ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5128/2012
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5128/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată
următoarele:
Circumstanțele cauzei
Prin
acțiunea formulată și precizată ulterior, reclamantul C.V.F. a solicitat, în
contradictoriu cu pârâtul R.A.R., să se dispună obligarea pârâtului la emiterea
unui certificat de autenticitate care să cuprindă aceleași mențiuni ca și cele
cuprinse în certificatul de autenticitate din 25 noiembrie 2010 emis de aceeași
instituție pârâtă, iar, în situația imposibilității eliberării unui asemenea
act, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 6.500 euro cu titlu de
despăgubiri.
În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că
la data de 25 noiembrie 2010 R.A.R. a eliberat certificat de autenticitate, care
evidenția că autoturismul, corespunde prevederilor legale pentru a fi
înmatriculat.
A mai arătat reclamantul că neputând achita
taxa de poluare din lipsa posibilităților bănești, ulterior, la data de 21
martie 2011, i s-a eliberat un nou certificat din care rezulta că autoturismul
în discuție este pus sub interdicție din anul 2008 pentru taxe bancare
neachitate de proprietarul inițial, așa încât s-a aflat în imposibilitatea de a
proceda la înmatricularea autoturismului pentru care a achitat suma de 6.500
euro, sumă pe care o solicită de la R.A.R. ca urmare a verificărilor și
informațiilor eronate puse la dispoziția reclamantului.
În întâmpinarea depusă la doar, R.A.R. a invocat,
în principal: excepția inadmisibilității acțiunii promovată de reclamant, cu
motivarea că acțiunea reclamantului are caracterul unei acțiuni în pretenții,
pentru care sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun și nu ale Legii nr. 554/2004
și excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Suceava, motivat de faptul
că, raportat la calificarea acțiunii reclamantului - acțiune în pretenții -
competența materială de soluționare a acțiunii revine Judecătoriei sect. 1
București, în circumscripția căreia își are sediul pârâta, în conformitate cu art.
5 C. proc. civ.
Pe fondul cauzei, pârâtul a arătat că
autoturismul achiziționat de reclamant figurează ca furat din Italia, așa
încât, în atare situație, numai organele de urmărire penală pot dispune
înmatricularea în România a autoturismului fără prezentarea certificatului de
autenticitate, sau pot să emită o dispoziție către pârât prin care să se
dispună eliberarea certificatului de autenticitate, prin derogare de la dispozițiile
art. 13 alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 78/2000. A mai arătat că în speță sunt
incidente dispozițiile art. 1339 C. civ., potrivit cărora vânzătorul poartă
răspunderea pentru evicțiune și nu pârâta.
Hotărârea instanței de fond
Prin Sentința nr. 349 din 31 octombrie 2011,
Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și
fiscal, a respins ca nefondate excepțiile invocate de pârâtul R.A.R. și a respins
ca nefondată acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul C.V.F.
Pentru a pronunța această soluție, instanța
de fond a reținut, în esență, următoarele:
În ceea ce privește excepțiile invocate în
cauză, instanța a reținut că, potrivit art. 15 din O.G. nr. 78/2000 privind
omologarea, eliberarea cărții de identitate și certificatul autenticității
vehiculelor rutiere în vederea comercializării, înmatriculării sau
înregistrării acestora în România, R.A.R. este un organism tehnic specializat
al M.T.C.T. și îndeplinește - printre altele - și atribuții privind „efectuarea
operațiunilor impuse la certificarea autenticității vehiculelor și eliberează
certificatul de autenticitate”(art. 15 lit. u) din O.U.).
S-a apreciat de către instanță că, în raport
de aceste reglementări, coroborate și cu cele ale O.U.G. nr. 195/2002 privind
circulația pe drumurile publice, pârâta - în calitatea sa de organism tehnic
specializat al unei autorități publice centrale - prestează un serviciu public,
astfel încât în îndeplinirea atribuțiilor legale emite acte administrative în
sensul art. 2 lit. c) din Legea nr. 54/2004, supuse controlului de legalitate
al instanțelor de contencios administrativ potrivit art. 2 lit. g) din lege și
cu respectarea normelor de competență materială specială prev. de art. 10 alin.
(1) și (3) din lege.
Așa fiind, instanța de fond a reținut că litigiul
dedus judecății este unul administrativ, de competența Curții de Apel Suceava,
secția specializată, astfel încât excepțiile invocate de pârâtă au fost
respinse ca nefondate.
Pe fondul cauzei, curtea a reținut că vehiculele
rutiere pot fi comercializate, înmatriculate sau înregistrate în România numai
după omologarea și certificarea autenticității acestora, după caz, de către R.A.R.
( art. 1 alin (1) și respectiv art. 1
1
alin. (8) din O.G. 78/2000), că
certificatul de autenticitate astfel emis este valabil pentru o singura
înmatriculare, dar nu mai mult de 60 zile calendaristice de la data eliberării
acestuia (art. 2 alin. (8) din O.U.) și că, potrivit art. 13 alin. (2) și (6)
din O.U., R.A.R. poate și trebuie să refuze eliberarea certificatului de
autenticitate când constată neîndeplinirea situațiilor prev. la alin. (2) lit. a)
și d) din ordonanță, împrejurare în care în raportul de verificare
eliberat se menționează motivele deciziei R.A.R.
S-a mai reținut în considerentele sentinței
atacate că actele emise de R.A.R. în vederea înmatriculării unui vehicul
satisfac nu numai un drept sau interes legitim privat, dar și un interes public
declarat în art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 și că, în vederea respectării
și protejării acestor drepturi și interese legitime care depășesc sfera privată,
R.A.R., ori de către ori constată existența vreunui impediment, este obligat să
refuze eliberarea certificatului de autenticitate pentru vehiculul respectiv.
Instanța de fond a apreciat că, în speță,
chiar dacă, inițial, instituția pârâtă a eliberat certificatul de autenticitate
pentru autovehiculul achiziționat de reclamant, având în vedere impedimentul
identificat ulterior - constatarea că vehiculul este dat în urmărire de
autoritățile competente - pârâta a procedat în condițiile și cu respectarea art.
13 alin. (6) din O.G. nr. 78/2000, refuzând eliberarea unui nou certificat de autenticitate.
S-a reținut că răspunderea pentru
imposibilitatea în care se află reclamantul de a-și înmatricula autoturismul
achiziționat revine proprietarului/deținătorului anterior, care prin actele și
atitudinea sa a ascuns reclamantului situația juridică reală a bunului
înstrăinat.
Recursul
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul
C.V.F., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea cererii de recurs s-a arătat în
esență că litigiul are ca obiect obligarea la emiterea unui document oficial de
către R.A.R., document care nu corespunde cu datele oficiale pe care le-a avut la
dispoziție.
Arată recurentul că potrivit art. 13 alin. (2)
și (6) din O.G. nr. 78/2000 privind omologarea, eliberarea cărții de identitate
și certificatul autenticității vehiculelor rutiere în vederea comercializării,
înmatriculării sau înregistrării acestora în România – R.A.R. trebuie să refuze
eliberarea certificatului de autenticitate când constată neîndeplinirea situațiilor
prevăzute de alin. (2) din ordonanță.
Consideră recurentul că R.A.R. – a încălcat un
interes privat dar și un interes public declarat în art. 1 și 2 din O.G. nr.
195/2002 iar prin emiterea unui document fals, recurentul a putut continua
demersurile pentru achiziționarea acelui autoturism creându-i acestuia un
prejudiciu moral și material.
Procedura în fața instanței de recurs
Pârâtul – intimat R.A.R. a formulat întâmpinare
la cererea de recurs și a solicitat respingerea acesteia ca nefondată, întrucât
în cererea de recurs nu sunt menționate motivele de nelegalitate.
De asemenea pârâtul – intimat R.A.R. a depus
la dosar înscrisuri din care rezultă faptul că, în urma verificărilor efectuate
de Interpol, autoturismul în litigiu nu mai figurează ca fiind furat din I.
Recurentul a invocat de asemenea excepția tardivității formulării recursului în
ședință publică din 4 decembrie 2012.
Considerentele și soluția instanței de recurs
Analizând cu prioritate în conformitate cu art.
137 C. proc. civ. excepția tardivității invocate, Înalta Curte constată că
recursul a fost formulat în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., adică în
termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii și prin urmare va fi respinsă această
excepție (fila 38 dosar fond, fila 4 dosar recurs).
Examinând cererea de recurs, motivele invocate,
normele legale incidente în materie precum și în conformitate cu prevederile
art. 304
1
C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este
nefondată.
În fapt,
Recurentul reclamant a formulat către R.A.R. o
cerere prin care a solicitat emiterea unui certificat de autenticitate care să cuprindă
mențiunile cuprinse în certificatul de autenticitate din 25 noiembrie 2010 –
emis de aceeași pârâtă pentru autoturism. Întrucât nu a putut înmatricula
autoturismul în baza acestui certificat din noiembrie 2010, care și-a pierdut
valabilitatea în 60 de zile, recurentul a solicitat un nou certificat de
autenticitate iar R.A.R. – a refuzat emiterea unui nou certificat întrucât
autoturismul figurează ca furat în Italia și numai organele de urmărire penală pot
dispune înmatricularea inclusiv prin solicitarea R.A.R. a unei derogări.
În drept,
În conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1)
lit. i) - refuz nejustificat și alin. (2) din Legea nr. 554/2004 „Se asimilează
actelor administrative unilaterale si refuzul nejustificat de a rezolva o
cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul
de a nu răspunde solicitantului in termenul legal.
Art. 1 alin. (1) din
O.G. nr. 78/2000 arată
că „Vehiculele rutiere pot fi comercializate, înmatriculate sau înregistrate în
România numai după omologarea și certificarea autenticității acestora, după
caz, de către RA R.A.R., denumită în continuare R.A.R., organism tehnic
specializat al M.T.I.
Art. 1
1
pct. 8 din O.G. nr. 78/2000 precizează că:
„În sensul prezentei ordonanțe termenii de
mai jos au următorul înțeles:
certificat de
autenticitate - document eliberat de R.A.R. pentru un vehicul care a corespuns
verificărilor efectuate la certificarea autenticității;
De asemenea Art. 13 alin.
(2) și (6) din O.G. nr. 78/2000 precizează că (2)„
Certificarea
autenticității unui vehicul rutier constă, după caz, în:
a) atestarea faptului
că principalele sale elemente de identificare sunt originale și/sau nu au fost
supuse unor modificări neautorizate;
b) atestarea identității
vehiculului în raport cu datele menționate în cartea de identitate a acestuia;
c) atestarea faptului
că vehiculul nu figurează ca dat în urmărire pe plan intern sau internațional,
la data efectuării certificării autenticității, potrivit bazei de date puse la
dispoziția R.A.R. de autoritățile competente din România;
d) atestarea faptului
că formularul-tip al documentului care confirmă înmatricularea anterioară a
vehiculului, eliberat de autoritățile competente din țara de proveniență, este
autentic (numai pentru vehiculele aflate la prima înmatriculare în România).
(6)
Pentru vehiculele
care nu corespund din punctul de vedere al certificării autenticității, în
raportul de verificare eliberat se menționează motivele deciziei R.A.R.”
Înalta Curte apreciază că instanța de fond a
făcut o interpretare corectă a dispozițiilor legale incidente în cauză și având
în vedere situația de fapt expusă în cauză.
Astfel, se reține că autoritatea competentă
în eliberarea certificatului de autenticitate, după expirarea valabilității
primului certificat, având la bază noi elemente de fapt precum și în
conformitate cu dispozițiile art. 13 alin. (2) și (6) din O.G. nr. 78/2000 a
refuzat în mod justificat să dea curs cererii reclamantului la acea dată.
La dosarul cauzei, în timpul soluționării cererii
de recurs, autoritatea pârâtă - intimată a învederat faptul că în urma verificărilor
efectuate de Interpol, autoturismul în litigiu nu mai figurează furat în Italia
și, prin urmare recurentul – reclamant se poate prezenta oricând în vederea eliberării
certificatului de autenticitate.
Așa fiind, se constată încă o dată cu refuzul
autorității pârâte la data formulării cererii de către reclamant era justificat
de o stare de fapt care s-a schimbat la data judecării recursului.
Înalta Curte apreciază la fel ca instanța de
fond, că pârâta R.A.R. a fost obligată să protejeze interesul public privind
efectuarea operațiunilor impuse la calificarea autenticității vehiculelor. Prejudiciul
pretins de recurentul - reclamant ca reprezentând suma de bani pe care a
achitat-o pentru cumpărarea autoturismului nu este o consecință directă a situației
prezentate mai sus ci potrivit dispozițiilor art. 1339 C. civ. răspunderea
pentru evicțiune o poartă proprietarul anterior al autoturismului care nu i-a prezentat
recurentului - reclamant adevărata situație juridică a autoturismului.
Fiind prevăzută de lege posibilitatea pârâtei
– intimate de a refuza în situații concrete eliberarea certificatului de
autenticitate, rezultă că dreptul de aprecire al autorității a fost exprimat pentru
realizarea unor scopuri justificate de un interes public.
Temeiul legal al soluției instanței de recurs
Față de cele arătate mai sus, constatând că
instanța de fond a pronunțat o sentință legală și temeinică și că nu există
motive de casare sau modificare a acesteia, se va respinge recursul ca nefondat
în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.:
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepția tardivității recursului,
invocată de intimatul-pârât R.A.R.
Respinge recursul declarat de C.V.F.
împotriva Sentinței nr. 349 din 31 octombrie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca
nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 decembrie
2012.