ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 481/2024

Ședința publică din data de 31 ianuarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată în data de 07 mai 2021, pe rolul Tribunalului Bihor, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Regia Autonomă Registrul Auto Român ("R.A. RAR") și Regia Autonomă Registrul Auto Român - Reprezentanța Bihor, a solicitat obligarea pârâtelor la eliberarea cărții de identitate, cu mențiunile necesare în vederea înmatriculării, pentru autoturismul marca x, având număr de identificare x, precum și plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin sentința civilă nr. 771 din 7 octombrie 2021, Tribunalul Bihor, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal.

1.3. Prin sentința nr. 154/CA/2021 din 7 decembrie 2021, Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Bihor și, constatând existența conflictului negativ de competență, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență.

1.4. Prin decizia nr. 465 din 27 ianuarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civilă nr. 192 din 27 septembrie 2022, Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis excepția lipsei capacității de folosință, excepția lipsei capacității de exercițiu și excepția lipsei calității procesuale pasive a Reprezentanței R.A.R. Bihor, invocate prin întâmpinare;

(ii) a respins cererea în contencios administrativ formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Regia Autonomă Registrul Auto Român - Reprezentanța Bihor, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, respectiv fără capacitate de folosință și de exercițiu;

(iii) a respins ca nefondată cererea formulată de A., în contradictoriu cu pârâta Regia Autonomă Registrul Auto Român.

Împotriva sentinței civile nr. 192 din 27 septembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2022. Recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 7 și 8 C. proc. civ., solicitându-se casarea în parte a hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul-reclamant susține că prima instanță a încălcat autoritatea de lucru judecat a Ordonanței de clasare emise în dosarul nr. x/2018, prin care procurorul a reținut că reclamantul nu a furat autoturismul în cauză și că în Franța nu s-au efectuat cercetări sub aspectul infracțiunii de furt. A mai reținut procurorul că proprietarul anterior nu și-a exprimat intenția de recuperare a autoturismului, astfel că a dispus restituirea autoturismului și a documentelor care fuseseră ridicate de la B., sora reclamantului.

Recurentul-reclamant invocă prevederile art. 1 alin. (1) și (5), art. 1

1

pct. 7 și 8, art. 6 și art. 11 alin. (1) lit. e) din O.G. nr. 78/2000, susținând că, în raport de motivarea ordonanței de clasare și de probele administrate, sunt îndeplinite condițiile necesare înmatriculării autoturismului, câtă vreme autoritățile judiciare au stabilit irevocabil că autoturismul nu este furat. Faptul că acesta figurează pe o listă neactualizată de autoritățile franceze nu este opozabil intimatei, raportat la concluziile Parchetului de pe lângă Judecătoria Beiuș.

Susține recurentul-reclamant că, deși instanța de fond s-a prevalat de dispozițiile art. 13 din O.G. nr. 78/2000, totuși nu a existat o dovadă că certificarea autenticității autovehicului nu s-a putut realiza prin modalitățile prevăzute de acest articol, având în vedere că nu s-a modificat nimic la elementele de identificare ale autoturismului, iar actele emise de autoritățile din țara de proveniență sunt autentice. În ceea ce privește prevederile art. 21 alin. (2) și (3) din H.G. nr. 1391/2006, atât timp cât instanța se prevalează de un ipotetic dosar de furt din Franța, consideră recurentul că trebuia să dispună înmatricularea autovehiculului conform alin. (3) care reglementează cazul de excepție.

Mai susține recurentul-reclamant că înscrierea făcută de autoritățile franceze în baza de date este neactualizată și anterioară cercetărilor făcute în România în cadrul dosarului penal nr. x/2018, necorespunzând stării de fapt reale și, totodată, are valabilitate limitată în timp, până la 01.06.2023.

În dosarul instanței de recurs s-a depus întâmpinare de către intimata-pârâtă Regia Autonomă Registrul Auto Român, prin care s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Reclamantul A. a învestit instanța de contencios administrativ cu analiza pretinsului refuz nejustificat al pârâtei R.A. RAR, exprimat prin Adresa nr. x/13.11.2020, de înmatriculare a autoturismului folosit marca x, având număr de identificare x.

În susținerea cererii, s-a arătat că autoturismul în discuție a fost achiziționat de pe teritoriul Uniunii Europene (Franța), însă Registrul Auto Român a refuzat eliberarea cărții de identitate a mașinii cu mențiunile necesare în vederea înmatriculării, motivat de faptul că, la momentul verificărilor în baza de date cu vehicule urmărite, autoturismul în cauză figurează ca dat în urmărire de autoritățile din Franța.

A mai arătat reclamantul că Parchetul de pe lângă Judecătoria Beiuș a efectuat cercetări în dosarul nr. x/2018, pentru infracțiunea de tăinuire, de care era vizată B., sora reclamantului. În urma cercetărilor, a fost emisă Ordonanța de clasare din data de 30.12.2019, definitivă prin neatacare, prin care s-a constatat că autoturismul nu este furat și s-a dispus restituirea acestuia și a documentelor ridicate din posesia numitei B., împrejurare în raport de care reclamantul a considerat că sunt îndeplinite condițiile pentru a se dispune obligarea pârâtului la liberarea cărții de identitate a autoturismului cu mențiunile necesare înmatriculării.

Examinând motivele de fapt și de drept ale cererii, prima instanță a pronunțat o soluție de respingere, constatând, în esență, că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 13 din O.G. nr. 78/2000 pentru ca pârâtul să procedeze la certificarea autenticității vehiculului rutier și nici cele prevăzute de art. 21 alin. (3) din H.G. nr. 1391/2006, întrucât organul de urmărire penală nu a emis dispoziția prin care se permite înmatricularea până la finalizarea cercetărilor. Recurentul-reclamant a criticat această soluție, prin prisma motivelor de nelegalitate referitoare la încălcarea autorității de lucru judecat și aplicarea greșită a normelor de drept material incidente cauzei.

Înalta Curte va respinge, ca nefondat, motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., referitor la încălcarea autorității de lucru judecat a Ordonanței de clasare emise la data de 30.12.2019, de Parchetul de pe lângă Judecătoria Beiuș, în dosarul nr. x/2018 . Raportat la dispozițiile art. 430-431 C. proc. civ., în speță nu este întrunită tripla identitate de părți, obiect și cauză între pricina de față și dosarul de urmărire penală amintit, pentru a fi incidentă autoritatea de lucru judecat raportat la soluțiile dispuse în cele două proceduri (civilă și penală). În prezenta cauză, instanța de contencios administrativ examinează legalitatea refuzului autorității pârâte R.A. RAR de a proceda la certificarea autenticității autoturismului în vederea înmatriculării, astfel cum a solicitat reclamantul A., analiză care nu are legătură cu obiectul cercetărilor derulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Beiuș în privința numitei B., cu privire la fapta de tăinuire.

Este adevărat că recurentul-reclamant s-a prevalat de considerentele ordonanței penale de clasare pentru a susține dreptul său la înmatricularea autoturismului în condițiile art. 13 din O.G. nr. 78/2000 și art. 21 alin. (3) din H.G. nr. 1391/2006, însă aspectele constatate de procurorul de caz vor fi avute în vedere din perspectiva modului de aplicare și interpretare a normelor de drept incidente de către instanța de fond, iar nu din perspectiva autorității de lucru judecat.

Referitor la motivele de nelegalitate subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată, de asemenea, că sunt nefondate criticile reclamantului, neputând fi decelat un caz de aplicare sau interpretare greșită a legii.

Cât privește soluția și conținutul ordonanței emise în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte constată că în acest dosar s-au efectuat cercetări sub aspectul infracțiunii de tăinuire prevăzută de art. 270 alin. (1) C. pen., organele de urmărire penală sesizându-se din oficiu, ca urmare a cererii depuse de numita B., sora reclamantului A., de eliberare a autorizației de circulație provizorie pentru autoturismul în litigiu.

Așadar, soluția de clasare dispusă de organul de urmărire penală nu a privit infracțiunea de furt a autoturismului, care era înscrisă în evidențele e-ASF Interpol de autoritățile franceze și care a determinat refuzul R.A. RAR de eliberare a cărții de identitate cu mențiunile necesare în vederea înmatriculării. Dimpotrivă, în cuprinsul ordonanței de clasare s-a menționat în mod expres că, referitor la modul în care numitul A. a intrat în posesia autoturismului, se efectuează cercetări de către organele abilitate din Franța. De altfel, restituirea autoturismului și a documentelor în posesia numitei B. s-a făcut cu obligația de a le păstra până la pronunțarea unei soluții definitive în procesul penal, reținându-se că autoritățile franceze nu au comunicat finalizarea cercetărilor, iar proprietarul francez nu și-a exprimat intenția de recuperare a autoturismului.

Într-adevăr, în cuprinsul ordonanței de clasare s-a mai reținut și că, din actele existente la dosar (n.r.: dosarul de urmărire penală) nu rezultă că autoturismul respectiv ar fi fost furat, în Franța fiind efectuate cercetări sub aspectul săvârșirii unei alte infracțiuni (abuz de încredere, delapidare). Însă această mențiune a Prim-procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Beiuș, contradictorie față de conținutul înscrierii din evidențele e-ASF Interpol, nu schimbă în vreun fel concluzia anterior expusă. Indiferent de încadrarea faptei cercetate de organele judiciare franceze cu privire la modul de dobândire a autoturismului de către reclamantul A., aceasta nu făcea obiectul ordonanței de clasare emise în dosarul nr. x/2018, care a privit doar infracțiunea de tăinuire pretins săvârșită de sora reclamantului (față de care s-a reținut că fapta nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege). Prin urmare, aspectele reținute de procurorul român cu privire la inexistența furtului nu au relevanță asupra cercetărilor realizate de organele judiciare franceze și nu invalidează înscrierea din baza de date e-ASF Interpol, potrivit căreia autoturismul a fost semnalat ca fiind furat din localitatea Auxerre, Franța, înscriere care a justificat refuzul R.A. RAR de a proceda la înmatricularea autoturismului.

Înalta Curte reține că, și în cazul furtului autoturismului, legea prevede posibilitatea înmatriculării, în condițiile art. 21 alin. (2) și (3) din H.G. nr. 1391/2006:

"(2) Autovehiculele și remorcile reclamate ca fiind furate în România sau în străinătate și date în urmărire de Inspectoratul General al Poliției Române nu se înmatriculează. (3) Fac excepție de la prevederile alin. (2) autovehiculele și remorcile pentru care organul de urmărire penală a emis o dispoziție prin care se permite înmatricularea până la finalizarea cercetărilor, caz în care în certificatul de înmatriculare și în cartea de identitate a vehiculului se înscrie mențiunea "Autovehicul declarat furat din (țară) la data de . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .".

După cum în mod corect a reținut și prima instanță, în cauză, deși organul de cercetare penală a propus această măsură, procurorul care a pronunțat ordonanța de clasare nu a dat curs propunerii, motivat de împrejurarea că nu rezultă că autoturismul respectiv a fost furat. Înalta Curte constată că la dosarul cauzei nu s-a făcut dovada atacării ordonanței de clasare prin mijloacele prevăzute de C. proc. pen., respectiv nici reclamantul, nici sora sa, subiect al cercetărilor pentru infracțiunea de tăinuire, nu au contestat măsura de respingere a aplicării dispozițiilor art. 21 alin. (3) din H.G. nr. 1391/2006. Instanța de contencios administrativ nu poate dispune obligarea pârâtei la înmatricularea autoturismului în temeiul acestui text de lege, în condițiile în care organul competent nu a emis dispoziția prin care se permite înmatricularea, iar partea/părțile interesate nu au contestat această soluție.

În ceea ce privește criticile reclamantului referitoare la aplicarea în speță a art. 13 din O.G. nr. 78/2000, Înalta Curte constată că norma legală se referă la obligativitatea certificării autenticității vehiculelor rutiere, cu excepția celor noi, pentru înmatricularea în România. Recurentul-reclamant a susținut că această certficare putea fi făcută, câtă vreme nu s-a modificat nimic la elementele de identificare ale autoturismului, iar actele emise de autoritățile din țara de proveniență sunt autentice, argument la care Înalta Curte nu achiesează. Semnalarea autoturismului ca făcând obiectul unei infracțiuni de furt se opune certificării autenticității acestuia în condițiile art. 13 din O.G. nr. 78/2000, atât timp cât modalitatea de dobândire, suspectată a fi implicat o infracțiune, ridică îndoieli nu doar cu privire la dreptul de proprietate, ci și la elementele de identificare ale autoturismului achiziționat prin actele de dobândire contestate.

Cât privește termenul de valabilitate a înscrierii semnalând furtul în baza de date e-ASF Interpol, respectiv până la data de 01.06.2023, Înalta Curte reține că împlinirea acestui termen la data soluționării recursului nu prezintă relevanță, câtă vreme obiectul analizei instanței de control judiciar îl reprezintă doar refuzul pretins nejustificat al pârâtei, exprimat la data de 13.11.2020, contestat prin cererea de chemare în judecată. Legalitatea actului administrativ asimilat este examinată în raport de datele existente la data emiterii lui, iar nu de aspecte survenite ulterior. Recurentul-reclamant are posibilitatea de a adresa o nouă cerere către intimata-pârâtă R.A. RAR, ulterior expirării valabilității înscrierii în baza de date e-ASF Interpol, cerere ce va fi analizată de autoritatea publică în raport de noua stare de fapt și în concordanță cu prevederile legale incidente.

Pentru toate aceste considerente, instanța de recurs constată că în mod corect a reținut Curtea de Apel Oradea că în speță nu se relevă existența unui refuz nejustificat al autorității pârâte, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004. Nefiind incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 192 din 27 septembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2021, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 31 ianuarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.