ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2609/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 1 octombrie

2007, reclamanta M.A. a chemat în judecată Statul Român prin Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor, cu sediul în București și Ministerul Economiei și Finanțelor,

solicitând ca instanța:

- să oblige pârâtul la

plata despăgubirilor civile pentru imobilul preluat abuziv de stat, în natură teren

intravilan în suprafață de 231 m.p. situat în Oradea, strada T.;

- cu plata cheltuielilor

de judecată.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că părinții săi, defuncții M.I. și M.F., au deținut imobilul

situat în Oradea, strada T., apartament cu teren aferent. Din suprafața de teren

deținută, au fost expropriați de o suprafață de 231 m.p., în temeiul Decretului

nr. 289/1985.

În conformitate cu prevederile

Legii nr. 10/2001, a notificat Prefectura Județului Bihor, solicitând despăgubiri

la valoarea reală a terenului expropriat. Notificarea a fost transmisă Primăriei

Municipiului Oradea.

Prin dispoziția Primarului

Municipiului Oradea din 22 martie 2005 s-a respins cererea sa de acordare a despăgubirilor

pentru imobilul preluat abuziv de Statul Român, în natură teren în suprafață de

230 m.p., s-a oferit o reparație în sumă de 36.109,57 RON, care va fi acordată sub

forma de titluri de valoare nominală, folosite în procesul de privatizare și s-a

dispus transmiterea dosarului spre soluționare definitivă la Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor, ce reprezintă Statul Român.

Î

n prezent, legea prevede

acordarea de acțiuni la Fondul „Proprietatea", însă acestea nu i-au fost acordate,

iar fondul nu funcționează. Mai mult, funcționarea fondului nu este asigurată pentru

perioada următoare de peste un an, întrucât art. 11 din capitolul II al Titlului

VII a fost modificat de pct. 16 al art. unic, Titlul I din Ordonanța de Urgență

nr. 81 din 28 iunie 2007, publicată în M. Of. nr. 446/29.06.2007, stabilindu-se

un termen foarte îndepărtat - 31 decembrie 2008 - pentru finalizarea procedurilor

admiterii acțiunilor acestora la tranzacționare în sisteme de tranzacționare administrate

de SC B.V.B. SA.

Pe de altă parte, oferta

de reparație la valoarea de 36.109,57 RON nu mai reprezintă valoarea actuală de

circulație a terenului.

În fine, arată reclamanta,

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu a soluționat notificarea sa

și nu întrevede posibilitatea de a-i acorda o reparație efectivă, întrucât, deși

se prevede acordarea de despăgubiri bănești până la concurența sumei de 500.000

RON, plata efectivă se face în termen de 15 zile de la „data existenței disponibilităților

financiare" - art. 18

2

din același titlu.

Cum legea privind bugetul

de stat nu prevede alocarea unor sume de bani pentru despăgubiri bănești, nici această

nouă măsură legislativă nu are finalitate.

Cu privire la modalitatea

de adresare către o instanță de judecată, reclamanta a arătat că potrivit art. 19

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 „(1) deciziile adoptate de către Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate în condițiile Legii contenciosului

administrativ nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, în contradictoriu

cu Statul, reprezentat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor”, iar

pentru identitate de rațiune și refuzul de a adopta o decizie se atacă pe aceeași

cale a contenciosului administrativ, cu referire la jurisprudența secției civile

a Înaltei Curți de Casație și Justiție referitor la competența instanței de contencios

administrativ, precum și la cea a Curții Europene a Drepturilor Omului referitor

la obligația de a i se soluționa cererea într-un termen rezonabil.

În drept a invocat dispozițiile

Legii nr. 10/2001 și practica Curții Europene a Drepturilor Omului.

Totodată a solicitat efectuarea

unei expertize pentru stabilirea valorii de circulație a terenului expropriat.

Reclamanta a depus la

dosar și copia plângerii prealabile la refuzul de soluționare a cererii sale adresată

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Statul Român reprezentat

de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat întâmpinare, invocând

excepția lipsei calității procesuale pasive a Comisiei în calitate de reprezentant

al Statului Român cu privire la plata despăgubirilor precum și excepția prematurității

solicitării de plată a despăgubirilor pentru imobilul preluat abuziv.

În subsidiar se precizează

că reclamanta solicită despăgubiri civile pentru imobilul - teren situat în strada

T., Municipiul Oradea, județul Bihor și că potrivit dispozițiilor art. 1 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001 republicată, în cazurile în care restituirea în natură

nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, iar prin Titlul

VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sunt reglementate

sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor care nu

pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 republicată.

Legiuitorul, arată pârâta, a reglementat atât o procedură administrativă de stabilire

a cuantumului final a despăgubirilor cât și înființarea Comisiei Centrale cu o competență

exclusiv exercitată în cadrul acestei proceduri, atribuțiile sale constând în emiterea

deciziilor reprezentând titlurile de despăgubire, procedura respectivă având mai

multe etape: etapa transmiterii și înregistrării dosarelor, etapa analizării acestora,

etapa evaluării (pe baza criteriului aleatoriu), etapa emiterii deciziei conținând

titlul de despăgubire.

Or, în cauză, arată pârâta

dosarul reclamantei nu a fost însă selectat, cererea sa fiind prematură.

De altfel, mai arată pârâta,

soluționarea dosarelor privind acordarea despăgubirilor se face în virtutea declanșării

procedurii de acordare a despăgubirilor prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005

iar nu în baza unei cereri exprimate de persoana îndreptățită, procedura declanșându-se

numai după transmiterea dosarelor potrivit art. 16 alin. (1) și (2) din Legea

nr. 247/2005.

Ministerul Economiei și

Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, prin întâmpinarea

formulată în cauză, a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive,

solicitând respingerea acțiunii față de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor

pentru acest motiv.

Prin sentința nr. 208/CA/2007

- P.I. din 26 noiembrie 2007, Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea

Judecătoriei Oradea care urmează a se pronunța și asupra excepțiilor invocate de

pârâte.

Pentru a se pronunța în

sensul arătat, instanța de fond a considerat, pe de o parte, că în cauză nu poate

fi reținut un „refuz” al autorității astfel cum acesta este definit prin art. 2

lit. i) din Legea nr. 554/2004, cu referire și la faptul că în cazul reclamantei

ar putea fi reținut un refuz nejustificat în ipoteza în care cererea sa privind

acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 ar fi fost deja selectată aleatoriu

conform art. 13 din Legea nr. 247/2005, iar Comisia ar refuza să stabilească despăgubiri

în beneficiul acesteia, într-un termen rezonabil, or, în cauză cererea reclamantei

nu a fost selectată, autoritatea respectând procedura legală.

Pe de altă parte, instanța

de fond a reținut că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul de proprietate, motiv pentru

care dispozițiile procedurale aplicabile sunt cele de drept comun în lipsa altor

dispoziții legale speciale.

Instanța de fond a admis

excepția de necompetență materială a instanței de contencios administrativ, reținând

că cererea reclamantei vizează dreptul la despăgubiri pentru imobil, întemeiată

pe practica Curții Europene a Drepturilor Omului, este de competența judecătoriei

ca instanță de drept comun.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs, în termen legal, reclamanta M.A., invocând dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., cele ale art. 19 -20 Titlul VII al Legii nr. 247/2005

și decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În dezvoltarea motivelor

de recurs, recurenta-reclamantă susține că în condițiile în care în aplicarea

art. 20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 contestația împotriva unei decizii

a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor cade în competența Curților

de Apel și refuzul de a soluționa cererea (lipsa răspunsului Comisiei) poate fi

atacat tot în fața Curților de Apel pentru identitate de rațiuni cu soluția adoptată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite care, prin decizia nr. XX/2007

a stabilit că atât decizia/dispoziția deținătorului imobilului poate fi atacată

în fața Tribunalului (procedura reglementată expres prin art. 26 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001) cât și refuzul de a soluționa cererea (lipsa răspunsului la notificare)

cu obligația instanței de a soluționa pe fond cererea.

Intimata-pârâtă Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat întâmpinare, susținând, pe

de o parte, că în situația în care se apreciază că pretențiile reclamantei sunt

întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, Comisia nu are calitate procesuală pasivă

întrucât aceasta reprezintă Statul Român numai în procedura administrativă prevăzută

de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Pe de altă parte, arată

intimata-pârâtă, în situația în care se apreciază că pretențiile reclamantei vizează

despăgubirile ce se vor stabili în procedura administrativă prevăzută de Titlul

VII din Legea nr. 247/2005 și avându-se în vedere și dispozițiile art. 3 pct. 1

C. proc. civ. precum și cele ale art. 6 alin. (9) din O.U.G. nr. 25/2007, trebuie

reținut că orice pretenții întemeiate pe dispozițiile prevăzute de Titlul VII din

Legea nr. 247/2005 formulată în contradictoriu cu Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor sunt de competența Curții de Apel, secția de contencios administrativ.

Examinând cauza în raport

cu critica adusă soluției instanței de fond, cu probele administrate și apărările

formulate, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale

art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat

pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Astfel, coroborând dispozițiile

art. 114 și 129 alin. (4), (5) și (6) C. proc. civ., rezultă, fără putere de tăgadă,

rolul activ al judecătorului și în stabilirea cu certitudine a obiectului cererii

deduse judecății.

În cauză, Înalta Curte

constată că în raport cu modul de formulare a cererii de chemare în judecată, cu

înscrisurile anexate acesteia, cu poziția exprimată de recurenta-reclamantă în notele

scrise precum și la dezbaterile consemnate în practicaua sentinței atacate, instanța

de fond avea obligația să stăruie în clarificarea obiectului acțiunii.

Înalta Curte constată

că nu s-a procedat în sensul celor de mai sus, fiind de reținut și că prin motivele

de recurs, se reiterează poziția exprimată la fond. În plus, Înalta Curte constată

că și intimata-pârâtă, în întâmpinarea la recurs, analizează și propune soluții

pentru ambele variante: dacă obiectul acțiunii este constituit de pretenții întemeiate

pe dispozițiile dreptului comun și dacă obiectul acțiunii vizează pretenții întemeiate

pe dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, ceea ce denotă nesiguranța

rezultată din lipsa stabilirii cu certitudine a obiectului acțiunii.

Prin urmare, Înalta Curte,

în baza dispozițiilor art. 312 și 313 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art.

20 și 28 din Legea nr. 554/2004, va admite recursul, va casa sentința atacată și

va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe pentru a se stabili competența

de soluționare a pricinii doar după stabilirea cu certitudine a obiectului acțiunii.

În ipoteza în care recurenta-reclamantă

stăruie și își precizează acțiunea în sensul că înțelege să și-o întemeieze, în

drept, doar pe dispozițiile art. 19 și 20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

Înalta Curte constată că instanța competentă a soluționa refuzul invocat revine

Curții de Apel, sens în care s-au exprimat, de altfel și ambele părți aflate în

litigiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de M.A. împotriva sentinței nr. 208/CA/2007 - P.I. din 26 noiembrie 2007 a Curții

de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată

și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronun țată, în ședință

publică, astăzi 20 iunie 2008.