intervenit intre părți, pe parcursul derulării procedurii de expropriere,

cu privire la despăgubirea stabilită în baza evaluării inițiale.

Prima instanță a

statuat că nu poate acorda despăgubiri în cuantumul ce ar rezulta din evaluarea

inițială, întrucât acesta a fost stabilit în baza H.G. nr. 1232/2010, modificată,

însă, prin H.G. nr. 492 din 11 mai 2011.

Pe de alta parte, a

statuat tribunalul, nu se poate admite, în aceasta materie cu caracter special,

posibilitatea stabilirii în baza acordului de voință (solo consensu), fără

respectarea formei prevăzută ad validitatem de legea specială pentru

constatarea unui atare consens (procesul-verbal încheiat între reclamantă și

Comisia de aplicare a Legii nr. 255/2010, care să constate acceptarea ofertei

de expropriere de către reclamantă).

Daca s-ar proceda la

validarea unui astfel de acord, s-ar ajunge la eludarea dispozițiilor H.G. nr. 492

din 11 mai 2011 care a modificat cuantumul despăgubirilor și a determinat

reluarea procedurii de expropriere prin raportare la aceste valori.

Tribunalul a statuat

că actul normativ menționat era obligatoriu pentru expropriator și este

obligatoriu și pentru instanță, atâta vreme cât el nu a fost desființat pe

calea contenciosului administrativ, cadru în care s-ar putea susține caracterul

nelegal al actului administrativ cu caracter normativ în raport de prevederile art.

31 din Legea nr. 255/2010, potrivit căruia: „Orice documentație tehnică sau de

evaluare realizată ori aflată în curs de realizare anterior intrării în vigoare

a prezentei legi se consideră valabilă".

În procedura

stabilirii despăgubirii pe cale judiciară, singurele criterii de aplicat sunt

cele prevăzute de art. 24-27 din Legea nr. 33/1994, la care art. 22 alin. (3)

din Legea nr. 255/2010 face trimitere în mod expres.

Astfel, potrivit

dispozițiilor exprese și nesusceptibile de interpretare ale legii speciale, în

cazul în care părțile se învoiesc în fața instanței asupra exproprierii și

asupra despăgubirii, aceasta va lua act de învoială și va pronunța o hotărâre

definitivă.

Per a contario,

instanța nu poate valida un acord de voință extrajudiciar, respectiv o

achiesare a părții la o evaluare inițială, neconfirmată legislativ.

În condițiile de

exigență ale art. 25, în absența acordului exprimat în fața instanței, pentru

stabilirea despăgubirilor instanța va constitui o comisie de experți compusă

dintr-un expert numit de instanță, unul desemnat de expropriator și un al

treilea din partea persoanelor care sunt supuse exproprierii, procedura cu

caracter obligatoriu, de care reclamanta a înțeles să se prevaleze în mod

subsidiar în prezentul cadru procesual.

Tribunalul a apreciat

că reclamanta nu poate proclama încălcarea garanțiilor de care se bucura

dreptul de proprietate privată întrucât procedura specială instituită de lege

oferă și garanția stabilirii unei despăgubiri juste în sensul art. 44 din

Constituție și al art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

Tribunalul a

constatat ca sumele oferite ca despăgubire reflectă valoarea reală a imobilului

și a prejudiciului creat prin exproprierea terenului arabil situat în

extravilanul municipiului Lugoj, fără utilități, destinat strict pentru

practicarea agriculturii, având în vedere concluziile raportului de expertiză

efectuat în cauză cu luarea în considerare și a tranzacțiilor imobiliare obișnuite,

pentru imobile similare, efectuate în unitatea administrativ-teritorială de

către expertul U.I.R., din care a rezultat că valoarea reală a terenului

expropriat, la data expertizării, este de 4219 lei, potrivit calculelor

evidențiate de către expert la filele 235 și urm. dosar vol. II, valoare

inferioară celei stabilite prin hotărârea de acordare a despăgubirilor.

Tribunalul nu a

validat prima valoare stabilită de către experți și nici pe cea învederată prin

opinia separată a expertului P.I., considerând că aceste valori nu au fost stabilite

cu respectarea criteriilor prevăzute în mod expres de art. 26 din lege, fiind

raportate, în primul caz, exclusiv la oferte de vânzare și nu la tranzacții

efective, iar în al doilea caz, valoarea de 25,35 lei/mp a fost stabilită în

raport de tranzacții efectuate în anii 2012-2013 nerelevante la data

expertizării, față de exigențele legii. A considerat neîntemeiată includerea

despăgubirilor, reprezentând dauna pentru redobândirea unei suprafețe de teren

similare celei expropriate a valorii producției agricole pentru 3 ani agricoli

determinată prin lipsa de folosință a imobilului cauzată de indisponibilizarea

întregii suprafețe de teren odată cu declanșarea procedurii de expropriere, ca

și a cheltuielilor suplimentare de transport.

Prima instanță a

observat că declanșarea procedurii de expropriere nu produce efecte de

indisponibilizare a bunului și cu atât mai puțin împiedică folosința acestuia

pe parcursul derulării procedurii de expropriere, iar reclamanta nu a dovedit

acest prejudiciu.

În privința lipsei căilor

de acces a parcelelor neexpropriate, expertul U. a răspuns în mod pertinent,

învederând ca aceasta era situația și anterior exproprierii și, în orice caz,

în proiectul autostrăzii Lugoj-Deva sunt prevăzute cai de acces la toate

terenurile ramase după expropriere.

Tribunalul a invocat în

cadrul considerentelor cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României.

Împotriva sentinței

civile nr. 1829 din 2 iulie 2014 pronunțată de Tribunalul Timiș a declarat recurs

reclamanta P.R.C. Lugoj, arătând că prima instanță a făcut o greșită

interpretare a legii în pronunțarea acestei soluții.

În speță, a

intervenit acordul dintre reclamantă și expropriator (oferta întâlnindu-se cu

acceptarea încă de la data când s-au declarat de acord cu oferta de

despăgubire) anterior intrării în vigoare a H.G. nr. 492 din 11 mai 2011.

Împrejurarea că, ulterior,

expropriatorul urmare a realizării unui nou raport de evaluare imobiliară, a

înțeles să diminueze drastic despăgubirile oferite inițial, modificând H.G. nr.

1232/2010, prin H.G. nr. 492 din 11 mai 2011, nu poate avea nicio relevanță

juridică, în ceea ce privește pe proprietarii care au acceptat expres sumele

acordate inițial, prevederile acestei H.G. aplicându-se situaților născute după

intrarea ei în vigoare.

A susținut și că

valoarea de despăgubire a fost stabilită de către expertul de care a ținut cont

instanța de fond cu nerespectarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994,

republicată. A invocat dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional la C.E.D.O.

și jurisprudența C.E.D.O. în materie.

Prin întâmpinare,

pârâtul Statul Român prin CN A.D.N.R. SA, prin D.R.D.P. Timișoara, a solicitat

respingerea recursului.

Prin încheierea de

ședință din data de 14 octombrie 2014, Curtea de Apel Timișoara, secția I

civilă, a recalificat calea de atac, ca fiind apel, iar prin Decizia civilă nr.

175 din 25 noiembrie 2014, a respins apelul, ca nefondat.

Pentru a se pronunța

astfel instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Nu poate fi

reținută, ca întemeiată afirmația reclamantei că expropriatorul

trebuia să aplice Legea nr. 255/2010 și H.G. nr. 1232/2010, în condițiile

în care acest din urmă act normativ a fost dat în aplicarea Legii nr. 198/2004

(abrogată prin Legea nr. 255/2010), iar potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr.

198/2004, expropriatorul nemulțumit de cuantumul despăgubirii consemnate în

condițiile art. 5 alin. (4)-(8) și ale art. 6 alin. (2) se poate adresa

instanței judecătorești competente în termen de 30 de zile de la data la care

i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub

sancțiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate

către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor

de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii,

respectiv transferul dreptului de proprietate asupra terenului.

În consecință, prin

hotărârea menționată, Comisia dispunea atât asupra transferul dreptului de

proprietate, cât și asupra cuantumului despăgubirii, nici evaluarea terenului

și nici notarea în cartea funciară a intenției de expropriere neconducând la

preluarea dreptului de proprietate, iar cât timp exproprierea terenului nu a

avut loc anterior, iar procedura de realizare urmează legea în vigoare la

momentul derulării ei, fiecare act juridic este supus normei legale sub

imperiul căreia se realizează.

Faptul că procedura

de expropriere a început să se deruleze sub imperiul Legii nr. 198/2004 și a H.G.

nr. 1232/2010, dar s-a realizat efectiv la data de 14 septembrie 2011, nu

atrage retroactivitatea acestor norme, în condițiile în care acestea au fost

abrogate, respectiv modificate, pe parcursul procedurii, dar anterior emiterii

hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor contestate în speță,

ce a fost emisă în aplicarea Legii nr. 255/2010 și a H.G. nr. 492/2011.

Instanța de apel a

considerat că trebuie să țină cont în exercitarea controlului judiciar de

principiul „tempus regit actum”. Astfel, nu puteau fi reținute considerentele

potrivit cărora H.G. nr. 492/2011 ar încălca principiul neretroactivității

legii, atâta timp cât hotărârea de guvern cuprinde normele metodologice pentru

aplicarea Legii nr. 255/2010, în vigoare la data exproprierii, fiind firesc ca,

în aplicarea unei legi la o anumită situație juridică, să fie avute în vedere

normele metodologice emise pentru aplicarea legii în discuție, nu cele emise

pentru aplicarea unei legi abrogate.

Curtea a constatat

că, potrivit art. 31 din Legea nr. 255/2010, orice documentație tehnică sau de

evaluare realizată ori aflată în curs de realizare anterior intrării în vigoare

a legii se consideră valabilă, însă art. 32 prevede că, în cazul procedurilor

de expropriere aflate în curs de desfășurare, pentru continuarea realizării

obiectivelor, se aplică prevederile legii noi.

Or, în cauză,

procedura de expropriere privind-o pe reclamantă era în curs de desfășurare la

data apariției legii, nefiind emisă hotărârea Comisiei (producătoare de efecte

juridice în sensul celor mai sus-arătate), astfel că urmarea procedurii este

conformă legii, expropriatorul având obligația de a utiliza, în vederea determinării

despăgubirilor doar expertiza realizată în condițiile actului normativ de

expropriere în vigoare la data la care hotărârea a fost emisă, respectiv Legea nr.

255/2010.

În condițiile Legii nr.

255/2010, decizia de expropriere emisă în baza art. 9 constituie titlu pentru

predarea imobilului și, în termen de 5 zile de la emiterea ei, expropriatorul

numește comisia de verificare a dreptului de proprietate și constată acceptarea

sau neacceptarea cuantumului despăgubirilor de către proprietar, conform art. 18

din Lege.

În cauză, reclamanta

nu și-a dat acceptul cu privire la cuantumul despăgubirilor rezultate urmare a

procedurii derulate în baza Legii nr. 255/2010, astfel că nu există acordul de

voință cu privire la acest cuantum, acord a cărui validare a fost cerută.

Curtea a constatat că

este corectă concluzia tribunalului în sensul că, pentru realizarea efectivă a

acordului de voință invocat, trebuia respectată forma cerută de legea

specială.

În speță, procesul-verbal

de constatare a înțelegerii cu privire cuantumul despăgubirilor cuvenite nu a

fost întocmit de membrii comisiei de verificare a dreptului de proprietate ori

a altui drept real, pe de o parte, și de reclamantă, de cealaltă parte. În

plus, din cuprinsul cererilor depuse la sediul autorității implicate în

procedura de expropriere la data de 24 februarie 2011 rezultă faptul că

reclamanta cerea ca plata despăgubirilor pentru imobilele expropriate să se

facă în condițiile Legii nr. 255/2010, fără a fi indicat vreun cuantum al

sumelor acceptate în acest sens, iar acest act nu a fost avizat de membrii

comisiei de expropriere.

Instanța de apel a

concluzionat că între părți nu s-a realizat acordul de voință

invocat, în forma aptă să producă efectul juridic scontat de reclamantă, față

de conținutul acestei cereri și de faptul că actul normativ arătat cuprindea un

criteriu suplimentar față de Legea nr. 198/2004, ce nu a fost avut în

vedere la întocmirea primei lucrări de evaluare a terenului supus exproprierii,

respectiv expertiza notarilor publici, fiind evident că trebuiau recalculate

despăgubirile în raport și de acest lucru.

Cu privire la critica

sentinței sub aspectul greșitei aplicări a prevederilor art. 22 din Legea

255/2010, respectiv că despăgubirea acordată de către instanță nu va putea fi

mai mică decât cea oferită de expropriator, Curtea de Apel a constatat că nu

este întemeiată, reclamanta avansând o modalitate eronată de aplicare a acestor

dispoziții legale și creând confuzie între valoarea despăgubirilor calculate

potrivit Legii nr. 198/2004 și valoarea despăgubirilor oferite în baza Legii nr.

255/2010.

Astfel, prin prisma

legislației în materie de expropriere, valoarea despăgubirilor oferite este cea

cuprinsă în hotărârile de stabilire a despăgubirilor din 14 septembrie 2011,

contestate în speță, întrucât prin aceasta au fost stabilite efectiv și oferite

reclamantei anumite sume cu titlu de despăgubire pentru terenul expropriat. Tribunalul

a reținut și aplicat corect norma legală incidentă, prin soluția de respingere

a prezentei acțiuni, față de valorile terenurilor stabilite prin expertiza

judiciară, ce sunt inferioare celei indicate în hotărârile emise de către pârât

în finalizarea procedurii administrative de expropriere a terenului

proprietatea reclamantei.

Curtea a constatat

că, în cuprinsul concluziilor formulate de către experți, la prima variantă

(filele 3-34 și 44 vol. II dosar tribunal), agreată de reclamantă, chiar dacă

experții definesc valoarea de piață, determinată prin metoda comparației

directe, ca fiind valoarea cu care se vând imobile similare în mod obișnuit,

valoarea avansată de ei a rezultat în urma comparării unor oferte de vânzare

pentru terenuri apreciate a fi similare. Acest lucru rezultă din descrierea

metodei de calcul și a procedurii la care au apelat, făcându-se trimitere la

anexa 1, ce include ofertele de vânzare și nu tranzacțiile efective. Ca atare,

raportat la prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994, în mod just tribunalul a

valorificat varianta expertului U.I., care a avut în vedere tranzacții

imobiliare obișnuite pentru imobile similare efectuate în unitatea

administrativ teritorială cu înlăturarea contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate în cursului anului 2010.

Instanța de apel a

conchis că tribunalul a apreciat corect probatoriul administrat în cauză, iar

soluția pronunțată este consecința interpretării și aplicării corecte a

dispozițiilor art. 26 alin. (1) și (2) din Legea nr. 33/1994, raportat la

particularitățile speței.

Cu privire la daunele

pretinse de reclamantă pentru parcela rămasă în proprietate greu de exploatat,

Curtea a constatat că prima instanță a reținut în mod just că, în prezentul

litigiu, față de dispozițiile imperative ale Legii nr. 255/2010 (art. 22), se

poate modifica exclusiv cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantei, mai

mult, daunele calculate de experți nu au fost dovedite în cauză. A apreciat că

este corect considerentul primei instanțe că declanșarea procedurii de

expropriere nu are ca efect indisponibilizarea bunului, reclamanta putând să

dispună juridic cu privire la acesta până la momentul deciziei de expropriere,

cu atât mai mult cu cât nu a făcut dovada că i-a fost afectată folosința

imobilului pe parcursul derulării exproprierii.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta P.R.C. Lugoj, invocând dispozițiile art. 304

pct. 7 C. proc. civ., hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină și art.

304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea atacată este dată cu încălcarea

prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, dar și cu încălcarea drepturilor

garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

A arătat că în cauză

a fost întocmit un raport de expertiză, efectuat de către experții B.T.D.

(propus de instanță), I.D.G. (propus de reclamantă) și U.I.R. (propus de

pârâtul Statul Român), care a stabilit inițial un preț de 4,5 euro/mp la data

efectuării expertizei, iar ulterior, într-un răspuns la obiecțiuni, expertul

propus de pârât, dl. U.R., a prezentat prețul de 0,12 euro/mp, mai mic decât

cel stabilit prin hotărârea de expropriere. Expertul I.D.G. nu avea

specialitatea evaluări imobiliare, fiind expert topograf, și s-a solicitat

înlocuirea sa, cu expertul P.I., care a realizat un raport complex, bazându-se

pe contracte de vânzare-cumpărare din aceeași zonă cu cel expropriat (7

contracte și 3 hotărâri de expropriere a terenurilor limitrofe, dintr-o altă

fază), stabilind o valoare de despăgubire pentru teren de 5,69 euro/mp și daune

de 3,44 euro/mp.

Instanța de fond, iar

mai apoi cea de apel, s-au comportat ca adevărați apărători al intereselor

pecuniare ale statului, prețul stabilit de expertul U. și preluat de instanță

este de 54 de ori mai mic decât cel oferit inițial.

Atât instanța de fond

cât și cea de apel au înlăturat opinia inițială exprimată de experta B.T.D. și

opinia expertului P.I. pe motiv că terenurile evaluate sunt în suprafețe mici;

în același timp însă, au considerat ca fiind relevante, prețuri ale unor

contracte de vânzare-cumpărare încheiate pentru terenuri situate într-o cu

totul altă zonă a municipiului (drumul Lugoj - Jabăr), în condițiile în care

zona Spitalului municipal este limitrofă cu str. Jabărului.

De asemenea, au fost

considerate nerelevante prețurile unor contracte depuse recurentă, motivându-se

fără nicio justificare că acestea ar fi fost încheiate în anul 2012. Lucrarea

de specialitate întocmită de expertul U., conține și alte lipsuri, respectiv,

refuzând să răspundă la obiecțiunile formulate, expertul s-a raportat la

contracte de vânzare-cumpărare al căror obiect îl constituie terenuri ce nu

corespund cu terenurile în litigiu, nici din punct de vedere al poziționării,

nici al anului efectuării tranzacției sau al categoriei de folosință; prețul

propus de expert reprezintă mai puțin de o treime din prețul minim rezultat din

expertizele camerelor notarilor publici, ceea ce demonstrează că expertiza este

neconformă atât din punct de vedere legal, cât și din punct de vedere al

realității pieței imobiliare.

Recurenta susține că

trebuiau luate în considerare prețurile de tranzacționare obișnuite, adică cele

care se încadrează în plaja firească de prețuri și nu cele care se situează în

afara acestui interval, pentru aceasta fiind necesar a se lua în calcul mai

multe prețuri de tranzacționare, iar imobilele la care se face raportare

trebuia să fie din aceeași categorie de folosință.

În concluzie,

valoarea de despăgubire a fost stabilită în mod părtinitor și fără a fi

respectate criteriile prevăzute de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Dacă soluția atacată

ar fi menținută, ar fi încălcat principiul egalității părților în procesul

civil, precum și dreptul garantat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

anume dreptul la nediscriminare.

Critică și faptul că

instanța de apel a reținut în motivare că în calea de atac a apelului

reclamanta nu a cerut refacerea probei sau o altă expertiză contrară, pentru a

putea înlătura proba efectuată în primul ciclu procesual or această susținere

este contrazisă de cuprinsul încheierii de ședință din 14 octombrie 2014 și de

cuprinsul notelor de ședință depuse pentru termenul de judecată din 18

noiembrie 2014, când s-a respins proba cu refacerea raportului de expertiză. În

acest context sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

impunându-se casarea cu trimitere spre rejudecare, pentru refacerea raportului

de expertiză, ținând cont de precizările depuse la termenul din 18 noiembrie 2014.

Instanța de apel nu a

ținut cont de contractele de vânzare-cumpărare depuse la dosar de recurentă,

făcând o greșită aplicarea a art. 26 din Legea nr. 33/1994, fiind, deci, incident

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Așa cum rezultă din

constatările experților, având în vedere că parcela înscrisă în C.F. în

suprafață de 10.505 mp a devenit izolată, fără cale de acces, aspect constatat

și ivit după promovarea cererii de chemare în judecată s-ar fi impus

exproprierea și a acestei parcele, însă instanța de fond și cea de apel, nu au

fost preocupate de acest aspect, arătând că această cerere ar fi fost tardivă.

Solicită admiterea

recursului, urmând ca în rejudecare să se stabilească cuantumul despăgubirilor

și suma cuvenită în temeiul art. 22 din Legea nr. 255/2010, raportat la art. 23

alin. (2) din Legea nr. 33/1994 și anularea parțială a procesului verbal de

stabilire a cuantumului despăgubirii din 14 septembrie 2011, respectiv 27 din

14 septembrie 2011. În ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirii

pentru terenul expropriat, să fie obligat pârâtul la plata sumei stabilite cu

titlu de despăgubire expropriere, conform raportului de expertiză efectuat de

către expert P.I., acesta coroborându-se cu contractele depuse la dosar, care

relevă prețul cu care se vând în mod obișnuit terenurile din apropierea celor

expropriate de la recurentă.

În ceea ce privește

constatarea acordului de voință, a susținut că în mod greșit instanța de fond a

respins cererea formulată în principal, soluția fiind menținută prin decizia

atacată, din considerentele expuse de instanță rezultând că instanța a făcut o

greșită interpretare a legii în pronunțarea acestei soluții.

Astfel, deși instanța

a reținut existența acordului de voință intervenit între expropriat și

expropriator și a constatat că H.G. nr. 492 din 11 mai 2011 a modificat

cuantumul despăgubirilor și a determinat reluarea procedurii de expropriere

prin raportare la aceste valori, a considerat că nu poate proceda la validarea

acestui acord întrucât s-ar ajunge la eludarea dispozițiilor H.G. nr. 492 din 11

mai 2011.

Recurenta a susținut

că, în speță, a intervenit acordul părților anterior intrării în vigoare a H.G.

nr. 492 din 11 mai 2011.

Împrejurarea că,

ulterior, expropriatorul urmare a realizării unui nou raport de evaluare

imobiliară, a înțeles să diminueze drastic despăgubirile oferite inițial,

modificând H.G. nr. 1232/2010, prin H.G. nr. 492 din 11 mai 2011, nu poate avea

nicio relevanță juridică, în ceea ce privește pe proprietarii care au acceptat

expres sumele acordate inițial, prevederile acestei H.G. aplicându-se

situaților născute după intrarea ei în vigoare.

În sprijinul acestui

argument vin dispozițiile tranzitorii din art. 31 din Legea nr. 255/2010, care

statuează că documentația tehnică sau de evaluare realizată anterior intrării

în vigoare a acestei legi, este valabilă.

Aceste dispoziții se

coroborează și cu dispozițiile art. 27 din Legea nr. 33/1994, care prevăd că „despăgubirea

acordată de către instanță nu va putea fi mai mică decât cea oferita de

expropriator și nici mai mare decât cea solicitată de expropriat sau de altă persoană

interesată” și conduc la concluzia că recurenta are o speranță legitimă de a

obține suma solicitată, încă din momentul afișării la sediul Primăriei Lugoj a

tabelului ce cuprindea această sumă și a semnării de luare la cunoștință,

privind acceptarea sumei ofertate.

Astfel că, susținerea

pârâtei din primul ciclu procesual că Legea nr. 255/2010 ar fi impus

expropriatorului necesitatea efectuării unor noi evaluări este contrazisă de

argumentele deja expuse.

Sintetizând, rezultă

că exproprierea a fost demarată în temeiul Legii nr. 198/2004, care fiind

abrogată pe parcursul desfășurării etapelor de expropriere, prin Legea nr. 255/2010,

aceasta din urmă a fost chemată prin art. 31 și 32 să întregească dispozițiile

legale mai sus evocate și că instanțele de fond au făcut o interpretare greșită

a legii, întrucât H.G. nr. 492 din 11 mai 2011 nu a fost desființată pe calea

contenciosului administrativ.

Luând în considerare

sumele acordate cu titlu de despăgubire, în temeiul noii evaluări imobiliare,

aprobate prin H.G. nr. 492/11 mai 2011, după ce despăgubirea inițială stabilită

prin H.G.nr. 1232/2010, prin care s-a declanșat procedura exproprierii în

speță, sub incidența legii vechi cu nr. 198/2004 a fost acceptată expres de

către expropriat, au fost încălcate atât dispozițiile tranzitorii ale Legii nr.

255/2010, cât și principiul neretroactivității legii civile consacrat

constituțional.

Transpunerea în

practică a acestui principiu presupune cu necesitate ca procedura de notificare

și despăgubire a deținătorilor de imobile, reglementată de Legea nouă cu nr. 255/2010,

să se aplice exclusiv exproprierilor realizate după intrarea în vigoare a

acestui act normativ, așa cum rezultă și din Decizia nr. 5228 din 08 noiembrie 2011

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Cum în speță a

intervenit acordul de voință, așa cum s-a arătat prin cererea introductivă de

instanță, despăgubirile pe care au căzut de acord reprezintă o compensație

pentru pierderea dreptului de proprietate, în comparație cu suma menționată în

hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 26 din 14 septembrie 2011,

respectiv nr. 27 din 14 septembrie 2011, observându-se, totodată, o

disproporție majoră între cele două sume. Mai mult, în zonă prețul de

circulație a terenurilor este mult mai mare și decât cel stabilit prin H.G. nr.

1232 din 6 decembrie 2010, așa cum rezultă din Actul de dezmembrare și contractul

de vânzare autentificat din 25 septembrie 2012 la Biroul Notarial Lazăr și

Timișoara, prin care o parcelă vecină cu a recurentei, de 366 mp a fost vândută

pentru suma de 5000 euro, dar și alte tranzacții depuse la dosarul cauzei.

Statul Român prin

adoptarea H.G. nr. 492 din 11 mai 2011, prin care a stabilit unilateral

despăgubirea, a creat un dezechilibru vădit între expropriat și expropriator,

ceea ce este contrar regulilor unui stat de drept.

În normele

internaționale, Declarația Drepturilor Omului din anul 1948 - art. 17 și

respectiv ale art. 1 parag. 1 teza a II-a din Primul Protocol Adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților sale Fundamentale,

sunt prevăzute principii clare referitoare la dreptul de proprietate, drept de

proprietate pe care pârâtul, sub protecția unor lucrări de interes public, l-a

încalcat cu nonșalanță.

Totodată, C.E.D.O. a

precizat în mai multe hotărâri care sunt condițiile de aplicare a articolelor

ce vizează dreptul de proprietate privată, inclusiv în ceea ce privește

ingerințele autorităților publice în exercitarea dreptului la respectarea

bunurilor sau în reglementarea folosinței bunurilor.

S-a mai făcut

referire pe parcursul procesului, că nu s-a întocmit niciun proces verbal între

recurentă și expropriator prin care să se ia act de acceptarea ofertei de

expropriere și că nu s-ar fi întâlnit oferta cu acceptarea și nu s-a format un

acord de voință valabil, deși în dosarul administrativ al Comisiei de

expropriere, se regăsește tabelul cu proprietarii expropriați, parcelele

expropriate și sumele aferente, care a fost afișat la sediul Primăriei Lugoj și

declarația recurentei de acceptare a ofertei.

Raportat la motivarea

deciziei atacate, instanța de apel nu a analizat apelul prin prisma motivelor

punctual invocate, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii, caz de

nelegalitate, prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Prin întâmpinare,

intimatul a solicitat respingerea recursului, ca nefondat - filele 18-38 dosar

recurs.

Înalta Curte,

analizând criticile formulate, reține următoarele:

Critica privind

neacordarea despăgubirilor în cuantumul rezultat din evaluarea inițială în baza

H.G. nr. 1232/2010 și pentru care a existat un acord de voință între părți nu

este fondată.

Așa cum s-a reținut

ca situație de fapt, procedura de expropriere a început să se deruleze sub

imperiul Legii nr. 198/2004 și a H.G. nr. 1232/2010, dar s-a realizat efectiv

la data de 14 septembrie 2011, când Comisia întrunită la sediul Consiliului

local Lugoj a constata că titulara dreptului de proprietate asupra terenurilor

expropriate este P.R.C. Lugoj și a dispus consemnarea sumei de 6921 lei,

reprezentând despăgubiri datorate pentru exproprierea terenului în suprafață de

4629 mp și a sumei de 6793 lei, reprezentând despăgubiri datorate pentru

exproprierea terenului în suprafață de 4543 mp, sens în care a încheiat

Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 26 din 14 septembrie 2011,

respectiv Hotărârea de stabilire a despăgubirilor nr. 27 din 14 septembrie 2011,

contestate în prezentul litigiu.

Prin art. 1 din H.G.

nr. 1232 din 6 decembrie 2010, publicată în M. Of. nr. 842 din 16 decembrie 2010,

emisă în temeiul art. 108 din Constituția României, republicată, și al art. 4 alin.

(1) din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de

construcție de drumuri de interes național, județean și local, cu modificările

și completările ulterioare, s-a aprobat amplasamentul lucrării de utilitate

publică "Autostrada Lugoj - Deva", potrivit hărții topografice

prevăzute în anexa care face parte integrantă din hotărâre.

Potrivit art. 3 s-a

aprobat ca justă despăgubire pentru imobilele ce constituie amplasamentul

lucrării de utilitate publică prevăzut la art. 1 suma globală estimată de

156.000 mii lei.

Astfel, anexa la H.G.

nr. 1232 din 6 decembrie 2010, publicată în M. Of. nr. 842 din 16 decembrie

2010, conținea harta topografică pe care se afla amplasamentul lucrării de

utilitate publică "Autostrada Lugoj - Deva", iar nu sumele propuse a

fi acordate fiecărui proprietar afectat de această lucrare de utilitate

publică, potrivit art. 3 din hotărâre estimându-se doar o sumă globală pentru

despăgubirea proprietarilor.

H.G. nr. 1232/2010 a

fost dată în aplicarea Legii nr. 198/2004, act normativ abrogat prin Legea nr. 255/2010.

Anexa 2 la H.G. nr. 1232

din 6 decembrie 2010 care conținea și despăgubirile propuse pentru

fiecare proprietar a fost edictată de-abia prin H.G. nr. 492/2011, prin care a

fost modificată H.G. nr. 1232/2010.

Cum, hotărârile de

stabilire a cuantumului despăgubirilor în favoarea reclamantei au fost emise la

14 septembrie 2011, sub imperiul Legii nr. 255/2010, este de reținut că potrivit

principiului „tempus regis actum” acestea sunt supuse normelor legale în

vigoare la data emiterii lor, respectiv Legii nr. 255/2010, motiv pentru care

sunt nefondate susținerile reclamantei legate de incidența în cauză a

dispozițiilor Legii nr. 198/2004.

De altfel,

exproprierea fiind o instituție de drept public, prin care statul și

unitățile administrativ-teritoriale impun, în mod forțat, transferul

proprietății unor bunuri imobile aflate în proprietatea persoanelor fizice sau

juridice, în scop de utilitate publică și în schimbul unei despăgubiri juste și

prealabile, în condițiile legii, sub controlul instanței

judecătorești, procedura exproprierii se constituie într-o procedură

specială, ale cărei etape sunt strict prevăzute de lege. Astfel, nu se poate

reține trimiterea recurentei la dreptul comun al ofertei urmată de

acceptare, pentru a se ajunge la concluzia încheierii convenției asupra

cuantumului despăgubirii, fără a fi necesară încheierea unui proces verbal sau

a altei formalități administrative.

Atât potrivit Legii nr.

198/2004 (art. 12) cât și potrivit Legii nr. 255/2010 (art. 29 raportat la

art. 20), hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii este considerată

primul act propriu zis de indisponibilizare a bunului, până la care proprietarul

are dreptul să facă acte de dispoziție asupra acestuia în calitate de

proprietar, transferul dreptului de proprietate operând în baza deciziei de

expropriere după consemnarea sumei reprezentând despăgubirea stabilită.

Faptul că potrivit art.

31 din Legea nr. 255/2010 ”e

xpropriatorul poate folosi orice documentație tehnică sau

de evaluare realizată ori aflată în curs de realizare anterior intrării în

vigoare a prezentei legi” nu însemnă că dacă expropriatorul a reevaluat

imobilul supus exproprierii după intrarea în vigoare a legii noi această

reevaluare nu este legală, legea neimpunând folosirea evaluărilor făcute

înainte de intrarea acesteia în vigoare, ci lăsând la aprecierea

expropriatorului dacă le folosește sau nu.

Notificarea

intenției de expropriere în cauză s-a făcut în temeiul Legii nr. 255/2010,

forma în vigoare la 23 decembrie 2010, conform art. 32 din lege (capitolul

”Dispoziții finale”) potrivit căruia ”în cazul procedurilor de expropriere

aflate în curs de desfășurare, pentru continuarea realizării obiectivelor, se

aplică prevederile prezentei legi”, iar până la emiterea hotărârii de stabilire

a cuantumului despăgubirii a fost notificată valoarea recalculată a imobilelor

expropriate, conform H.G. nr. 492/2011, prin care a fost modificată H.G. nr. 1232/2010,

prin introducerea anexei 2 care conținea proprietățile afectate de

expropriere și valoarea despăgubirilor propuse pentru fiecare proprietar

în parte.

Astfel, nu se poate

considera că prin notificarea valorii recalculate a imobilelor expropriate,

conform H.G. nr. 492/2011, s-ar încălca principiul neretroactivității

legii, raportat la sumele afișate anterior, calculate potrivit criteriilor

prevăzute de Legea nr. 198/2004, având în vedere că până la emiterea hotărârii de

stabilire a cuantumului despăgubirii nu se poate considera că s-a încheiat un

act juridic între părți prin care să se determine valoarea imobilului

supus procedurii exproprierii.

Așa cum în mod corect

a reținut instanța de apel, în cauză, procedura de expropriere privind-o pe reclamantă

era în curs de desfășurare la data apariției Legii nr. 255/2010, nefiind emisă,

încă, hotărârea Comisiei de stabilire a despăgubirilor, astfel că procedura

urmată, inclusiv sub aspectul stabilirii unor noi valori de despăgubire, nu a

fost contrară legii.

De altfel, potrivit

dispozițiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, în cazul în care părțile

se învoiesc în fața instanței asupra exproprierii și asupra despăgubirii,

aceasta va lua act de învoială și va pronunța o hotărâre definitivă.

Per a contario,

instanța nu poate valida un acord de voință extrajudiciar, respectiv o

achiesare a părții la o evaluare inițială, neconfirmată legislativ.

Nu poate reprezenta

un argument în favoarea intervenirii unei convenții irevocabile între

părți cu privire la despăgubirea propusă inițial în baza H.G. nr. 1232/2010,

forma în vigoare de la acea dată, calculată potrivit criteriilor prevăzute de

Legea nr. 198/2004, trimiterea făcută de către recurentă la prevederile art. 27

din Legea nr. 33/1994, respectiv a acceptării ofertei prin semnarea de luare la

cunoștință a tabelului afișat la sediul Primăriei Lugoj cu privire la

persoanele și loturile ce urmează a fi expropriate, având în vedere că aceste

dispoziții legale dispun că

despăgubirea

acordată de către instanță nu va putea fi mai mică decât cea oferită de

expropriator și nici mai mare decât cea solicitată de expropriat sau de altă

persoană interesată și

privesc etapa contestării cuantumului

despăgubirii în fața instanței de judecată.

Recurenta susține

că ar fi intervenit o astfel de învoială în faza administrativă a procedurii de

expropriere prin simpla întâlnire a ofertei cu acceptarea, fără a se încheia

vreun act și anterior emiterii hotărârii de stabilire a cuantumului

despăgubirii care constituie primul act propriu zis de indisponibilizare a

bunului, așa cum s-a menționat anterior.

Este real că,

momentul stabilirii cuantumului despăgubirilor se poate circumscrie atât fazei

administrative cât și celei judiciare, când părțile pot să ajungă la un acord,

atât în privința exproprierii, cât și asupra cuantumului despăgubirilor,

situație în care despăgubirile vor fi acordate ca urmare a acordului amiabil al

părților (art. 4 alin. (1) din Legea nr. 33/1994). Însă, dispozițiile art. 18

din Legea nr. 255/2010, lege specială în materie, prevăd expres că înțelegerea

cu privire la cuantumul despăgubirilor cuvenite pentru imobilul expropriat urmează

a se realiza, numai după constituirea comisiei de verificare a dreptului de

proprietate ori a altui drept real, în termen de 5 zile de la emiterea deciziei

de expropriere, prin întocmirea unui proces-verbal semnat de membrii acestei

comisii și de expropriat, ca o condiție ad validitatem pentru materializarea

convenției părților.

Or, în speță,

instanța de apel a reținut că un astfel de proces-verbal de constatare a

înțelegerii nu a fost întocmit, iar recurenta-reclamantă nu a indicat un

cuantum acceptat cu privire la despăgubirea ce i se cuvenea și, prin urmare,

între părți nu s-a realizat un acord de voință în sensul legii.

Nici critica privind

discriminarea recurentei în raport cu alte persoane expropriate nu este

fondată. Nu se poate reține încălcarea principiului nediscriminării

raportat la alte decizii ale Curții de Apel Timișoara în care s-ar fi

admis acțiune expropriaților apreciindu-se că valoarea parcelelor expropriate

este mai mare decât suma oferită de expropriator, având în vedere că nu există

identitate de părțile din aceste litigii.

Mai mult, principiul

nediscriminării urmărește asigurarea unui tratament egal al persoanelor fizice,

indiferent de naționalitate, gen, rasă sau origine etnică, religie sau

credință, dizabilitate, vârstă sau orientare sexuală.

Or, recurenta nu au

pretins discriminarea în raport de vreuna dintre aceste categorii în cazul de

față, iar stabilirea unui preț de despăgubire diferit în respectivele

litigii nu semnifică un tratament diferențiat, ci o dezlegarea juridică diferită

în raport de caracteristicile particulare ale fiecărei spețe.

Recurenta a adus

critici și pe cererea subsidiară privind contestarea cuantumului despăgubirilor

stabilite de expropriator, considerând că aceasta nu este justă și nu

înlocuiește dreptul real pierdut prin expropriere.

În procedura

judiciară de stabilire a despăgubirilor, sunt incidente dispozițiile art. 26

din Legea nr. 33/1994 la care art. 22 din Legea nr. 255/2010 face trimitere în

mod expres.

Finalitatea procedurii

de expropriere este aceea de a stabili o dreaptă și justă despăgubire, în

condițiile în care exproprierea reprezintă o ingerință permisă nu numai de art.

44 din Constituție, dar și de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în

măsura în care este fundamentată pe o cauză de utilitate publică.

Valoarea de piață a

imobilului expropriat se impune a fi determinată în raport de toate

caracteristicile bunului, prin raportare atât la amplasamentul acestuia, la

destinația lui, cât și prin raportare la poziționarea acestuia față de alte

localități și de căile de acces.

Potrivit art. 26 alin.

(1) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate

publică „despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din

prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane”, iar potrivit alin. (2)

al aceluiași articol „la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții,

precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit,

imobilele de același fel în unitățile administrativ-teritoriale, la data

întocmirii raportului de expertiză”.

Astfel, textul legal sus

evocat indică un criteriu legal obiectiv de determinare a despăgubirilor, încât,

la calcularea acestora trebuie să se țină seama de prețurile cu care se vând,

în mod obișnuit, imobilele cu caracteristici similare amplasate în aceeași

unitate administrativ-teritorială Tribunalul Timiș a validat concluziile

raportului de expertiză efectuat în cauză de expertul U.I.R., care a stabilit o

valoare de 4.219 lei pentru terenul expropriat, compus din cele două parcele de

4.629 mp și 4.543 mp, valoare inferioară celei stabilite prin hotărârea de

acordare a despăgubirilor, iar instanța de apel a confirmat că această lucrare corespunde

exigențelor dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994. Totodată, instanța de

apel a reținut că prima valoare stabilită de experții B.T.D. și I.D.G. nu a

respectat criteriile legale, făcând referire la oferte de vânzare și nu la

tranzacții efective, iar expertiza P.I., invocată de reclamantă în cadrul

recursului, a folosit comparabile din anii 2012-2013, nerelevante la data

întocmirii raportului.

În apel au fost

depuse o serie de contracte de vânzare-cumpărare cu privire la suprafețe de

teren situate în extravilanul municipiului Lugoj, județul Timiș, iar prin

încheierea de ședință din 18 ianuarie 2014 a fost respinsă solicitarea

reclamantei de suplimentare a raportului de expertiză, cu motivarea că expertul

a avut în vedere tranzacțiile invocate de către reclamantă.

Prin urmare, critica

recurentei vizând respingerea în apel a solicitării de a fi efectuat un

supliment la raportul de expertiză nu este fondată de vreme ce această

solicitare a fost generată strict de luarea în calcul a unor tranzacții

imobiliare pe care experții le analizaseră deja.

În spiritul

dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, prețul cu care se vând,

în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea

administrativ-teritorială, se probează, de regulă, cu înscrisuri reprezentând

contracte autentice de vânzare-cumpărare, care exprimă cel mai convingător

prețul rezultat în urma întâlnirii cererii și ofertei.

Textul legal evocat

prevede, în mod imperativ, criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirii

în caz de expropriere, iar nerespectarea acestora pun în discuție o problemă de

încălcare a legii.

Prin urmare,

aspectele esențiale ce interesează obiectivele la care trebuie să răspundă

experții desemnați de către instanța de judecată sunt, în primul rând, prețul

de piață al imobilelor, astfel cum rezultă din tranzacții încheiate în perioada

relevantă privind terenurile de același fel din zonele locale situate în

aceeași unitate administrativ teritorială, iar în al doilea rând, momentul de

referință al determinării cuantumului despăgubirilor.

Or, așa cum rezultă

din răspunsul la obiecțiuni formulat de expertul U.I.R. - fila 237, vol. II,

dosar prima instanță - la calculul valorii unitare de piață expertul s-a putut

raportat la 4 contracte de vânzare-cumpărare ale unor terenuri similare din

zonă, încheiate în mai, respectiv noiembrie 2013, perioadă de referință

apropriată datei întocmirii raportului de expertiză, cu respectarea criteriile

legale privind stabilirea cuantumului despăgubirilor

- prețul cu care se

vând în mod obișnuit imobilele de același fel, prevăzut de art. 26 alin. (2)

din Legea nr. 33/1994.

Recurenta a criticat

și faptul că parcela înscrisă în C.F., în suprafață de 10.505 mp a devenit

izolată și fără cale de acces, iar instanța de apel nu a lămurit aceast