ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6655/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6655/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1416 din 7 decembrie

2009, pronunțată de Tribunalul București, în Dosarul nr. 7735/3/2007 a fost

admisă acțiunea formulată de reclamanții M.A., B.S., B.C.I., B.Ș.D. și N.Ș.C.

în contradictoriu cu pârâta Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat

R.A., s-a anulat Decizia nr. 36 din 31 ianuarie 2007 emisă de intimată care a

fost obligată să soluționeze notificările nr. x/2001, y/2001 și z/2001, în

sensul acordării de măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri bănești pentru

partea din imobil situat în București, deținută de intimată.

Analizând actele și

lucrările dosarului, pe lângă împrejurările enumerate mai sus, Tribunalul a

reținut faptul că imobilul situat în București, a aparținut Băncii Comerțului

Craiova, reclamanții având calitatea de succesori ai acționarilor băncii care a

fost înființată în anul 1897 sub forma unei afaceri de familie.

Ulterior înaintării

notificărilor către Primăria Municipiului București, intimata a devenit

deținătoarea unei părți din imobilul în litigiu, în conformitate cu H.G. nr.

265 din 31 martie 2005, însă la momentul respectiv, aceste notificări erau deja

soluționate prin Dispoziția 1540 din 19 septembrie 2003 emisă de Primarul

Municipiului București.

Tribunalul a

constatat că imobilul a trecut în proprietatea Statului în baza decretului de

naționalizare nr. 92/1950 și că, deși contestatorii au solicitat anularea

dispoziției emise și restituirea în natură a părții de imobil deținut de către

pârâtă, în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 18 lit. a) din Legea nr.

10/2001.

Față de situația de

fapt reținută, Tribunalul a concluzionat că se impune admiterea acțiunii și

anularea Deciziei nr. 36/2007 emisă de către intimată care a fost obligată să

soluționeze notificările în sensul acordării de măsuri reparatorii sub formă de

despăgubiri bănești pentru partea de imobil deținută de către pârâtă.

A mai arătat prima

instanță că nu se poate dispune restituirea în natură a părții de imobil în

cauză deoarece nu se poate reține din considerentele de fapt expuse existența

situației de excepție reglementată de lege (persoanele îndreptățite asociate

sunt membrii ai aceleași familii).

În același dosar,

prin Sentința civilă nr. 1333 din 28 iunie 2010, Tribunalul București, secția a

III-a civilă, a fost admisă cererea formulată de reclamanții M.A., B.Ș.D.,

B.I.C. și N.Ș.C., în contradictoriu cu pârâta Administrația Patrimoniului

Protocolului de Stat R.A. și s-a dispus completarea dispozitivului Sentinței

civile nr. 1416 din 7 decembrie 2009, pronunțată de Tribunalul București în

Dosar nr. 7735/3/2007, în sensul că despăgubirile bănești pentru imobilul din

Calea Victoriei nr. 14, ce trebuie acordate de intimata APPS-RA sunt în sumă de

23.849.116 RON.

Pentru a hotărî

astfel, Tribunalul a reținut că, prin cererea înregistrată la data de 30 martie

2010, reclamanții au solicitat completarea dispozitivului acestei sentințe în

sensul de a se menționa și cuantumul sumei ce reprezintă despăgubirile bănești

acordate sus-numiților cu titlu de măsuri reparatorii pentru imobilul ce a fost

preluat abuziv de stat în regimul anterior în baza Decretului nr. 92/1950, sub

acest aspect urmând a fi avute în vedere concluziile expertizelor topo și

construcții efectuate în cauză și anexate la dosar.

Tribunalul a apreciat

că cererea de completare dispozitiv formulată de reclamanți conform art. 281

2

C. proc. civ., este întemeiată, astfel a admis-o în sensul că despăgubirile

bănești pentru imobilul în litigiu ce trebuie acordate de intimată sunt în

cuantum de 23.849.116 RON.

Împotriva ambelor

sentințe au declarat apel reclamanții criticându-le pentru nelegalitate și

netemeinicie:

Analizând sentințele

civile apelate prin prisma criticilor formulate, Curtea a reținut următoarele:

Asupra apelului

formulat de către reclamanți împotriva sentinței prin care s-a soluționat

fondul cauzei, Curtea reține că acesta vizează modalitatea în care instanța a

făcut aplicarea prevederilor art. 18 din Legea nr. 10/2001 care stabilește cu

titlu de excepție posibilitatea restituirii în natură a imobilelor ce au făcut

parte din patrimoniul unor persoane juridice în eventualitatea în care

persoanele îndreptățite, asociate în cadrul societății comerciale sunt membrii

aceleiași familii.

Or, câtă vreme textul

de lege face referire strictă la membrii aceleași familii pentru aplicarea

situației de excepție, Curtea nu a putut extinde aplicarea acestei prevederi și

asupra unor situații asemănătoare deoarece ar contraveni principiului

"exceptio est strictissimae interpretationis."

Privitor la cel de al

doilea motiv de apel ce critică omisiunea de stabilire, de către tribunal, a

cuantumului despăgubirilor, Curtea a reținut că, acesta nu mai este necesar a

fi analizat având în vedere pronunțarea, între timp, de către instanța de fond

a unei sentințe de completare a dispozitivului în acest sens.

Asupra apelului

declarat de RA-APPS, Curtea a reținut că pe calea acestuia se invocă ca și

motiv de nelegalitate a sentinței instanței de fond nerespectarea de către

reclamanți a termenului prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001 care

stabilește ca și dată limită pentru depunerea actelor care să justifice

temeinicia pretențiilor persoanele îndreptățite, data soluționării notificării.

Curtea a reținut

însă, ca deși textul indicat stabilește această obligație și un termen-limită

pentru îndeplinirea acesteia, nici o prevedere legală nu indică o sancțiune în

sensul decăderii din posibilitatea de a completa documentația ulterior emiterii

notificării, în etapa de control de legalitate îndeplinită de către instanța

judecătorească.

În ce privește

reținerea de către instanța de fond a împrejurării în care a avut loc preluarea

abuzivă, Curtea a reținut că acest aspect a fost soluționat prin reținerea

faptului că preluarea a avut loc în forma preluării fără titlu deoarece

imobilul nici nu figurează în anexele Decretului nr. 92/1950.

Procedând, în cele

din urmă la analiza criticilor privind modalitatea de stabilire a

despăgubirilor, Curtea a reținut că prin soluționarea acestora devine inutilă

soluționarea criticilor privind calculul făcut de către experții încuviințați

de către instanța de fond.

Astfel, văzând modalitatea

în care Legea nr. 10/2001 a fost modificată prin adoptarea Legii nr. 247/2005,

Curtea a reținut că în cuprinsul Titlului VII al acestui din urmă act normativ

s-a stabilit o procedură specială de urmat pentru determinarea cuantumului

despăgubirilor ce li se cuvin persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii

prin echivalent în temeiul Legii nr. 10/2001, procedură ce urmează a se

desfășura în fața Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Analizând apoi

criticile formulate de către ambele părți împotriva Sentinței civile nr. 1333

din 28 iunie 2010 prin care Tribunalul a dispus completarea sentinței inițiale,

Curtea a reținut, pentru considerentele anterior expuse că, deoarece pentru

determinarea despăgubirilor legea prescrie procedura specială reglementată de

Titlul VII al Legii nr. 247/2005, nu revenea nici instanței și nici unității

deținătoare atribuția de determinarea cuantumului acestor despăgubiri.

De fapt, procedând la

determinarea acestui cuantum, în speță, Tribunalul a dat o soluție cu

nesocotirea legii, astfel că, admițând ambele apeluri, Curtea a dispus

schimbarea în tot a Sentinței nr. 1333/2010 în sensul respingerii ca

neîntemeiată a cererii de completare a dispozitivului Sentinței civile nr.

1416/2009.

Împotriva Deciziei

civile nr. 103A din 22 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a

civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, au declarat recurs

reclamanții M.A., B.Ș.D., B.I.C. și N.Ș.C. și pârâta Administrația

Patrimoniului Protocolului de Stat R.A.

Recurenții-reclamanți

M.A., B.Ș.D., B.I.C. și N.Ș.C. au susținut următoarele motive de nelegalitate a

hotărârii recurate:

Pe întreg parcursul

litigiului, Primăria Municipiului București nu a contestat faptul că ar fi

unicul deținător al imobilului, și nici nu a indicat A.P.P.S. R.A. în calitate

de codeținător sau să solicite introducerea în cauză a acestuia.

Autorii reclamanților

au avut calitatea de acționari ai Băncii Comerțului Craiova, conform

"Tabelului cu Depunători de Acțiuni la Banca Comerțului S.A. -

Craiova", și a "Listei de prezență a acționarilor Băncii Comerțului

S.A. Craiova care au luat parte la Adunarea Generală Extraordinară ținută la 24

martie 1948.

Se consideră că,

singura concluzie logică era aceea că Primăria Municipiului București era unicul

deținător.

Se apreciază că prin

transmiterea notificărilor de la Primăria Municipiului București către A.P.P.S.

R.A, fără a fi înștiințați despre acest fapt și după ce respectivele notificări

fuseseră deja soluționate și făceau obiectul unor dosare aflate pe rolul

instanțelor judecătorești, în realitate s-a urmărit prin conivența dintre cele

două entități evocate anterior, prejudicierea lor atât prin eludarea

dispozițiilor legale în materie, precum cât și mai ales prin evitarea unei

soluții judecătorești prin care li se dădea câștig de cauză.

Se apreciază că prin

depunerea înscrisurilor la dosar în copie s-a făcut deplina dovadă atât a

calității autorilor de acționari ai Băncii Comerțului cât și, respectiv, a

calității acesteia de proprietar al imobilului din București.

Prin Sentința nr.

1416 din 7 decembrie 2009, Tribunalul București în mod judicios a dispus

anularea deciziilor atacate, reținând în mod corect faptul că reclamanții au

calitatea de persoane îndreptățite, întrucât au făcut atât proba dreptului de

proprietate a Băncii Comerțului cu privire la imobil cât și dovada calității de

acționari a autorilor lor.

Cum această hotărâre

nu prevedea și întinderea despăgubirilor la care sunt îndreptățiți, în termen

legal au formulat o cerere de completare a dispozitivului, admisă prin Sentința

civilă nr. 1333 din 28 iunie 2010.

Un aspect pe care îl

consideră greșit, este interpretarea pe care instanța de apel o dă textelor de

lege denumite generic cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 care

modifică Legea nr. 10/2001.

Primul dintre

motivele de critică este circumscris ipotezei art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

deoarece nici una dintre prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 nu

instituie pentru instanțele de judecată o interdicție de a stabili cuantumul

despăgubirilor care trebuie acordate în temeiul Legii nr. 10/2001.

Argumentația

instanței de apel nu este doar nesusținută legal, dar și lipsită de logică,

întrucât potrivit principiului "qui potest plus, potest minus", dacă

instanțele pot stabili soluția pe fond a notificării, în mod evident pot

stabili și cuantumul despăgubirilor, în opinia recurenților reclamanți.

Și ipoteza art. 304

pct. 7 C. proc. civ. ar fi incidență în cauză, simpla trimitere generică la un

act normativ în mod global indicat nu poate constitui o argumentație

pertinentă.

Din această

perspectivă, se apreciază că soluția instanței de apel nu cuprinde motivele

care să conducă la concluzia că instanțele de judecată nu au și atribuția de a

stabili cuantumul despăgubirilor.

Mai mult, Curtea

Europeană a stabilit constant faptul că, deși Legea nr. 10/2001 le oferă

părților interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât și la o

procedură contencioasă ulterioară.

Nu în ultimul rând,

ineficiența procedurilor instituite prin legile reparatorii în general și Legea

nr. 247/2005 (care ar fi trebuit să le unifice) în special, act normativ la

care ne trimite instanța de apel, a fost dovedită prin însăși Decizia Pilot a

Curții Europene a Drepturilor Omului din 12 octombrie 2010 (Atanasiu și alții

contra României), astfel încât cu atât mai mult se impune rezolvarea chestiunii

întinderii despăgubirilor din această fază judecătorească, cu atât mai mult cu

cât la Tribunalul București au și fost administrate toate probatoriile în acest

sens.

Recursul pârâtei

Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat R.A. vizează motivele de

recurs de la pct. 6, 7 și 9 ale art. 304 C. proc. civ.

Cu ocazia judecării

apelului, R.A. - A.P.P.S. a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive

cu privire la acordarea despăgubirilor bănești ce eventual vor fi acordate cu

titlu de măsuri reparatorii având în vedere dispozițiile Legii nr. 302 din 6

octombrie 2009 pentru modificarea alin. (3) al art. 31 din Legea nr. 10/2001

privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Instanța de apel s-a

pronunțat asupra acestei excepții, respingând-o, cu ocazia judecării apelului

în data de 8 martie 2011, însă nu a motivat-o sub nici un aspect, astfel că

sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 7.

Se consideră că

această cauză intră în domeniul de aplicabilitate al Legii nr. 302 din 6

octombrie 2009 întrucât aceasta face trimitere în tot cuprinsul ei la

"persoanele fizice, asociați ai persoanei juridice care dețineau imobilele

și alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv",

precum și la "stabilirea măsurilor reparatorii prin echivalent și/sau a

valorii recalculate a acțiunilor".

Un al treilea motiv

de recurs este cel circumscris pct. 9 art. 304, C. proc. civ. deoarece instanța

de apel, în mod greșit și cu încălcarea prevederilor art. 23 din Legea nr.

10/2001 a reținut că, deși textul indicat stabilește această obligație și un

termen-limită pentru îndeplinirea acesteia, nicio prevedere legală nu indică o

sancțiune în sensul decăderii din posibilitatea de a completa documentația

ulterior emiterii notificării, în etapa de control de legalitate îndeplinită de

către instanța judecătorească.

Se învederează

instanței faptul că termenul-limită de depunere al actelor era până la data

soluționării notificării, ori intimații-reclamanți nu au depus aceste acte

decât în faza procedurii contencioase.

De aceea, atât

instanța de fond dar și cea de apel au pronunțat hotărâri care sunt date cu

aplicarea greșită a legii, în speță art. 23 din Legea nr. 10/2001, întrucât

depunerea actelor noi în faza contencioasă contravine prevederilor legale mai

sus arătate care prevăd posibilitatea părților de a depune acte în dovedirea

pretențiilor lor până la data soluționării notificării.

De asemenea, instanța

de apel nu s-a pronunțat nici asupra criticii privind opinia experților tehnici

ai regiei în ceea ce privește răspunsul la obiecțiunile formulate în expertiza

efectuată în prezenta cauză.

Analizând decizia

recurată prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs

invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursurile sunt

nefondate pentru considerentele ce succed:

Pentru a fi incidente

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată

să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită

de temei legal.

Criticile

recurenților reclamanți ce vizează interpretarea și aplicarea dispozițiilor

art. 22 din Legea nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare, nu

pot fi primite, instanța de apel corect a reținut că nu s-a făcut dovada

aplicabilității art. 18 din Legea nr. 10/2001, textul de lege face referire

strictă la membrii aceleiași familii, neputându-se extinde această normă legală

situației din speța supusă judecății, (reclamanții nefiind membrii aceleiași

familii) pentru aplicarea ipotezei restituirii în natură a imobilului

respectiv.

Nici critica

reclamanților privind aplicarea prevederilor Titlului VII din Legea nr.

247/2005 nu poate conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate. În mod

corect s-a dispus de către instanța de apel că prin Titlul VII din Legea nr.

247/2005 s-a stabilit o procedură specială de urmat pentru determinarea

cuantumului despăgubirilor ce li se cuvin persoanelor îndreptățite la măsuri

reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, procedură ce urmează a se desfășura

în fața Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Motivul de recurs

invocat de recurenții-reclamanți privind incidența art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. nu se justifică. Decizia instanței de apel cuprinde considerentele de fapt

și de drept ce au condus la pronunțarea soluției, considerente prevăzute de

art. 261 alin. (5) C. proc. civ., neputând fi primită susținerea recurenților

privind inexistența unei argumentații pertinente, relativ la atribuția

stabilirii de către instanță, a cuantumului despăgubirilor.

Astfel, corect se

reține că instanța nu poate stabili acest cuantum.

Urmare a

modificărilor și completărilor aduse Legii nr. 10/2001, prin Legea nr.

247/2005, competența privind modalitatea de acordare și stabilire a cuantumului

măsurilor reparatorii, revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor, care emite la finele procedurii o decizie ce va cuprinde și

cuantumul despăgubirilor ce vor consta în titluri de despăgubiri.

Nici recursul

declarat de pârâta Administrației Patrimoniului Protocolului de Stat R.A., nu

este fondat, corect instanța de apel a reținut că nu s-au încălcat dispozițiile

art. 23 din Legea nr. 10/2001, nefiind incident motivul de casare prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, s-a reținut că dispozițiile legale nu

reglementează nicio sancțiune în sensul decăderii din posibilitatea de a

completa documentația ulterior emiterii notificării formulate.

Critica recurentei

pârâte Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat R.A., privind incidența

motivelor de casare reglementate de art. 304 pct. 6 și 7 C. proc. civ. nu poate

fi primită, instanța de apel s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale

pasive cu privire la acordarea despăgubirilor bănești ce reprezintă măsuri

reparatorii prin echivalent în sensul respingerii acesteia, motivând soluția în

încheierea din 8 martie 2011.

Astfel, se reține că,

având în vedere obiectul acestui dosar, respectiv contestație formulată

împotriva unei decizii emisă de R.A. A.P.P.S., notificarea a fost soluționată

până la data soluționării prezentei contestații, considerând că nu sunt

aplicabile modificările intervenite prin Legea nr. 302/2009 a Legii nr. 10/2001,

iar această cerere se face în fața primei instanțe nu în fața instanței de

apel, cererea de introducere în cauză a AVAS direct în apel este neîntemeiată.

Pentru aceste

considerente, se vor respinge recursurile declarate și în baza art. 312 C. proc.

civ. se va menține decizia civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursurile declarate de reclamanții M.A., B.Ș.D., B.I.C. și N.Ș.C. și de

pârâta Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat R.A. împotriva Deciziei

civile nr. 103A din 22 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a

civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 noiembrie 2012.

Procesat de GGC - CL