ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5128/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Circumstanțele cauzei Prin acțiunea formulată și precizată ulterior, reclamantul C.V.F. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul R.A.R., să se dispună obligarea pârâtului la emiterea unui certificat de autenticitate care să cuprindă aceleași mențiuni ca și cele cuprinse în certificatul de autenticitate din 25 noiembrie 2010 emis de aceeași instituție pârâtă, iar, în situația imposibilității eliberării unui asemenea act, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 6.500 euro cu titlu de despăgubiri. În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că la data de 25 noiembrie 2010 R.A.R. a eliberat certificat de autenticitate, care evidenția că autoturismul, corespunde prevederilor legale pentru a fi înmatriculat.

A mai arătat reclamantul că neputând achita taxa de poluare din lipsa posibilităților bănești, ulterior, la data de 21 martie 2011, i s-a eliberat un nou certificat din care rezulta că autoturismul în discuție este pus sub interdicție din anul 2008 pentru taxe bancare neachitate de proprietarul inițial, așa încât s-a aflat în imposibilitatea de a proceda la înmatricularea autoturismului pentru care a achitat suma de 6.500 euro, sumă pe care o solicită de la R.A.R. ca urmare a verificărilor și informațiilor eronate puse la dispoziția reclamantului. În întâmpinarea depusă la doar, R.A.R.

a invocat, în principal: excepția inadmisibilității acțiunii promovată de reclamant, cu motivarea că acțiunea reclamantului are caracterul unei acțiuni în pretenții, pentru care sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun și nu ale Legii nr. 554/2004 și excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Suceava, motivat de faptul că, raportat la calificarea acțiunii reclamantului - acțiune în pretenții - competența materială de soluționare a acțiunii revine Judecătoriei sect. 1 București, în circumscripția căreia își are sediul pârâta, în conformitate cu art. 5 C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, pârâtul a arătat că autoturismul achiziționat de reclamant figurează ca furat din Italia, așa încât, în atare situație, numai organele de urmărire penală pot dispune înmatricularea în România a autoturismului fără prezentarea certificatului de autenticitate, sau pot să emită o dispoziție către pârât prin care să se dispună eliberarea certificatului de autenticitate, prin derogare de la dispozițiile art. 13 alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 78/2000. A mai arătat că în speță sunt incidente dispozițiile art. 1339 C. civ., potrivit cărora vânzătorul poartă răspunderea pentru evicțiune și nu pârâta. Hotărârea instanței de fond Prin Sentința nr. 349 din 31 octombrie 2011, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondate excepțiile invocate de pârâtul R.A.R.

și a respins ca nefondată acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul C.V.F. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: În ceea ce privește excepțiile invocate în cauză, instanța a reținut că, potrivit art. 15 din O.G. nr. 78/2000 privind omologarea, eliberarea cărții de identitate și certificatul autenticității vehiculelor rutiere în vederea comercializării, înmatriculării sau înregistrării acestora în România, R.A.R. este un organism tehnic specializat al M.T.C.T. și îndeplinește - printre altele - și atribuții privind „efectuarea operațiunilor impuse la certificarea autenticității vehiculelor și eliberează certificatul de autenticitate”(art. 15 lit. u) din O.U.).

S-a apreciat de către instanță că, în raport de aceste reglementări, coroborate și cu cele ale O.U.G. nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice, pârâta - în calitatea sa de organism tehnic specializat al unei autorități publice centrale - prestează un serviciu public, astfel încât în îndeplinirea atribuțiilor legale emite acte administrative în sensul art. 2 lit. c) din Legea nr. 54/2004, supuse controlului de legalitate al instanțelor de contencios administrativ potrivit art. 2 lit. g) din lege și cu respectarea normelor de competență materială specială prev. de art. 10 alin. (1) și (3) din lege. Așa fiind, instanța de fond a reținut că litigiul dedus judecății este unul administrativ, de competența Curții de Apel Suceava, secția specializată, astfel încât excepțiile invocate de pârâtă au fost respinse ca nefondate.

Pe fondul cauzei, curtea a reținut că vehiculele rutiere pot fi comercializate, înmatriculate sau înregistrate în România numai după omologarea și certificarea autenticității acestora, după caz, de către R.A.R. ( art. 1 alin (1) și respectiv art. 1 1 alin. (8) din O.G. 78/2000), că certificatul de autenticitate astfel emis este valabil pentru o singura înmatriculare, dar nu mai mult de 60 zile calendaristice de la data eliberării acestuia (art. 2 alin. (8) din O.U.) și că, potrivit art. 13 alin. (2) și (6) din O.U., R.A.R. poate și trebuie să refuze eliberarea certificatului de autenticitate când constată neîndeplinirea situațiilor prev. la alin. (2) lit. a) și d) din ordonanță, împrejurare în care în raportul de verificare eliberat se menționează motivele deciziei R.A.R.

S-a mai reținut în considerentele sentinței atacate că actele emise de R.A.R. în vederea înmatriculării unui vehicul satisfac nu numai un drept sau interes legitim privat, dar și un interes public declarat în art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 și că, în vederea respectării și protejării acestor drepturi și interese legitime care depășesc sfera privată, R.A.R., ori de către ori constată existența vreunui impediment, este obligat să refuze eliberarea certificatului de autenticitate pentru vehiculul respectiv. Instanța de fond a apreciat că, în speță, chiar dacă, inițial, instituția pârâtă a eliberat certificatul de autenticitate pentru autovehiculul achiziționat de reclamant, având în vedere impedimentul identificat ulterior - constatarea că vehiculul este dat în urmărire de autoritățile competente - pârâta a procedat în condițiile și cu respectarea art. 13 alin. (6) din O.G.

nr. 78/2000, refuzând eliberarea unui nou certificat de autenticitate. S-a reținut că răspunderea pentru imposibilitatea în care se află reclamantul de a-și înmatricula autoturismul achiziționat revine proprietarului/deținătorului anterior, care prin actele și atitudinea sa a ascuns reclamantului situația juridică reală a bunului înstrăinat. Recursul Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul C.V.F., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea cererii de recurs s-a arătat în esență că litigiul are ca obiect obligarea la emiterea unui document oficial de către R.A.R., document care nu corespunde cu datele oficiale pe care le-a avut la dispoziție. Arată recurentul că potrivit art. 13 alin. (2) și (6) din O.G.

nr. 78/2000 privind omologarea, eliberarea cărții de identitate și certificatul autenticității vehiculelor rutiere în vederea comercializării, înmatriculării sau înregistrării acestora în România – R.A.R. trebuie să refuze eliberarea certificatului de autenticitate când constată neîndeplinirea situațiilor prevăzute de alin. (2) din ordonanță. Consideră recurentul că R.A.R. – a încălcat un interes privat dar și un interes public declarat în art. 1 și 2 din O.G. nr. 195/2002 iar prin emiterea unui document fals, recurentul a putut continua demersurile pentru achiziționarea acelui autoturism creându-i acestuia un prejudiciu moral și material. Procedura în fața instanței de recurs Pârâtul – intimat R.A.R.

a formulat întâmpinare la cererea de recurs și a solicitat respingerea acesteia ca nefondată, întrucât în cererea de recurs nu sunt menționate motivele de nelegalitate. De asemenea pârâtul – intimat R.A.R. a depus la dosar înscrisuri din care rezultă faptul că, în urma verificărilor efectuate de Interpol, autoturismul în litigiu nu mai figurează ca fiind furat din I. Recurentul a invocat de asemenea excepția tardivității formulării recursului în ședință publică din 4 decembrie 2012. Considerentele și soluția instanței de recurs Analizând cu prioritate în conformitate cu art. 137 C. proc. civ. excepția tardivității invocate, Înalta Curte constată că recursul a fost formulat în termenul prevăzut de art. 301 C. proc.

civ., adică în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii și prin urmare va fi respinsă această excepție (fila 38 dosar fond, fila 4 dosar recurs). Examinând cererea de recurs, motivele invocate, normele legale incidente în materie precum și în conformitate cu prevederile art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată. În fapt, Recurentul reclamant a formulat către R.A.R. o cerere prin care a solicitat emiterea unui certificat de autenticitate care să cuprindă mențiunile cuprinse în certificatul de autenticitate din 25 noiembrie 2010 – emis de aceeași pârâtă pentru autoturism. Întrucât nu a putut înmatricula autoturismul în baza acestui certificat din noiembrie 2010, care și-a pierdut valabilitatea în 60 de zile, recurentul a solicitat un nou certificat de autenticitate iar R.A.R.

– a refuzat emiterea unui nou certificat întrucât autoturismul figurează ca furat în Italia și numai organele de urmărire penală pot dispune înmatricularea inclusiv prin solicitarea R.A.R. a unei derogări. În drept, În conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) - refuz nejustificat și alin. (2) din Legea nr. 554/2004 „Se asimilează actelor administrative unilaterale si refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului in termenul legal. Art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 78/2000 arată că „Vehiculele rutiere pot fi comercializate, înmatriculate sau înregistrate în România numai după omologarea și certificarea autenticității acestora, după caz, de către RA R.A.R., denumită în continuare R.A.R., organism tehnic specializat al M.T.I.

Art. 1 1 pct. 8 din O.G. nr. 78/2000 precizează că: „În sensul prezentei ordonanțe termenii de mai jos au următorul înțeles: 8. certificat de autenticitate - document eliberat de R.A.R. pentru un vehicul care a corespuns verificărilor efectuate la certificarea autenticității; De asemenea Art. 13 alin. (2) și (6) din O.G. nr. 78/2000 precizează că (2)„ Certificarea autenticității unui vehicul rutier constă, după caz, în: a) atestarea faptului că principalele sale elemente de identificare sunt originale și/sau nu au fost supuse unor modificări neautorizate; b) atestarea identității vehiculului în raport cu datele menționate în cartea de identitate a acestuia; c) atestarea faptului că vehiculul nu figurează ca dat în urmărire pe plan intern sau internațional, la data efectuării certificării autenticității, potrivit bazei de date puse la dispoziția R.A.R.

de autoritățile competente din România; d) atestarea faptului că formularul-tip al documentului care confirmă înmatricularea anterioară a vehiculului, eliberat de autoritățile competente din țara de proveniență, este autentic (numai pentru vehiculele aflate la prima înmatriculare în România). (6) Pentru vehiculele care nu corespund din punctul de vedere al certificării autenticității, în raportul de verificare eliberat se menționează motivele deciziei R.A.R.” Înalta Curte apreciază că instanța de fond a făcut o interpretare corectă a dispozițiilor legale incidente în cauză și având în vedere situația de fapt expusă în cauză. Astfel, se reține că autoritatea competentă în eliberarea certificatului de autenticitate, după expirarea valabilității primului certificat, având la bază noi elemente de fapt precum și în conformitate cu dispozițiile art. 13 alin. (2) și (6) din O.G.

nr. 78/2000 a refuzat în mod justificat să dea curs cererii reclamantului la acea dată. La dosarul cauzei, în timpul soluționării cererii de recurs, autoritatea pârâtă - intimată a învederat faptul că în urma verificărilor efectuate de Interpol, autoturismul în litigiu nu mai figurează furat în Italia și, prin urmare recurentul – reclamant se poate prezenta oricând în vederea eliberării certificatului de autenticitate. Așa fiind, se constată încă o dată cu refuzul autorității pârâte la data formulării cererii de către reclamant era justificat de o stare de fapt care s-a schimbat la data judecării recursului. Înalta Curte apreciază la fel ca instanța de fond, că pârâta R.A.R. a fost obligată să protejeze interesul public privind efectuarea operațiunilor impuse la calificarea autenticității vehiculelor.

Prejudiciul pretins de recurentul - reclamant ca reprezentând suma de bani pe care a achitat-o pentru cumpărarea autoturismului nu este o consecință directă a situației prezentate mai sus ci potrivit dispozițiilor art. 1339 C. civ. răspunderea pentru evicțiune o poartă proprietarul anterior al autoturismului care nu i-a prezentat recurentului - reclamant adevărata situație juridică a autoturismului. Fiind prevăzută de lege posibilitatea pârâtei – intimate de a refuza în situații concrete eliberarea certificatului de autenticitate, rezultă că dreptul de aprecire al autorității a fost exprimat pentru realizarea unor scopuri justificate de un interes public. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Față de cele arătate mai sus, constatând că instanța de fond a pronunțat o sentință legală și temeinică și că nu există motive de casare sau modificare a acesteia, se va respinge recursul ca nefondat în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.:

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția tardivității recursului, invocată de intimatul-pârât R.A.R. Respinge recursul declarat de C.V.F. împotriva Sentinței nr. 349 din 31 octombrie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 decembrie 2012.