ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6261/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamantul S.D. a

chemat în judecată pe pârâta R.A.R. R.A., pentru ca prin hotărârea ce se va

pronunța să se dispună obligarea pârâtei să emită cartea de identitate a

autovehiculului marca M., cu nr. de identificare x și certificatul de

autenticitate, în vederea înmatriculării vehiculului în circulație.

De asemenea, a

solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de

soluționarea prezentei cereri.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că la data de 24 august 2009 a dobândit

autovehiculul conform contractului de vânzare-cumpărare, iar ca urmare a

verificărilor efectuate de organele de politie s-a stabilit că autoutilitara

figurează furată în Franța.

S-a mai arătat că în

baza rezoluției de neîncepere a urmăririi penale din data de 14 iunie   2011,

pronunțată de procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Brăila,

s-a dispus lăsarea definitivă a autoutilitarei deținătorului de la acel moment,

respectiv reclamantului, care, în temeiul dispozițiilor art. 28 alin. (4) din

Regulamentul de Aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile

publice, a solicitat pârâtei omologarea și certificarea autovehiculului mai sus

menționat în vederea înmatriculării, precum și faptul că prin adresa nr. 7610

din 25 august 2011 pârâta a refuzat eliberarea documentelor solicitate.

Prin întâmpinarea

formulată în cauză, pârâtul Registrul Auto Român R.A. a invocat excepția

necompetenței materiale a Tribunalului București, iar prin sentința civilă nr.

4165 din 7 decembrie 2011 a Tribunalului București, secția a IX-a contencios

administrativ și fiscal s-a declinat competența de soluționare a cauzei privind

pe reclamantul S.D., în contradictoriu cu R.A.R. - R.A. în favoarea Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civilă nr.

1116 din 20 februarie 2012 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul S.D., în

contradictoriu cu pârâtul R.A.R. R.A., ca nefondată.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, faptul că cerințele

legale pentru a putea fi eliberate cărțile de identitate și certificatele de

autenticitate ale vehiculelor sunt prevăzute în art. 13 din O.G. nr. 78/2000

privind omologarea, eliberarea cărții de identitate și certificarea

autenticității vehiculelor rutiere în vederea comercializării, înmatriculării

sau înregistrării acestora în România, aprobată prin Legea nr. 230/2003 cu modificările

și completările ulterioare, iar potrivit art. 13 alin. (2) lit. c) din

Ordonanță, certificarea autenticității unui vehicul rutier constă în atestarea

faptului că vehiculul nu figurează ca dat în urmărire pe plan intern sau

internațional la data efectuării certificării autenticității, potrivit bazei de

date aflate la dispoziția autorității competente din România.

Instanța de fond a

apreciat că refuzul autorității publice pârte de a elibera certificatul de

autenticitate pentru vehiculul în cauză apare ca fiind justificat, deoarece

acesta figura ca fiind dat în urmărire internațională conform bazei de date

aflate la dispoziția autorităților competente din România.

Deoarece în speță

autovehiculul figura în baza de date a Interpol ca fiind vehicul furat,

autoritatea pârâtă nu putea elibera certificatul de autenticitate și cartea de

identitate.

A mai reținut

instanța că R.A.R., potrivit prevederilor O.G. nr. 78/2000, aprobată prin Legea

nr. 230/2003 cu modificările și completările ulterioare eliberează numai cartea

de identitate și certificatul de autenticitate, acte necesare în vederea

înmatriculării, însă competența în ce privește înmatricularea o au doar serviciile

publice comunitare, regim permise și înmatriculare a vehiculelor, potrivit art.

19 din Regulamentul de aplicare al O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe

drumurile publice, astfel că nu se poate reține refuzul nejustificat al

autorității publice de a elibera înscrisurile necesare înmatriculării

vehiculului potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamantul S.D., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În motivarea

recursului declarat se arată că hotărârea instanței de fond este lipsită de

temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a legii, că instanța de fond a

ignorat efectiv rezoluția Parchetului de pe lângă Tribunalul Brăila, din care

rezulta că reclamantul, în calitate de cumpărător de bună credință se poate

adresa instanței de judecată pentru ca în baza unei hotărâri judecătorești să-și

înmatriculeze autovehiculul, care i-a fost lăsat definitiv pentru a-l introduce

în circuitul civil și înmatricula în circulație.

Recurentul critică

sentința recurată și pentru faptul că aceasta cuprinde motive contradictorii,

în sensul că, pe de o parte, constată că pârâta este singura autoritate

competentă a elibera certificatul de autenticitate și cartea de identitate, iar,

pe de altă parte, susține că doar Serviciul Public Comunitar, Regim Permise și

înmatriculare a Vehiculelor are competență în ce privește înmatricularea.

Analizând actele

dosarului în raport de susținerile părților și de dispozițiile legale

aplicabile în materie, Înalta Curte apreciază că recurentul nu mai justifică un

interes legal în continuarea judecării recursului, având în vedere

considerentele care vor fi expuse în continuare.

Înalta Curte constată

că în cauză au fost eliberate în favoarea reclamantului la data de 12 august 2013

cartea de identitate a vehiculului și certificatul de autenticitate pentru

autoutilitara marca M., ca urmare a faptului că vehiculul în cauză nu mai figura

ca fiind furat în baza de date a Interpol EASF.

Astfel, se constată

că cererea de chemare în judecată a rămas fără obiect și, în consecință, recursul

formulat apare ca lipsit de interes.

Înalta Curte are în

vedere faptul că activitatea judiciară nu poate fi inițiată și întreținută fără

justificarea unui interes legitim încălcat.

Literatura de

specialitate și practica judiciară au statuat că interesul reprezintă o

condiție generală de exercitare a dreptului la acțiune, ce trebuie îndeplinită

în cadrul oricărui proces civil, trebuind să subziste nu doar cu prilejul

promovării acțiunii, ci și pe tot parcursul soluționării unei cauze.

Interesul reprezintă

folosul practic, material sau moral pe care îl urmărește cel ce investește o

instanță de judecată cu o cerere, acesta trebuind a fi legitim, personal,

născut și actual.

Pornind

de la aceste premise teoretice, rezultă că interesul, definit ca folosul practic

pe care partea îl poate obține prin promovarea acțiunii civile, trebuie să se

reflecte într-un avantaj material sau juridic în patrimoniul sau persoana

reclamanților.

Condiția interesului

se verifică nu numai la introducerea cererii, ci ea trebuie îndeplinită pe

toată durata procesului civil, inclusiv în legătură cu exercitarea căilor de

atac.

În măsura în care

promovarea unei căi de atac nu mai prezintă un folos practic pentru cel care a

recurs la ea, acea formă procedurală este lipsită de interes.

În speță, Înalta

Curte constată că recurentul-reclamant nu mai are interes în soluționarea căii

de atac a recursului, având în vedere faptul că intimatul-pârât a emis actele

care fac obiectul cererii de chemare în judecată.

Astfel, recurentul nu

mai justifică

un

folos practic, legitim, în obținerea unei soluții de admitere a recursului, de

modificare a sentinței atacate și de admitere a cererii de chemare în judecată.

Sancțiunea lipsei

interesului, așa cum a fost ea consacrată de jurisprudență, este în cauza de

față aceea a respingerii cererii de recurs, neputând fi respinsă cererea de

chemare în judecată ca rămasă fără obiect, fiind evident că la momentul

sesizării instanței de fond erau îndeplinite toate condițiile de exercitare a

acțiunii civile.

În

consecință, pentru considerentele anterior expuse, în temeiul art. 312 alin. (1)

teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004,

modificată, Înalta Curte va respinge recursul ca lipsit de interes, fără a mai

analiza motivele invocate prin cererea de recurs, o astfel de analiză fiind

inutilă și inoperantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul S.D. împotriva sentinței civile nr. 1116 din 20

februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca rămas fără interes.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 20 septembrie 2013.