ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6261/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamantul S.D. a chemat în judecată pe pârâta R.A.R. R.A., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei să emită cartea de identitate a autovehiculului marca M., cu nr. de identificare x și certificatul de autenticitate, în vederea înmatriculării vehiculului în circulație. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cereri. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că la data de 24 august 2009 a dobândit autovehiculul conform contractului de vânzare-cumpărare, iar ca urmare a verificărilor efectuate de organele de politie s-a stabilit că autoutilitara figurează furată în Franța.

S-a mai arătat că în baza rezoluției de neîncepere a urmăririi penale din data de 14 iunie 2011, pronunțată de procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Brăila, s-a dispus lăsarea definitivă a autoutilitarei deținătorului de la acel moment, respectiv reclamantului, care, în temeiul dispozițiilor art. 28 alin. (4) din Regulamentul de Aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, a solicitat pârâtei omologarea și certificarea autovehiculului mai sus menționat în vederea înmatriculării, precum și faptul că prin adresa nr. 7610 din 25 august 2011 pârâta a refuzat eliberarea documentelor solicitate. Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul Registrul Auto Român R.A.

a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului București, iar prin sentința civilă nr. 4165 din 7 decembrie 2011 a Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal s-a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul S.D., în contradictoriu cu R.A.R. - R.A. în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Prin sentința civilă nr. 1116 din 20 februarie 2012 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul S.D., în contradictoriu cu pârâtul R.A.R. R.A., ca nefondată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, faptul că cerințele legale pentru a putea fi eliberate cărțile de identitate și certificatele de autenticitate ale vehiculelor sunt prevăzute în art. 13 din O.G.

nr. 78/2000 privind omologarea, eliberarea cărții de identitate și certificarea autenticității vehiculelor rutiere în vederea comercializării, înmatriculării sau înregistrării acestora în România, aprobată prin Legea nr. 230/2003 cu modificările și completările ulterioare, iar potrivit art. 13 alin. (2) lit. c) din Ordonanță, certificarea autenticității unui vehicul rutier constă în atestarea faptului că vehiculul nu figurează ca dat în urmărire pe plan intern sau internațional la data efectuării certificării autenticității, potrivit bazei de date aflate la dispoziția autorității competente din România. Instanța de fond a apreciat că refuzul autorității publice pârte de a elibera certificatul de autenticitate pentru vehiculul în cauză apare ca fiind justificat, deoarece acesta figura ca fiind dat în urmărire internațională conform bazei de date aflate la dispoziția autorităților competente din România.

Deoarece în speță autovehiculul figura în baza de date a Interpol ca fiind vehicul furat, autoritatea pârâtă nu putea elibera certificatul de autenticitate și cartea de identitate. A mai reținut instanța că R.A.R., potrivit prevederilor O.G. nr. 78/2000, aprobată prin Legea nr. 230/2003 cu modificările și completările ulterioare eliberează numai cartea de identitate și certificatul de autenticitate, acte necesare în vederea înmatriculării, însă competența în ce privește înmatricularea o au doar serviciile publice comunitare, regim permise și înmatriculare a vehiculelor, potrivit art. 19 din Regulamentul de aplicare al O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, astfel că nu se poate reține refuzul nejustificat al autorității publice de a elibera înscrisurile necesare înmatriculării vehiculului potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul S.D., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului declarat se arată că hotărârea instanței de fond este lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a legii, că instanța de fond a ignorat efectiv rezoluția Parchetului de pe lângă Tribunalul Brăila, din care rezulta că reclamantul, în calitate de cumpărător de bună credință se poate adresa instanței de judecată pentru ca în baza unei hotărâri judecătorești să-și înmatriculeze autovehiculul, care i-a fost lăsat definitiv pentru a-l introduce în circuitul civil și înmatricula în circulație.

Recurentul critică sentința recurată și pentru faptul că aceasta cuprinde motive contradictorii, în sensul că, pe de o parte, constată că pârâta este singura autoritate competentă a elibera certificatul de autenticitate și cartea de identitate, iar, pe de altă parte, susține că doar Serviciul Public Comunitar, Regim Permise și înmatriculare a Vehiculelor are competență în ce privește înmatricularea. Analizând actele dosarului în raport de susținerile părților și de dispozițiile legale aplicabile în materie, Înalta Curte apreciază că recurentul nu mai justifică un interes legal în continuarea judecării recursului, având în vedere considerentele care vor fi expuse în continuare.

Înalta Curte constată că în cauză au fost eliberate în favoarea reclamantului la data de 12 august 2013 cartea de identitate a vehiculului și certificatul de autenticitate pentru autoutilitara marca M., ca urmare a faptului că vehiculul în cauză nu mai figura ca fiind furat în baza de date a Interpol EASF. Astfel, se constată că cererea de chemare în judecată a rămas fără obiect și, în consecință, recursul formulat apare ca lipsit de interes. Înalta Curte are în vedere faptul că activitatea judiciară nu poate fi inițiată și întreținută fără justificarea unui interes legitim încălcat. Literatura de specialitate și practica judiciară au statuat că interesul reprezintă o condiție generală de exercitare a dreptului la acțiune, ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, trebuind să subziste nu doar cu prilejul promovării acțiunii, ci și pe tot parcursul soluționării unei cauze.

Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral pe care îl urmărește cel ce investește o instanță de judecată cu o cerere, acesta trebuind a fi legitim, personal, născut și actual. Pornind de la aceste premise teoretice, rezultă că interesul, definit ca folosul practic pe care partea îl poate obține prin promovarea acțiunii civile, trebuie să se reflecte într-un avantaj material sau juridic în patrimoniul sau persoana reclamanților. Condiția interesului se verifică nu numai la introducerea cererii, ci ea trebuie îndeplinită pe toată durata procesului civil, inclusiv în legătură cu exercitarea căilor de atac. În măsura în care promovarea unei căi de atac nu mai prezintă un folos practic pentru cel care a recurs la ea, acea formă procedurală este lipsită de interes.

În speță, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant nu mai are interes în soluționarea căii de atac a recursului, având în vedere faptul că intimatul-pârât a emis actele care fac obiectul cererii de chemare în judecată. Astfel, recurentul nu mai justifică un folos practic, legitim, în obținerea unei soluții de admitere a recursului, de modificare a sentinței atacate și de admitere a cererii de chemare în judecată. Sancțiunea lipsei interesului, așa cum a fost ea consacrată de jurisprudență, este în cauza de față aceea a respingerii cererii de recurs, neputând fi respinsă cererea de chemare în judecată ca rămasă fără obiect, fiind evident că la momentul sesizării instanței de fond erau îndeplinite toate condițiile de exercitare a acțiunii civile.

În consecință, pentru considerentele anterior expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, Înalta Curte va respinge recursul ca lipsit de interes, fără a mai analiza motivele invocate prin cererea de recurs, o astfel de analiză fiind inutilă și inoperantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul S.D. împotriva sentinței civile nr. 1116 din 20 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca rămas fără interes. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 septembrie 2013.