ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4291/2014

Decizia nr. 4291/2014

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Arad la data de 12 noiembrie 2012, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Registrul Auto Român, a solicitat eliberarea unei cărți de identitate a vehiculului și a unui certificat de autenticitate pentru autoturismul cumpărat în data de 10 august 2010 de la B., pentru suma de 4.400 euro, fiind cumpărător de bună credință, pentru utilizarea vehiculului cumpărat.

Prin sentința civilă nr. 315 din 10 iunie 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Registrul Auto Român, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a constatat că, în prezenta cauză, se pune problema analizării caracterului justificat al refuzului pârâtului de eliberare a documentelor solicitate de către reclamantă.

Analizând dispozițiile legale incidente, Curtea a reținut că eliberarea certificatului de autenticitate este posibilă doar în măsura în care autoturismul nu figurează ca dat în urmărire pe plan intern sau internațional. Autovehicul reclamantei figurează ca fiind furat din Franța începând cu data de 28 decembrie 2009 și, în consecință, nu se poate emite certificatul de autenticitate.

În plus, Curtea a constatat că prin rezoluția nr. x/P/2010 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de reclamantă sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 208 alin. (1) și (4) C. pen.

Prin această rezoluție, Parchetul nu a dispus în sarcina Registrului Auto Român obligația de a elibera documentele administrative solicitate de reclamantă necesare pentru înmatricularea autoturismului.

Astfel fiind, Curtea a constatat că în mod corect s-a menționat în adresa emisă de pârât că documentele a căror eliberare se solicită ar putea fi eliberate doar în măsura în care Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad ar dispune în acest sens.

Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, reclamanta A. a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta susține că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 21 din H.G. nr. 1391/2006 in care parata putea sa emită un act definitiv sau provizoriu pentru folosirea autovehiculului cumpărat „până la finalizarea cercetărilor”, în cazul în care sunt suspiciuni că autoturismul ar fi fost furat sau dacă se cere o despăgubire în acest sens. Potrivit aceluiași act normativ menționat pe dispoziție se va înscrie existența cercetărilor pentru furt din data de 28 decembrie 2009.

În speța, după verificările din Dosarul nr. x/P/2010, nu există o certitudine că autoturismul cumpărat legal a fost într-adevăr furat. Există date certe comunicate de autoritățile din Franța că vânzătoarea autoturismului a declarat mincinos acest furt pentru a obține despăgubiri de la Compania de asigurări care nu a făcut nici un demers pentru a-și recupera suma cu care a fost păgubită de către vânzătoare. Fapta pentru care vânzătoarea putea fi trasă la răspundere nu este infracțiunea de furt, așa cum precizează instanța de fond, ci eventual o infracțiune de înșelăciune în dauna firmei asigurătoare.

În concluzie, susține recurenta, se impune în fața acestor motive să se dispună pârâtei să elibereze actul prin care poate să-și folosească mașina ca drept de proprietate definitiv sau provizoriu, fapt care prin referatul organului de cercetare penală din 28 iunie 2011 propune că pot să dispun de autoturismul cumpărat în mod legal și de bună credință.

Examinând cauza în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate de recurentă, precum și de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.

Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Reclamanta a solicitat pârâtului Registrul Auto Român eliberarea cărții de identitate a vehiculului și certificatului de autenticitate pentru autoturism.

Ca urmare a acestei cereri, Registrul Auto Român a comunicat reclamantei că, în urma efectuării operațiunii de identificare a autoturismului anterior menționat, s-a constatat că vehiculul figurează furat din Franța începând cu data de 28 decembrie 2009.

În aceeași adresă de comunicare din 11 septembrie 2012, pârâtul precizează că rezoluția Parchetului de pe lângă Judecătoria Arad din data de 19 iulie 2011 emisă în Dosarul nr. x/P/2010 nu conține dispoziții în sarcina Registrului Auto Român cu privire la posibilitatea eliberării documentelor administrative anterior menționate necesare derulării operațiunilor de înmatriculare.

Reclamanta a formulat prezenta acțiune în fața instanței de contencios administrativ solicitând anularea adresei din 11 septembrie 2012, precum și obligarea pârâtului de a elibera cartea de identitate a autovehiculului anterior precizat și a certificatului de autenticitate pentru același autoturism.

Înalta Curte apreciază că în mod corect instanța de fond a reținut că refuzul autorității nu poate fi considerat ca nejustificat, reclamanta neopunând un interes legitim.

Astfel, potrivit art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004, „se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim”.

Nesoluționarea în termenul legal a unei cereri este definită de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 drept faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen, iar refuzul nejustificat de a soluționa o cerere este definit de lit. i) a aceluiași articol ca fiind exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane.

În sensul prevederii legale menționate mai sus, refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri constă numai în manifestarea, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea petiționarului, iar excesul de putere este definit de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 ca fiind exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor.

Recurenta-reclamantă nu a dovedit existența refuzului nejustificat din partea pârâtului de a răspunde sau a soluționa cererile sale, deoarece răspunsurile transmise de autoritatea pârâtă sesizată nu echivalează cu un refuz nejustificat, în sensul prevederilor legale.

În cauza dedusă judecății nu îi poate fi imputată pârâtului împrejurarea că nu a procedat la comunicarea unui răspuns favorabil reclamantei, iar faptul că solicitările reclamantei nu au fost soluționate în modalitatea pretinsă de acesta nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul Legii nr. 554/2004.

Nu orice refuz poate fi considerat nejustificat, ci numai cel emis cu exces de putere, adică ilegal în mod subiectiv, prin raportare la drepturile și libertățile cetățenilor.

Prin urmare, din împrejurările cauzei nu poate fi identificată o vătămare a dreptului de petiționare al recurentei-reclamante, ca efect direct al conduitei pârâtului Registrul Auto Român, analizată prin prisma prevederilor legale invocate în motivarea recursului.

Faptul că solicitările reclamantei nu au fost soluționate în modalitatea pretinsă de acesta nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul Legii nr. 554/2004 și nici nu conferă dreptul la despăgubiri pentru repararea pagubei, conform art. 1 din Legea contenciosului administrativ.

Astfel, împrejurarea că reclamanta este nemulțumită de răspunsul primit nu constituie un refuz nejustificat de rezolvare a cererii, în acord cu jurisprudența Instanței Supreme, constantă în sensul că: „faptul că răspunsul autorității publice nu îl satisface pe petiționar, deși prin acesta s-a răspuns detaliat tuturor aspectelor cuprinse în memoriul înaintat, nu constituie refuz nejustificat de soluționare a cererii, întrucât stabilirea conținutului răspunsului constituie în toate cazurile o prerogativă a autorității publice, care se exercită însă cu respectarea dispozițiilor legale”.

În examinarea legalității sentinței fondului, Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 78/2000, care arată

că „Vehiculele rutiere pot fi comercializate, înmatriculate sau înregistrate în România numai după omologarea și certificarea autenticității acestora, după caz, de către Regia Autonomă Registrul Auto Român, organism tehnic specializat al Ministerului Transporturilor și Infrastructurii”.

Art. 1

1

pct. 8 din O.G. nr. 78/2000 precizează că:

„În sensul prezentei ordonanțe termenii de mai jos au următorul înțeles:

De asemenea, art. 13 alin. (2) și (6) din O.G. nr. 78/2000 precizează că

„(2)

Certificarea autenticității unui vehicul rutier constă, după caz, în:

a) atestarea faptului că principalele sale elemente de identificare sunt originale și/sau nu au fost supuse unor modificări neautorizate;

b) atestarea identității vehiculului în raport cu datele menționate în cartea de identitate a acestuia;

c) atestarea faptului că vehiculul nu figurează ca dat în urmărire pe plan intern sau internațional, la data efectuării certificării autenticității, potrivit bazei de date puse la dispoziția R.A.R. de autoritățile competente din România;

d) atestarea faptului că formularul-tip al documentului care confirmă înmatricularea anterioară a vehiculului, eliberat de autoritățile competente din țara de proveniență, este autentic (numai pentru vehiculele aflate la prima înmatriculare în România).

(6)

Pentru vehiculele care nu corespund din punctul de vedere al certificării autenticității, în raportul de verificare eliberat se menționează motivele deciziei R.A.R.”

Înalta Curte apreciază că instanța de fond a făcut o interpretare corectă a dispozițiilor legale incidente în cauză, având în vedere situația de fapt expusă.

Refuzul autorității publice pârâte de a elibera documentele solicitate în vederea înmatriculării autovehiculului în cauză apare ca fiind justificat, deoarece acesta figura ca fiind dat în urmărire internațională conform bazei de date aflate la dispoziția autorităților competente din România.

Deoarece în speță autovehiculul figura în baza de date ca fiind vehicul furat, autoritatea pârâtă nu putea elibera certificatul de autenticitate și cartea de identitate.

Înalta Curte apreciază că pârâtul Registrul Auto Român a fost obligat să protejeze interesul public privind efectuarea operațiunilor impuse la calificarea autenticității vehiculelor, iar prejudiciul pretins de recurenta-reclamantă nu este o consecință directă a situației prezentate mai sus, ci, potrivit dispozițiilor art. 1339 C. civ., răspunderea pentru evicțiune o poartă proprietarul anterior al autoturismului care nu i-a prezentat recurentei-reclamante adevărata situație juridică a autoturismului.

Fiind prevăzută de lege posibilitatea intimatului-pârât de a refuza în situații concrete eliberarea certificatului de autenticitate, rezultă că dreptul de apreciere al autorității a fost exprimat pentru realizarea unor scopuri justificate de un interes public.

Prin urmare, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

Față de obiectul acțiunii dedusă judecății, se constată că instanța de fond a respectat limitele învestirii sale și în consecință, este nefondată critica adusă în cererea de recurs privind omisiunea de pronunțare asupra dispozițiile art. 21 din H.G. nr. 1301/2006.

Acest articol prevede însă doar înmatricularea autovehiculului până la finalizarea cercetărilor, iar nu și eliberarea certificatului de autenticitate pentru un autovehicul care nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 13 din O.G. nr. 78/2000, cu modificările și completările ulterioare.

Susținerile din recurs privind prezumția de bună-credință a cumpărătorului la data încheierii actului de vânzare-cumpărare sunt lipsite de relevanță în prezenta cauză, având ca obiect raportul de autoritate stabilit între recurent și regia autonomă intimată, competentă în aplicarea legii privind omologarea, eliberarea cărții de identitate și certificarea autenticității vehiculelor rutiere.

În consecință, prezentul litigiu nu vizează raporturile juridice născute din actul de vânzare-cumpărare a autoturismului față de care autoritatea intimată are calitatea de terț și nu-i sunt opozabile apărările și excepțiile pe care le poate invoca dobânditorul de bună-credință al unui bun mobil.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamantă

,

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 315 din 10 iunie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 noiembrie 2014.