ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6655/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 1416 din 7 decembrie 2009, pronunțată de Tribunalul București, în Dosarul nr. 7735/3/2007 a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții M.A., B.S., B.C.I., B.Ș.D. și N.Ș.C. în contradictoriu cu pârâta Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat R.A., s-a anulat Decizia nr. 36 din 31 ianuarie 2007 emisă de intimată care a fost obligată să soluționeze notificările nr. x/2001, y/2001 și z/2001, în sensul acordării de măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri bănești pentru partea din imobil situat în București, deținută de intimată. Analizând actele și lucrările dosarului, pe lângă împrejurările enumerate mai sus, Tribunalul a reținut faptul că imobilul situat în București, a aparținut Băncii Comerțului Craiova, reclamanții având calitatea de succesori ai acționarilor băncii care a fost înființată în anul 1897 sub forma unei afaceri de familie.

Ulterior înaintării notificărilor către Primăria Municipiului București, intimata a devenit deținătoarea unei părți din imobilul în litigiu, în conformitate cu H.G. nr. 265 din 31 martie 2005, însă la momentul respectiv, aceste notificări erau deja soluționate prin Dispoziția 1540 din 19 septembrie 2003 emisă de Primarul Municipiului București. Tribunalul a constatat că imobilul a trecut în proprietatea Statului în baza decretului de naționalizare nr. 92/1950 și că, deși contestatorii au solicitat anularea dispoziției emise și restituirea în natură a părții de imobil deținut de către pârâtă, în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Față de situația de fapt reținută, Tribunalul a concluzionat că se impune admiterea acțiunii și anularea Deciziei nr. 36/2007 emisă de către intimată care a fost obligată să soluționeze notificările în sensul acordării de măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri bănești pentru partea de imobil deținută de către pârâtă. A mai arătat prima instanță că nu se poate dispune restituirea în natură a părții de imobil în cauză deoarece nu se poate reține din considerentele de fapt expuse existența situației de excepție reglementată de lege (persoanele îndreptățite asociate sunt membrii ai aceleași familii). În același dosar, prin Sentința civilă nr. 1333 din 28 iunie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost admisă cererea formulată de reclamanții M.A., B.Ș.D., B.I.C.

și N.Ș.C., în contradictoriu cu pârâta Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat R.A. și s-a dispus completarea dispozitivului Sentinței civile nr. 1416 din 7 decembrie 2009, pronunțată de Tribunalul București în Dosar nr. 7735/3/2007, în sensul că despăgubirile bănești pentru imobilul din Calea Victoriei nr. 14, ce trebuie acordate de intimata APPS-RA sunt în sumă de 23.849.116 RON. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că, prin cererea înregistrată la data de 30 martie 2010, reclamanții au solicitat completarea dispozitivului acestei sentințe în sensul de a se menționa și cuantumul sumei ce reprezintă despăgubirile bănești acordate sus-numiților cu titlu de măsuri reparatorii pentru imobilul ce a fost preluat abuziv de stat în regimul anterior în baza Decretului nr. 92/1950, sub acest aspect urmând a fi avute în vedere concluziile expertizelor topo și construcții efectuate în cauză și anexate la dosar.

Tribunalul a apreciat că cererea de completare dispozitiv formulată de reclamanți conform art. 281 2 C. proc. civ., este întemeiată, astfel a admis-o în sensul că despăgubirile bănești pentru imobilul în litigiu ce trebuie acordate de intimată sunt în cuantum de 23.849.116 RON. Împotriva ambelor sentințe au declarat apel reclamanții criticându-le pentru nelegalitate și netemeinicie: Analizând sentințele civile apelate prin prisma criticilor formulate, Curtea a reținut următoarele: Asupra apelului formulat de către reclamanți împotriva sentinței prin care s-a soluționat fondul cauzei, Curtea reține că acesta vizează modalitatea în care instanța a făcut aplicarea prevederilor art. 18 din Legea nr. 10/2001 care stabilește cu titlu de excepție posibilitatea restituirii în natură a imobilelor ce au făcut parte din patrimoniul unor persoane juridice în eventualitatea în care persoanele îndreptățite, asociate în cadrul societății comerciale sunt membrii aceleiași familii.

Or, câtă vreme textul de lege face referire strictă la membrii aceleași familii pentru aplicarea situației de excepție, Curtea nu a putut extinde aplicarea acestei prevederi și asupra unor situații asemănătoare deoarece ar contraveni principiului "exceptio est strictissimae interpretationis." Privitor la cel de al doilea motiv de apel ce critică omisiunea de stabilire, de către tribunal, a cuantumului despăgubirilor, Curtea a reținut că, acesta nu mai este necesar a fi analizat având în vedere pronunțarea, între timp, de către instanța de fond a unei sentințe de completare a dispozitivului în acest sens.

Asupra apelului declarat de RA-APPS, Curtea a reținut că pe calea acestuia se invocă ca și motiv de nelegalitate a sentinței instanței de fond nerespectarea de către reclamanți a termenului prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001 care stabilește ca și dată limită pentru depunerea actelor care să justifice temeinicia pretențiilor persoanele îndreptățite, data soluționării notificării. Curtea a reținut însă, ca deși textul indicat stabilește această obligație și un termen-limită pentru îndeplinirea acesteia, nici o prevedere legală nu indică o sancțiune în sensul decăderii din posibilitatea de a completa documentația ulterior emiterii notificării, în etapa de control de legalitate îndeplinită de către instanța judecătorească.

În ce privește reținerea de către instanța de fond a împrejurării în care a avut loc preluarea abuzivă, Curtea a reținut că acest aspect a fost soluționat prin reținerea faptului că preluarea a avut loc în forma preluării fără titlu deoarece imobilul nici nu figurează în anexele Decretului nr. 92/1950. Procedând, în cele din urmă la analiza criticilor privind modalitatea de stabilire a despăgubirilor, Curtea a reținut că prin soluționarea acestora devine inutilă soluționarea criticilor privind calculul făcut de către experții încuviințați de către instanța de fond.

Astfel, văzând modalitatea în care Legea nr. 10/2001 a fost modificată prin adoptarea Legii nr. 247/2005, Curtea a reținut că în cuprinsul Titlului VII al acestui din urmă act normativ s-a stabilit o procedură specială de urmat pentru determinarea cuantumului despăgubirilor ce li se cuvin persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent în temeiul Legii nr. 10/2001, procedură ce urmează a se desfășura în fața Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Analizând apoi criticile formulate de către ambele părți împotriva Sentinței civile nr. 1333 din 28 iunie 2010 prin care Tribunalul a dispus completarea sentinței inițiale, Curtea a reținut, pentru considerentele anterior expuse că, deoarece pentru determinarea despăgubirilor legea prescrie procedura specială reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, nu revenea nici instanței și nici unității deținătoare atribuția de determinarea cuantumului acestor despăgubiri.

De fapt, procedând la determinarea acestui cuantum, în speță, Tribunalul a dat o soluție cu nesocotirea legii, astfel că, admițând ambele apeluri, Curtea a dispus schimbarea în tot a Sentinței nr. 1333/2010 în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii de completare a dispozitivului Sentinței civile nr. 1416/2009. Împotriva Deciziei civile nr. 103A din 22 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, au declarat recurs reclamanții M.A., B.Ș.D., B.I.C. și N.Ș.C. și pârâta Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat R.A. Recurenții-reclamanți M.A., B.Ș.D., B.I.C. și N.Ș.C. au susținut următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate: Pe întreg parcursul litigiului, Primăria Municipiului București nu a contestat faptul că ar fi unicul deținător al imobilului, și nici nu a indicat A.P.P.S.

R.A. în calitate de codeținător sau să solicite introducerea în cauză a acestuia. Autorii reclamanților au avut calitatea de acționari ai Băncii Comerțului Craiova, conform "Tabelului cu Depunători de Acțiuni la Banca Comerțului S.A. - Craiova", și a "Listei de prezență a acționarilor Băncii Comerțului S.A. Craiova care au luat parte la Adunarea Generală Extraordinară ținută la 24 martie 1948. Se consideră că, singura concluzie logică era aceea că Primăria Municipiului București era unicul deținător. Se apreciază că prin transmiterea notificărilor de la Primăria Municipiului București către A.P.P.S.

R.A, fără a fi înștiințați despre acest fapt și după ce respectivele notificări fuseseră deja soluționate și făceau obiectul unor dosare aflate pe rolul instanțelor judecătorești, în realitate s-a urmărit prin conivența dintre cele două entități evocate anterior, prejudicierea lor atât prin eludarea dispozițiilor legale în materie, precum cât și mai ales prin evitarea unei soluții judecătorești prin care li se dădea câștig de cauză. Se apreciază că prin depunerea înscrisurilor la dosar în copie s-a făcut deplina dovadă atât a calității autorilor de acționari ai Băncii Comerțului cât și, respectiv, a calității acesteia de proprietar al imobilului din București.

Prin Sentința nr. 1416 din 7 decembrie 2009, Tribunalul București în mod judicios a dispus anularea deciziilor atacate, reținând în mod corect faptul că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite, întrucât au făcut atât proba dreptului de proprietate a Băncii Comerțului cu privire la imobil cât și dovada calității de acționari a autorilor lor. Cum această hotărâre nu prevedea și întinderea despăgubirilor la care sunt îndreptățiți, în termen legal au formulat o cerere de completare a dispozitivului, admisă prin Sentința civilă nr. 1333 din 28 iunie 2010. Un aspect pe care îl consideră greșit, este interpretarea pe care instanța de apel o dă textelor de lege denumite generic cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 care modifică Legea nr. 10/2001.

Primul dintre motivele de critică este circumscris ipotezei art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece nici una dintre prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 nu instituie pentru instanțele de judecată o interdicție de a stabili cuantumul despăgubirilor care trebuie acordate în temeiul Legii nr. 10/2001. Argumentația instanței de apel nu este doar nesusținută legal, dar și lipsită de logică, întrucât potrivit principiului "qui potest plus, potest minus", dacă instanțele pot stabili soluția pe fond a notificării, în mod evident pot stabili și cuantumul despăgubirilor, în opinia recurenților reclamanți. Și ipoteza art. 304 pct. 7 C. proc. civ. ar fi incidență în cauză, simpla trimitere generică la un act normativ în mod global indicat nu poate constitui o argumentație pertinentă.

Din această perspectivă, se apreciază că soluția instanței de apel nu cuprinde motivele care să conducă la concluzia că instanțele de judecată nu au și atribuția de a stabili cuantumul despăgubirilor. Mai mult, Curtea Europeană a stabilit constant faptul că, deși Legea nr. 10/2001 le oferă părților interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât și la o procedură contencioasă ulterioară. Nu în ultimul rând, ineficiența procedurilor instituite prin legile reparatorii în general și Legea nr. 247/2005 (care ar fi trebuit să le unifice) în special, act normativ la care ne trimite instanța de apel, a fost dovedită prin însăși Decizia Pilot a Curții Europene a Drepturilor Omului din 12 octombrie 2010 (Atanasiu și alții contra României), astfel încât cu atât mai mult se impune rezolvarea chestiunii întinderii despăgubirilor din această fază judecătorească, cu atât mai mult cu cât la Tribunalul București au și fost administrate toate probatoriile în acest sens.

Recursul pârâtei Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat R.A. vizează motivele de recurs de la pct. 6, 7 și 9 ale art. 304 C. proc. civ. Cu ocazia judecării apelului, R.A. - A.P.P.S.

a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive cu privire la acordarea despăgubirilor bănești ce eventual vor fi acordate cu titlu de măsuri reparatorii având în vedere dispozițiile Legii nr. 302 din 6 octombrie 2009 pentru modificarea alin. (3) al art. 31 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Instanța de apel s-a pronunțat asupra acestei excepții, respingând-o, cu ocazia judecării apelului în data de 8 martie 2011, însă nu a motivat-o sub nici un aspect, astfel că sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 7. Se consideră că această cauză intră în domeniul de aplicabilitate al Legii nr. 302 din 6 octombrie 2009 întrucât aceasta face trimitere în tot cuprinsul ei la "persoanele fizice, asociați ai persoanei juridice care dețineau imobilele și alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv", precum și la "stabilirea măsurilor reparatorii prin echivalent și/sau a valorii recalculate a acțiunilor". Un al treilea motiv de recurs este cel circumscris pct. 9 art. 304, C. proc.

civ. deoarece instanța de apel, în mod greșit și cu încălcarea prevederilor art. 23 din Legea nr. 10/2001 a reținut că, deși textul indicat stabilește această obligație și un termen-limită pentru îndeplinirea acesteia, nicio prevedere legală nu indică o sancțiune în sensul decăderii din posibilitatea de a completa documentația ulterior emiterii notificării, în etapa de control de legalitate îndeplinită de către instanța judecătorească. Se învederează instanței faptul că termenul-limită de depunere al actelor era până la data soluționării notificării, ori intimații-reclamanți nu au depus aceste acte decât în faza procedurii contencioase.

De aceea, atât instanța de fond dar și cea de apel au pronunțat hotărâri care sunt date cu aplicarea greșită a legii, în speță art. 23 din Legea nr. 10/2001, întrucât depunerea actelor noi în faza contencioasă contravine prevederilor legale mai sus arătate care prevăd posibilitatea părților de a depune acte în dovedirea pretențiilor lor până la data soluționării notificării. De asemenea, instanța de apel nu s-a pronunțat nici asupra criticii privind opinia experților tehnici ai regiei în ceea ce privește răspunsul la obiecțiunile formulate în expertiza efectuată în prezenta cauză. Analizând decizia recurată prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce succed: Pentru a fi incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită de temei legal. Criticile recurenților reclamanți ce vizează interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare, nu pot fi primite, instanța de apel corect a reținut că nu s-a făcut dovada aplicabilității art. 18 din Legea nr. 10/2001, textul de lege face referire strictă la membrii aceleiași familii, neputându-se extinde această normă legală situației din speța supusă judecății, (reclamanții nefiind membrii aceleiași familii) pentru aplicarea ipotezei restituirii în natură a imobilului respectiv. Nici critica reclamanților privind aplicarea prevederilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005 nu poate conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate.

În mod corect s-a dispus de către instanța de apel că prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 s-a stabilit o procedură specială de urmat pentru determinarea cuantumului despăgubirilor ce li se cuvin persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, procedură ce urmează a se desfășura în fața Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Motivul de recurs invocat de recurenții-reclamanți privind incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu se justifică. Decizia instanței de apel cuprinde considerentele de fapt și de drept ce au condus la pronunțarea soluției, considerente prevăzute de art. 261 alin. (5) C. proc. civ., neputând fi primită susținerea recurenților privind inexistența unei argumentații pertinente, relativ la atribuția stabilirii de către instanță, a cuantumului despăgubirilor.

Astfel, corect se reține că instanța nu poate stabili acest cuantum. Urmare a modificărilor și completărilor aduse Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, competența privind modalitatea de acordare și stabilire a cuantumului măsurilor reparatorii, revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, care emite la finele procedurii o decizie ce va cuprinde și cuantumul despăgubirilor ce vor consta în titluri de despăgubiri. Nici recursul declarat de pârâta Administrației Patrimoniului Protocolului de Stat R.A., nu este fondat, corect instanța de apel a reținut că nu s-au încălcat dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Astfel, s-a reținut că dispozițiile legale nu reglementează nicio sancțiune în sensul decăderii din posibilitatea de a completa documentația ulterior emiterii notificării formulate. Critica recurentei pârâte Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat R.A., privind incidența motivelor de casare reglementate de art. 304 pct. 6 și 7 C. proc. civ. nu poate fi primită, instanța de apel s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale pasive cu privire la acordarea despăgubirilor bănești ce reprezintă măsuri reparatorii prin echivalent în sensul respingerii acesteia, motivând soluția în încheierea din 8 martie 2011. Astfel, se reține că, având în vedere obiectul acestui dosar, respectiv contestație formulată împotriva unei decizii emisă de R.A.

A.P.P.S., notificarea a fost soluționată până la data soluționării prezentei contestații, considerând că nu sunt aplicabile modificările intervenite prin Legea nr. 302/2009 a Legii nr. 10/2001, iar această cerere se face în fața primei instanțe nu în fața instanței de apel, cererea de introducere în cauză a AVAS direct în apel este neîntemeiată. Pentru aceste considerente, se vor respinge recursurile declarate și în baza art. 312 C. proc. civ. se va menține decizia civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamanții M.A., B.Ș.D., B.I.C. și N.Ș.C. și de pârâta Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat R.A. împotriva Deciziei civile nr. 103A din 22 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2012. Procesat de GGC - CL