ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6951/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6951/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra cauzei de față,
constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 144/C din 20 mai 2010
pronunțată de Tribunalul Bihor, în Dosar nr. 4711/111/2007, a fost respinsă excepția
lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin M.F.P., a fost
admisă acțiunea precizata și extinsa formulata de reclamantul B.A., în contradictoriu
cu paratele Instituția Primarului Comunei T., și Primăria comunei T., și Statul
Român prin M.F.P., și în consecință a fost anulată dispoziția din 27 martie 2006
emisa de către Primarul Comunei T.
S-a constatat ca reclamantul
este îndreptățit la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, constând în despăgubiri
bănești pentru imobilul situat în T., str. L., înscris în CF C1., cu nr. T1./8 în
natură teren intravilan cu casă nr. T1./13 și T1./14 provenite din dezmembrarea
nr. T1./9, T., înscrise în CF C2. și C3. / T., în natura teren intravilan fără construcții,
în sumă de 157.255 RON, conform raportului de expertiza întocmit de către expertul
T.C. din care se va deduce suma actualizată primită cu titlu de despăgubiri la preluarea
mobilului de către Statul Român în conformitate cu decizia nr. 535 din 06
octombrie 1984 a Consiliului Popular al Județului Bihor.
Statul Roman prin M.F.P.
a fost obligat la plata acestor despăgubiri.
Pârâții au fost obligați
la plata sumei de 8150 RON cu titlu de cheltuieli de judecata.
S-a luat act de renunțarea
la judecată față de paratul Consiliul Local al Comunei T.
Împotriva acestei sentințe
a formulat apel pârâtul M.F.P. prin D.G.F.P. Bihor, solicitând admiterea apelului,
schimbarea sentinței în sensul respingerii acțiunii față de apelant.
Prin motivele de apel
se critică hotărârea instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinice, câtă
vreme instanța de fond a reținut că Ministerul Economiei și Finanțelor Publice are
calitate procesuală pasivă în cauză, or, calitate procesuală pasivă în reprezentarea
Statului Român în speță, are Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor București,
constituită în subordinea cancelariei primului ministru, conform Legii nr. 10/2001.
De asemenea, apelantul
invocă și practica instanței supreme care constată în mod frecvent lipsa calității
procesuale pasive a Statului Român prin M.F.P..
În drept, art. 282 C.
proc. civ.
Prin decizia civilă
nr. 55/A/08 martie 2011 pronun
ț
ată de către Curtea de Apel Oradea a fost admis apelul, a
fost anulată în parte sentința civilă nr. 144/C din 20 mai 2010 pronunțată de Tribunalul
Bihor, a fost disjuns capătul de cerere privind obligarea Statului Român prin M.F.P.
la despăgubiri în favoarea reclamantului B.A., a fost trimis acest capăt de cerere
pentru rejudecare la Judecătoria Salonta, au fost menținute celelalte dispoziții
ale sentinței atacate privind respingerea excepției lipsei calității procesuale
pasive a Statului Român, anularea dispoziției nr. 109/2006 emisă de Primarul comunei
T., constatarea îndreptățirii reclamantului la măsuri reparatorii.
În motivarea deciziei
s-au re
ț
inut următoarele.
În ceea ce privește capetele
de cerere privind anularea dispoziției nr. 109/2006, constatarea îndreptățirii reclamantului
la măsuri reparatorii pentru imobilul din litigiu, și calitatea procesuală pasivă
a Statului Român prin M.F.P., hotărârea instanței de fond este legală și temeinică.
Astfel cum a reținut instanța
de fond, imobilul fost proprietatea reclamantului a fost preluat de Statul Român
în baza Decretului nr. 223/1974, prin decizia nr. 535/1984 a Consiliului Popular
al Județului Bihor, cu acordarea de despăgubiri, iar prin probele administrate în
cauză, inclusiv raportul de expertiză efectuat, constatând că restituirea în natură
a imobilului nu mai este posibilă, reclamantul urmând a beneficia de măsurile reparatorii
prin echivalent prevăzute de legea specială nr. 10/2001, respectiv despăgubiri bănești.
În acest sens s-a dispus
anularea dispoziției emisă de primar și s-a constatat că reclamantul este îndreptățit
la despăgubiri pentru acest imobil.
În ceea ce privește calitatea
procesuală pasivă a Statului Român prin M.F.P., corect a fost respinsă excepția
invocată de către acesta, câtă vreme fondurile puse la dispoziția Comisiei Centrale
pentru Stabilirea Despăgubirilor și a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților
se asigură de către M.F.P., ceea ce-i conferă acestuia calitate procesuală pasivă,
calitate evidențiată de altfel în prevederile H.G. nr. 1068/2007, H.G. nr. 34/2009
și Decretul nr. 31/1954. Nu poate fi reținută în acest sens, susținerea apelantului
privind lipsa calității procesuale pasive și funcționalitatea Fondului Proprietatea
câtă vreme în hotărârile C.E.D.O. s-a reținut faptul că acesta nu este funcțional
în așa măsură încât să asigure o reparație efectivă, eficientă și accelerare în
procesul de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul suferit de foștii proprietari,
aspect corect reținut de instanța de fond.
Hotărârea instanței de
fond este însă nelegală, în ceea ce privește soluționarea capătului de cerere privind
obligarea Statului Român la despăgubiri în favoarea reclamantului.
În cererea introductivă
reclamantul a solicitat anularea dispoziției emisă de primar și restituirea în natură
a imobilului, iar în subsidiar în măsura în care restituirea nu este posibilă solicită
acordarea de despăgubiri bănești.
Cum în cauză s-a făcut
dovada că imobilul nu poate fi restituit în natură, reclamantul a solicitat admiterea
cererii subsidiare, respectiv emiterii unei noi dispoziții prin care să se constate
calitatea de persoană îndreptățită și obligarea pârâtului la despăgubiri bănești
la valoarea rezultată din expertiză, invocând în acest sens jurisprudența în materie
atât națională cât și jurisprudența C.E.D.O.
Așadar, s-a invocat ca
temei de drept practica C.E.D.O., reclamantul solicitând să i se stabilească cuantumul
despăgubirilor și să i se acorde efectiv aceste despăgubiri.
În acest sens, temeiul
juridic al cererii reclamanților privind acordarea unor astfel de despăgubiri îl
constituie art. 1 Protocolul 1 din Convenție, cu referire la art. 20 alin. (2) din
Constituția României, reclamantul invocând că i se încalcă dreptul de proprietate
consfințit atât de Constituția României cât și de Convenție, cât timp prin întârzierea
acordării unor despăgubiri efective și echitabile pentru imobilul preluat abuziv,
coroborat cu lipsa unei justificări rezonabile a acestei întârzieri, justificare
rezonabilă ce nu poate fi întemeiată decât pe o cauză de utilitate publică, cauza
Aslan contra România, cauza Păun contra României, cauza Dumitraș contra României,
etc., reclamantului i se îngrădește dreptul de proprietate, îngrădire care se impune
a fi înlăturată prin obligarea Statului Român la plata unor despăgubiri reprezentând
valoarea de circulație a imobilului preluat, așa cum statuează și Legea nr. 247/2005.
Acesta fiind temeiul juridic
al acțiunii, în lipsa unor dispoziții procedurale speciale competența instanțelor
este de drept comun, prin urmare cu privire la cuantificarea și acordarea despăgubirilor
ce se cuvin reclamanților, competența revine judecătoriei, potrivit dispozițiilor
art. 1 C. proc. civ., instanță căreia, urmare a disjungerii, i se va trimite acest
capăt de cerere pentru soluționare.
În soluționarea capătului
de cerere privind cuantificarea și acordarea despăgubirilor, calitate procesuală
pasivă are Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, pentru următoarele considerente:
- art. 2 din H.G. nr.
34/2009 care reprezintă norma cadru de funcționare a Ministerului Finanțelor stipulează
că acest minister administrează veniturile statului și datoria publică;
- art. 8 din Legea
nr. 247/2005 stipulează că până la finalizarea procedurilor de despăgubire a foștilor
proprietari, Ministerul Finanțelor reprezintă Statul Român ca acționar al Fondului
Proprietatea, calitate în care-și exercită toate drepturile și obligațiile ce-i
revin;
- chiar și titlurile de
plată emise de A.N.R.P. urmare a parcurgerii procedurilor speciale prevăzute de
Legea nr. 246/2005, titlul VII, sunt creanțe pe seama Satului Român incluse în bugetul
național, buget întocmit de Ministrul Finanțelor care are sarcina de a aloca sumele
anuale pentru plata respectivelor titluri. Nici A.N.R.P. și nici Comisia Centrală
de Evaluare a Despăgubirilor aflate în subordinea Cancelariei Primului Ministru,
nu dețin buget propriu din care să poată fi făcute plățile stabilite cu titlu despăgubiri
urmare a parcurgerii procedurilor speciale.
Împotriva deciziei men
ț
ionate anterior a declarat
recurs pârâtul Statul Român, invocând art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului
s-au arătat următoarele.
Instanța de apel reține
în mod eronat că Judecătoria Salonta este competentă să soluționeze această cauză.
Astfel, acțiunea promovată are ca temei juridic Legea nr. 10/ 2001 și este evidentă
lipsa competentei de a soluționa cauza a Judecătoriei Salonta, deoarece in art.
24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001 se prevede: „Competența de soluționare revine
secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție teritorială se află sediul
unității deținătoare. Hotărârea tribunalului este supusă căilor legale de atac",
or in speța este vorba de o acțiune ce deriva de la Legea nr. 10/2001.
În mod gre
ș
it instan
ț
a de apel a re
ț
inut că Statul Român
prin M.F.P. are calitate procesuală pasivă, întrucât în conformitate cu prevederile
art. 25 din Decretul nr. 31/1954 care stipulează că Statul este persoana juridica
in raporturile in care participa nemijlocit, in nume propriu, ca subiect de drepturi
și obligații. El participa in astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afara
de cazurile in care legea stabilește anume alte organe in acest scop''. În acest
caz rezultă indubitabil, că „alte organe" au calitate procesuală pasivă, în
reprezentarea statului român, și anume Primarul comunei T., Comisia Centrală pentru
Stabilirea Despăgubirilor cu sediul în municipiul București, Calea F., sectorul
1, constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru denumita in continuare
Comisia Centrala conform Legii nr. 10/2031, republicata, cu modificările și completările
ulterioare.
De asemenea, aceleași
prevederi legale - Legea nr. 10/2001 - stabilesc fără echivoc ca in reprezentarea
Statului Roman, in asemenea spețe, se asigura de către Primar, A.N.R.P., respectiv
Comisia Centrala pentru stabilirea despăgubirilor, și nicidecum de către M.F.P..
Prin urmare, in cazul
in care se solicita despăgubiri, acestea trebuie solicitate conform procedurii prevăzute
de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și nicidecum prin obligarea directa a Statului
Roman, aspect reținut de însă
ș
i instanța suprema (decizia nr. 6287 din 27 octombrie 2008
și decizia nr. 9801 din 03 decembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și
Justiție).
De asemenea, temeiul de
drept al acestei acțiuni este Legea nr. 10/ 2001, iar instanța de apel trebuia să
se limiteze la o motivare bazată pe această lege și nicidecum să oblige direct M.F.P.
la plata sumelor solicitate în temeiul art. 1 Protocolul 1 C.E.D.O. Daca C.E.D.O.
a condamnat statul român în anumite cauze, acest aspect nu poate fi luat în considerare
ca și o practică a instanțelor de judecata din România și nicidecum nu poate fi
asimilat legislației în vigoare.
În concluzie, solicită
desființarea în parte a deciziei atacate în sensul admiterii excepției lipsei calității
procesuale pasive a M.F.P. și a lipsei calității de reprezentat al Statului Român,
cu consecin
ț
a respingerii acțiunii
față de această institu
ț
ie.
Intima
ț
ii reclaman
ț
i au formulat întâmpinare
prin care au invocat lipsa de interes a declarării recursului întrucât apelul M.F.P.
a fost admis, iar prin decizia atacată M.F.P. nu a fost obligat la nimic capătul
de cerere care îl privea fiind disjuns iar cererea trimisă spre solu
ț
ionare altei instan
ț
e.
Intima
ț
ii reclaman
ț
i au mai invocat inadmisibilitatea
celui de-al doilea motiv de recurs întrucât curtea de apel a constatat competen
ț
a instan
ț
elor de drept comun în
ceea ce prive
ș
te solu
ț
ionarea capătului de cerere
formulat împotriva Statului român având în vedere că reclaman
ț
ii au invocat în sus
ț
inerea acestuia jurispruden
ț
a C.E.D.O.,
ș
i ca atare temeiul juridic
al acestuia îl constituie art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O.
Intimatul A.V.A.S. a formulat
întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului
ș
i a invocat excep
ț
ia inadmisibilită
ț
ii ac
ț
iunii privind despăgubirile
prin echivalent formulate în contradictoriu cu A.V.A.S. întrucât nu au fost respectate
dispozi
ț
iile art. 29 din Legea
nr. 10/2001.
Înalta Curte a constatat
fondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.
În ceea ce prive
ș
te interesul de a declara
recurs al M.F.P., acesta există atâta timp cât instan
ț
a de apel, de
ș
i a admis apelul, aceasta
a fost ca urmare a considerării ca întemeiat a unui motiv de ordine publică,
ș
i anume al necompeten
ț
ei materiale a primei
instan
ț
e de a solu
ț
iona pe fond capătul de
cerere care îl viza pe apelant.
Ca atare, acesta este
interesat ca litigiul să fie solu
ț
ionat de către instan
ț
a competentă material.
Nu se poate face o analogie cu disp. art. 158 alin. (3) C. proc. civ., întrucât
în spe
ț
ă trimiterea dosarului
la o altă instan
ț
ă competentă nu s-a făcut
ca urmare a unei declinări de competen
ț
ă ci ca urmare a analizării în apel a legalită
ț
ii sentin
ț
ei atacate în temeiul
art. 297 alin. (2) C. proc. civ.
Mai mult, instan
ț
a de apel, de
ș
i a considerat că prima
instan
ț
ă nu era competentă material
să solu
ț
ioneze acest capăt de
cerere,
ș
i l-a trimis spre solu
ț
ionare instan
ț
ei considerată competente,
a analizat totu
ș
i în apel calitatea procesuală
pasivă a M.F.P. raportat la acest capăt de cerere de
ș
i excedea competen
ț
ei sale, dată fiind solu
ț
ia adoptată men
ț
ionată anterior.
Astfel, potrivit art.
297 alin. (2) prima teză C. proc. civ. dacă prima instanță s-a declarat competentă
și instanța de apel stabilește că a fost necompetentă, anulând hotărârea atacată,
va trimite cauza spre judecare instanței competente.
Instan
ț
a de apel poate anula
în parte, în acest caz, hotărârea atacată doar dacă se consideră competentă să solu
ț
ioneze anumite capete
de cerere în primă instan
ț
ă, a
ș
a cum rezultă din teza
a doua a aceluia
ș
i alin.
Ca atare, atâta timp cât
a ajuns la concluzia că prima instan
ț
ă nu era competentă cu privire la solu
ț
ionarea unui capăt de
cerere, instan
ț
a de apel nu putea trimite
unei alte instan
ț
e spre solu
ț
ionare acest capăt
ș
i, în acela
ș
i timp, să se pronun
ț
e cu privire la solu
ț
ionarea gre
ș
ită sau corectă de către
instan
ț
a necompetentă a unui
incident procedural ce
ț
ine de judecarea acestui
capăt de cerere, cum este cel privind calitatea procesuală pasivă.
Astfel, M.F.P. este interesat
ca men
ț
inerea sentin
ț
ei sub acest aspect să
nu intre în puterea lucrului judecat, caz în care această apărare nu ar mai putea
fi pusă în discu
ț
ie la instan
ț
a considerată competentă
material.
Solu
ț
ia instan
ț
ei de apel este nelegală
ș
i sub aspectul considerării
tribunalului ca fiind necompetent material să judece în primă instan
ț
ă capătul de cerere privind
obligarea Statului Român prin M.F.P. la despăgubiri în favoarea reclamantului B.A.
având în vedere că prin ac
ț
iunea formulată de către reclamant la data de 24
octombrie 2007 acesta a contestat o decizie emisă în temeiul Legii nr. 10/2001
ș
i a cerut restituirea
în natură a imobilelor care fac obiectul litigiului iar în măsura în care restituirea
în natură nu este posibilă acordarea de despăgubiri băne
ș
ti.
Ac
ț
iunea a fost întemeiată
pe dispozi
ț
iile Legii nr. 10/2001
ș
i normele metodologice
de aplicare a acesteia, temei de drept care a fost men
ț
inut pe tot parcursul
desfă
ș
urării litigiului în fa
ț
a primei instan
ț
e, inclusiv prin concluziile
scrise.
Art.1 din Protocolul
nr. 1 la C.E.D.O. nu poate reprezenta un temei de drept în func
ț
ie de care să se determine
competen
ț
a materială a instan
ț
elor judecătore
ș
ti ci doar un standard,
împreună cu jurispruden
ț
a C.E.D.O. creată ca urmare
a interpretării acestei norme de drept, la care să se raporteze instan
ț
ele de judecată în interpretarea
legisla
ț
iei române în materia
respectării dreptului de proprietate.
Or, potrivit art. 26
alin. (3) din Legea nr. 10/2001 competen
ț
a în primă instan
ț
ă a judecării contesta
ț
iilor formulate împotriva
dispozi
ț
iilor de respingere a
notificării sau a cererii de restituire în natură revine secției civile a tribunalului
în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al
entității învestite cu soluționarea notificării, iar nu judecătoriei.
Având în vedere că instan
ț
a de apel nu a analizat
motivele de apel formulate de către apelantul Statul Român, considerând în mod nelegal
că prima instan
ț
ă nu era competentă material
să solu
ț
ioneze capătul de cerere
formulat în contradictoriu cu acest pârât, că raportat la această constatare a analizat
în mod nelegal, în acest cadru, o parte din motivele de apel referitoare la gre
ș
ita solu
ț
ionare de către prima
instan
ț
ă a excep
ț
iei lipsei calită
ț
ii procesuale pasive a
Statului Român, Înalta Curtea a constatat că potrivit art. 312 alin. (6
1
)
C. proc. civ., se impune casarea hotărârii atacate cu trimitere spre rejudecare
la aceea
ș
i instan
ț
ă, aceasta urmând să reanalizeze
motivele de apel în cadrul procesual legal.
În consecin
ț
ă, în temeiul art. 312
alin. (1) - (3), 5 raportat la art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.. Înalta Curte
va admite recursul, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare
aceleiași instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat
de pârâta D.G.F.P. a județului Bihor, în reprezentarea M.F.P., pentru Statul Român
împotriva deciziei nr. 55/A din 08 martie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă
mixtă.
Casează decizia atacată
și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 noiembrie
2012.