ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 399/2015

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, reclamanta SC I.W. SRL a chemat în judecată pe pârâtele SC S.R. SA și SC H.P. România SRL solicitând: 1. pe calea acțiunii oblice: - obligarea pârâtei H.P. la plata către pârâta SC S.R. SA a sumei de 905.315,63 RON, actualizată cu rata inflației la data plății efective, precum și la plata dobânzii legale aferente, calculate de la data de 13 aprilie 2010 până la data plății efective, valoarea dobânzii urmând de asemenea a fi actualizată cu rata inflației la data plății; 2. pe calea acțiunii directe: - în principal, în cazul admiterii acțiunii oblice, obligarea pârâtei SC S.R.

SA la plata către reclamantă a sumei de 905.315,63 RON actualizate cu rata inflației la data plății efective, precum și la plata dobânzii legale aferente calculate de la data de 13 aprilie 2010 până la data plății efective, valoarea dobânzii urmând de asemenea a fi actualizată cu rata inflației la data plății; - în subsidiar, în cazul respingerii acțiunii oblice, constatarea nulității subcontractului nr. 1291 din 25 februarie 2008, obligarea pârâtei SC S.R. SA la plata sumei de 905.315,63 RON actualizate cu rata inflației la data plății efective, precum și ia plata dobânzii legale aferente calculate de la data de 13 aprilie 2010 până la data plății efective a sumei, valoarea dobânzii urmând a fi actualizată cu rata inflației la data plății.

Prin Sentința comercială nr. 7729 din 7 iunie 2011 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, a fost admisă excepția insuficientei timbrări a cererii și a fost anulată cererea ca insuficient timbrată. Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței menționate a fost admis prin Decizia civilă nr. 492 din 8 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, fiind desființată sentința apelată și trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță, în limita timbrării acțiunii, respectiv pentru acțiunea oblică și acțiunea principală, urmând ca subsidiarul să fie anulat ca netimbrat, în raport de principiul disponibilității. Recursul declarat împotriva deciziei menționate anterior a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 3003 din 1 iunie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

În rejudecare, Tribunalul București, secția a VI-a civilă prin Sentința civilă nr. 980 din 12 februarie 2013, a anulat capătul de cerere având ca obiect anularea subcontractului nr. 1291 din 25 februarie 2008 și daune interese, ca netimbrat și a respins în rest acțiunea formulată de reclamanta SC I.W. SRL, în contradictoriu cu pârâtele SC S.R. SA și SC H.P. România SRL, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele: Față de soluția pronunțată asupra excepției netimbrării capătului de cerere formulat în subsidiar, pentru ipoteza respingerii acțiunii oblice, în acord cu indicațiile instanței de control judiciar și cu poziția exprimată de reclamantă însăși, instanța a constatat că se impune anularea capătului de cerere subsidiar ca netimbrat, în baza art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, prin urmare nu s-au mai analizat pe fond motivele invocate de reclamantă în sprijinul capătului de cerere anulat, referitoare la nevalabilitatea clauzei cuprinse la art. 4.5 din subcontract. Așadar, instanța a rămas învestită să soluționeze pe fond un capăt de cerere principal - acțiunea oblică și unul accesoriu - acțiunea directă formulată în principal, pentru cazul admiterii acțiunii oblice.

Susținerile reclamantei cu prilejul concluziilor pe fond, în sensul că acțiunea directă îndreptată împotriva Siveco trebuie analizată indiferent de soluția ce se va pronunța asupra acțiunii oblice, nu au fost primite, apreciindu-se că aceasta constituie o modificare a cauzei capătului de cerere în discuție, modificare ce putea fi făcută doar în condițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ. și, în niciun caz, după începerea dezbaterilor asupra fondului. Argumentul în acest sens îl constituie exprimarea lipsită de echivoc din cuprinsul cererii de chemare în judecată, în care se arată că acțiunea directă este formulată, în principal, pentru ipoteza admiterii acțiunii oblice. De asemenea, reclamanta a arătat expres că, în cazul admiterii acțiunii oblice, solicită, pe cale de consecință, admiterea și a acțiunii directe împotriva Siveco.

Prin urmare, prima instanță a analizat temeinicia acțiunii directe doar în măsura în care soluția asupra acțiunii oblice ar fi favorabilă reclamantei, tocmai ca efect al caracterului său accesoriu în raport cu cea oblică. Deși i s-a permis reclamantei, în temeiul principiului disponibilității, să aleagă pentru ce capăt de cerere va folosi taxa judiciară de timbru achitată în cauză, s-a constatat că a-i permite ca, ulterior anulării ca netimbrat a capătului de cerere subsidiar, să se folosească totuși de motivele invocate în sprijinul acestuia, ca motive în sprijinul unui alt capăt de cerere (acțiune directă principală) ar conduce la încălcarea dreptului la apărare al pârâtelor și a principiului contradictorialității, atâta timp cât reclamanta nu a modificat cauza acțiunii directe principale, în termenul legal, deși avea această posibilitate, iar pârâtele nu au fost în măsură să formuleze apărări și din această perspectivă.

Pe fondul cauzei, asupra capătului de cerere principal, prima instanță a reținut că acțiunea oblică este acea acțiune în justiție pe care creditorul o exercită pentru valorificarea unui drept care aparține debitorului său iar printre condițiile cumulative ce se cer a fi îndeplinite pentru intentarea acțiunii oblice, se numără și aceea ca debitorul să fie inactiv, adică să nu intenteze el însuși acțiunea aflată în patrimoniul său. Așa fiind, prima instanță a apreciat că în cauză nu este îndeplinită condiția enunțată, în sensul că nu s-a făcut dovada că, în patrimoniul pârâtei S., ar exista o acțiune în pretenții împotriva pârâtei HP, pentru plata contravalorii serviciilor de implementare a sistemului SIUI și a serviciilor de asistență tehnică prestate de I.W.

în perioada 11 aprilie - 31 decembrie 2008. Astfel, s-a avut în vedere că între C.C. BDG GmbH (al cărei succesor în drepturi este HP) și S. s-a încheiat Contractul nr. ROR501 din 24 septembrie 2001, în baza căruia s-a încredințat S. realizarea și implementarea SIUI al Asigurărilor de Sănătate în România. Premisa încheierii acestui subcontract a constituit-o existența unui contract între CNAS, în calitate de beneficiar și C., în calitate de prestator, având ca obiect realizarea SIUI al Asigurărilor de Sănătate în România.

Raporturile contractuale dintre cele două societăți, derulate pe parcursul anului 2008, au fost guvernate de Actul adițional nr. 8 din 24 aprilie 2008 prin care volumul maxim al serviciilor S. legate de proiectul SIUI a fost stabilit la 12.833 zile/om, conform Anexei A. La rândul său, S. a subcontractat o parte din serviciile de implementare și asistență tehnică on-site pentru sistemul SIUI către mai mulți subcontractori, printre care și reclamanta, cu care a încheiat subcontractul nr. 1291 din 25 februarie 2008 care însă nu cuprinde o clauză similară celei existente în contractul HP - S., în sensul că nu menționează un volum maxim al serviciilor I.W.

În temeiul subcontractului, reclamanta a prestat în favoarea pârâtei S. serviciile la care s-a obligat, împrejurare necontestată de S., astfel cum rezultă din cuprinsul întâmpinării și din procesul-verbal de conciliere, în cuprinsul căruia se menționează expres că S. nu contestă prestarea serviciilor de către I.W., dar cu toate acestea, S. nu a achitat reclamantei contravaloarea serviciilor prestate în perioada 11 aprilie 2008 - 31 decembrie 2008, respectiv suma de 905.315,63 RON, susținând că plata depinde de efectuarea plății de către HP. S-a reținut că într-adevăr, la art. 4.5 din subcontractul nr. 1291 din 25 februarie 2008 se menționează că plata livrabilelor furnizate de subcontractant se va realiza pe baza facturilor emise de acesta, după încasarea de către contractant (S.) a valorii serviciilor efectuate de subcontractant (I.W.) de la achizitor (HP).

Din corespondența purtată între părți rezultă că volumul integral de servicii de asistență tehnică on-site prevăzut în Actul Adițional nr. 8 la Contractul ROR 501 dintre HP și S., de 12.833 zile/om, a fost efectuat integral până în jurul datei de 10 aprilie 2008. Pentru serviciile prestate de I.W. ulterior acestei date, care fac obiectul prezentei cauze, nu s-a făcut de către reclamantă, în condițiile art. 1169 C. civ., dovada existenței unui raport contractual între HP și S., HP contestând că ar fi comandat vreodată serviciile respective. Acest lucru este confirmat de S. în cuprinsul procesului-verbal de conciliere, în care se arată că nu există un act adițional la contractul S. - HP pentru serviciile comandate de către S. către I.W.

Față de situația de fapt expusă, constatând că, pentru perioada 11 aprilie 2008 - 31 decembrie 2008, între HP și S. nu s-a făcut dovada existenței unor raporturi contractuale, volumul maxim al serviciilor S. legate de proiectul SIUI, de 12.833 zile/om, stabilit prin Actul adițional nr. 8 din 24 aprilie 2008, nefiind majorat prin contract sau pe bază de comenzi urmate de executare, prima instanță a reținut că, în patrimoniul S. nu există o acțiune în pretenții împotriva HP pentru plata contravalorii serviciilor prestate în perioada respectivă, nefiind îndeplinite cerințele art. 969 C. civ. În aceste condiții, întrucât nu este îndeplinită prima dintre condițiile cumulative de admisibilitate a acțiunii oblice, instanța a respins capătul principal de cerere ca neîntemeiat.

Față de caracterul accesoriu al acțiunii directe îndreptate împotriva pârâtei H.P., și de soluția pronunțată asupra capătului principal, s-a respins și al doilea capăt al cererii ca neîntemeiat, deși reclamanta a făcut dovada prestării serviciilor la care s-a obligat în favoarea pârâtei S., instanța apreciind că nu este îndreptățită să verifice natura juridică a prevederii contractuale incluse la art. 4.5 din subcontract (termen sau condiție) sau valabilitatea acesteia, în condițiile în care, în lipsa unui raport contractual între HP și S. pentru perioada aprilie - decembrie 2008, este evident că modalitatea respectivă nu s-ar putea realiza.

Astfel, s-a apreciat că nu mai pot fi analizate motivele de fapt invocate de parte în sprijinul capătului de cerere ce a fost anulat ca netimbrat, soluție ce se impune, pe de-o parte, pentru a se asigura respectarea principiului disponibilității care guvernează procesul civil, instanța fiind chemată să se pronunțe în limitele fixate de părți, atât din punct de vedere al obiectului, cât și din punct de vedere al fundamentului pretenției deduse judecății, iar pe de altă parte, pentru a nu se aduce atingere dreptului la apărare al pârâtelor. Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă care prin Decizia civilă nr. 432/2013 din 11 noiembrie 2013 a respins ca nefondat apelul reclamantei.

În argumentarea soluției pronunțate, instanța de control judiciar a reținut că între Casa Națională de Asigurări de Sănătate, în calitate de beneficiar și H.P. România SRL, în calitate de prestator, s-a semnat un contract având drept obiect realizarea Sistemului Informatic Unic Integrat ("SIUI") al asigurărilor de sănătate. Ulterior, între H.P. România SRL și SC S.R. SA s-a încheiat Contractul nr. ROR501 din 20 septembrie 2001, în baza căruia HP a încredințat S. realizarea și implementarea SIUI (incluzându-se aici dreptul S. de a subcontracta furnizarea unor servicii de implementare și asistență tehnică, după cum va considera de cuviință, cu respectarea unor criterii stabilite de către HP). Prin acest contract s-a stabilit un volum maxim al serviciilor S. legate de realizarea și implementarea SIUI de 12.833 zile muncă/om.

Acest contract a fost modificat și completat prin încheierea unor acte adiționale subsecvente. La data de 11 septembrie 2007, beneficiarul a semnat acceptanta pentru trecerea sistemului SIUSI în faza de pre-producție, urmând ca până la 1 ianuarie 2008 sistemul să fie operațional. Această operațiune presupune efectuarea de servicii de asistență tehnică într-un număr de 40 de locații ale beneficiarului (Casele Județene de Asigurări de Sănătate sau CJAS), această obligație revenind S. care a subcontractat o parte dintre aceste servicii către mai mulți subcontractori, unul dintre aceștia fiind I.W. cu care s-a semnat un subcontract având drept obiect efectuarea de servicii de implementare a sistemului SIUI pe baza comenzilor emise în acest sens de către S., aceasta din urmă obligându-se să achite I.W.

contravaloarea acestor servicii. Subcontractul încheiat între S. și I.W. nu stabilește o limită a numărului de ore necesar efectuării serviciilor contractate, după cum se stabilea între HP și S. și anume un număr maxim de zile muncă. Volumul de muncă stabilit prin Contract a fost efectuat complet la data de 11 aprilie 2008 însă în baza comenzilor S., I.W. a continuat totuși să efectueze serviciile specificate în subcontract, fără a exista o cerere a HP pentru efectuarea acestor lucrări suplimentare. În perioada 11 aprilie 2010 - 31 decembrie 2010, I.W., la cererea S., a efectuat un număr de lucrări suplimentare facturate cu suma de 905.315,63 RON. Urmare a acestei situații, reclamanta I.W. a solicitat plata acestor servicii de către S. însă achitarea acestora a fost amânată de către S. motivat de faptul că nu a primit sumele aferente de la HP.

Reclamanta I.W. a demarat procedurile legale necesare, convocând la conciliere pe pârâtele S. și HP, solicitând plata sumei de 905.315,63 RON. Poziția pârâtei HP, care nu s-a prezentat la conciliere însă a trimis un înscris, a fost aceea de a refuza plata oricărei sume de bani, întrucât nu a avut nicio relație contractuală cu I.W. și nu a comandat niciodată serviciile efectuate, nefiind beneficiara acestor servicii iar HP nu are obligația juridică de a prelua pretențiile pe care I.W. le poate avea împotriva S. În contract s-a specificat că HP a limitat prestația S. (și implicit a eventualilor subcontractori pe care această societate îi va alege pentru desfășurarea efectivă a activității) la 12.833 zile muncă/om și nu a solicitat I.W.

sau S. serviciile suplimentare a căror plată se cere de către reclamantă. Poziția S. expusă prin procesul-verbal cu privire la rezultatul concilierii din data de 5 mai 2010 este că " în momentul de față nu există nici un act adițional la contractul S. cu HP pentru serviciile comandate de către S. către I.W." iar din conținutul procesului-verbal al concilierii și în special paragrafele citate, rezultă că cele două societăți, S. și I.W., admit faptul că nu există un contract, nici în forma scrisă, nici în forma simplificată, prin care HP să fi solicitat efectuarea orelor de lucru a căror plată se cere prin prezenta acțiune. Această situație rezultă și din corespondența purtată între părți înainte de invitația la conciliere.

Astfel, prin Adresele nr. 2238 din 9 iulie 2008 și nr. 2192 din 13 iunie 2008, HP a specificat faptul că serviciile suplimentare cantității contractate cu CNAS nu au o bază contractuală și nu sunt acoperite de o comandă fermă de achiziție din partea acesteia. A reținut instanța că serviciile a căror plată I.W. o cere au fost prestate în afara obiectului contractului, Actului adițional la acesta nr. 13, a subcontractului și a actelor adiționale și că orice servicii ulterioare datei de 10 aprilie 2008 nu sunt incluse în contractul și actele adiționate încheiate între HP și CNAS.

S-a mai reținut că S. a declarat în cuprinsul procesului-verbal la conciliere faptul că pentru serviciile comandate ulterior datei de 11 aprilie 2008 nu există acoperire în relația contractuală dintre S. și HP iar faptul că HP a specificat expres o limită de volum de muncă arată faptul că aceasta a avut în vedere o anumită situație economică, în considerarea căreia a înțeles să limiteze prestația S. În ceea ce privește problema timbrajului, s-a constatat că soluția primei instanțe este corectă având în vedere că reclamanta a solicitat anularea ca netimbrat a capătului de cerere subsidiar, în temeiul principiului disponibilității. Critica apelantei referitoare la acțiunea oblică a fost respinsă reținându-se că acțiunea oblică este fondată pe dreptul de gaj general al creditorului și constituie un mijloc preventiv de apărare împotriva pericolului insolvabilității debitorului și are drept scop conservarea patrimoniului acestuia.

În speță, s-a reținut că nu sunt întrunite condițiile de exercitare a acțiunii oblice, având în vedere că, pe de o parte, din procesul-verbal de conciliere și din corespondența purtată rezultă că S. nu a refuzat și nici nu a neglijat exercitarea dreptului său ci a recunoscut faptul că nu există o relație contractuală între S. și HP pentru orele suplimentare prestate de către I.W.. Situația este distinctă de ipoteza neglijării dreptului, sau, a pericolului insolvabilității întrucât recunoașterea că nu există acoperire contractuală este de natură să arate faptul că nu există un drept al S. de a pretinde de la HP îndeplinirea unei obligații. Pe de altă parte, creanța nu este certă față de HP deoarece nu rezultă din actul de creanță (factura I.W.

este emisă pentru S.) și nici nu este lichidă față de HP, deoarece nu este recunoscută de către aceasta și nici opozabilă în baza unei dispoziții legale sau a stipulațiilor conținute în actul de creanța. Din cuprinsul contractului și a actelor adiționale rezultă că activitatea contractată de către HP cu S. este limitată la 12.833 zile muncă/om asistență tehnică on-site. Faptul că acest termen contractual este unul clar și precis rezultă și din corespondența ulterioară dintre HP și S., unde se specifică faptul că este vorba de un volum maxim de servicii legate de proiectul SIUI, pentru implementarea fazei BUILD și se refuză explicit și neechivoc semnarea unui act adițional care să reglementeze situația prestării de servicii după data de 10 aprilie 2008 de către I.W.

Prin urmare, s-a constatat că în patrimoniul S. nu exista o acțiune în pretenții împotriva HP pentru plata contravalorii serviciilor prestate în perioada respectivă, nefiind îndeplinite astfel condițiile art. 969 C. civ. Pentru a determina voința reală, s-a examinat voința manifestată expres sau tacit, reținându-se că, din ambele ipoteze rezultă faptul că voința reală a HP a fost aceea de a se efectua un număr limitat de ore de lucru în considerarea contractului, fapt ce rezultă și din interpretarea sistematică a contractului, subcontractului și actelor adiționale. Astfel, s-a reținut că subcontractul este un contract "grefat" pe un alt contract, numit principal, plasându-l pe primul sub dependența celui de-al doilea iar de natura subcontractului este absența relațiilor între extreme, subcontractul fiind prin el însuși o convenție care trebuie să îndeplinească condițiile de validitate - consimțământ și capacitate - ale oricărui contract.

În situația de față, s-a reținut că, contractul principal a fost limitat de către HP la un număr de ore, deci s-a stipulat expres întinderea acestuia și nu s-a făcut dovada existenței situației contrare susținută de către reclamantă, în sensul pretinsei existențe a unui acord de voință între HP și S. cu privire la serviciile prestate de către I.W.

după data de 10 aprilie 2008. În consecință, în raport de mecanismul statuat de convențiile părților, s-a constatat că în mod corect a reținut prima instanță că acțiunea este nefondată, având în vedere în principal lipsa unei convenții a HP cu S., în considerarea lucrărilor efectuate după data de 10 aprilie 2008. Rezultă așadar că volumul integral de servicii de asistență tehnică on-site prevăzut în Actul Adițional nr. 8 la Contractul ROR501 între HP și S., de 12.833 zile muncă/om a fost efectuat integral la data de 10 aprilie 2008. În ceea ce privește motivul de apel referitor la faptul că instanța a respins acțiunea directă cu ignorarea prevederilor Subcontractului nr. 1291 din 25 februarie 2000, s-a constatat că reclamanta I.W., prin cererea de apel, a solicitat schimbarea în tot a sentinței atacate și admiterea unor capete de cerere care se prezintă într-o altă formă decât cele solicitate în fața primei instanțe.

Astfel, în ceea ce privește obligarea S. la plata debitului și a dobânzii legale, acest capăt de cerere nu mai apare ca un accesoriu al capătului de cerere privind acțiunea oblică, așa cum a fost formulat în fața primei instanțe de judecată. Or, la fondul cauzei reclamanta și-a stabilit natura juridică a fiecărui capăt de cerere și modalitatea în care acestea vor fi analizate și soluționate astfel încât, în această fază procesuală, reclamanta nu mai poate modifica petitul pretențiilor sau ordinea în care a hotărât să fie analizate și nici nu poate susține pretențiile sub o altă formă decât cea inițială, respectiv cea prevăzută în cererea de chemare în judecată. Așa fiind, instanța de control judiciar a procedat la analizarea motivelor de apel prin raportare la capetele de cerere formulate din cuprinsul cererii de chemare în judecată și în niciun caz la cele formulate în cuprinsul cererii de apel, cu respectarea dispozițiilor art. 292 C. proc.

civ. și a principiului disponibilității. În ceea ce privește raporturile juridice dintre părțile prezentului litigiu, s-a reținut că toate cele trei contracte - Contractul principal, Contractul HP și subcontractul încheiat cu I.W. - erau legate printr-o condiționare "în lanț" a obligațiilor de plată (denumirea comercială fiind aceea de sistem back to back), potrivit prevederilor art. 4.5 din Subcontractul I.W. Deci plata serviciilor subcontractate reclamate este condiționată de încasarea contravalorii acestor servicii de către S. de la achizitorul HP. O clauză similară exista și în contractul HP în sensul că S. nu putea încasa de la HP prețul serviciilor efectuate de ea direct sau prin subcontractorii săi decât după ce HP o încasa la rândul său de la beneficiarul final CNAS.

S-a reținut că în raport de această configurație a obligațiilor de plată legate între toate părțile de mai sus, reclamanta a învestit instanța cu trei capete de cerere distincte care subsumează însă două cauze ale pretențiilor diferite, unul contractual și unul extracontractual, însă în realitate, primele două capete de cerere reprezentau întocmai transpunerea în acțiune a obligațiilor de plată în sistem back to back, reclamanta solicită obligarea HP la plata către S. a prețului serviciilor efectuate în perioada 11 aprilie 2008 - 31 decembrie 2008 (acesta fiind obiectul acțiunii oblice) pentru ca, astfel, să fie îndeplinită condiția din art. 4.5. din Subcontractul I.W. ca reclamanta să poată pretinde această sumă de la S. (obiectul acțiunii principale din capătul 2 de cerere).

S-a apreciat că acest caracter accesoriu nu rezultă numai din voința reclamantei care l-a formulat ca și capăt de cerere subsecvent acțiunii oblice ci, în primul rând, pentru că admiterea acțiunii principale față de S. depinde de încasarea sumei solicitate prin această acțiune de la HP, adică de admiterea acțiunii oblice. Această condiționare are natură contractuală și rezultă din voința părților care, prin art. 4.5. din subcontractul I.W., au prevăzut că S. plătește prețul serviciilor reclamantei doar în măsura încasării lor de la HP. Cel de-al treilea capăt de cerere viza o situație alternativă față de cea de mai sus, anume aceea în care - acțiunea oblică fiind respinsă - S. nu încasa prețul serviciilor de la HP și prin urmare nu era îndeplinită condiția de la art. 4.5.

din subcontractul I.W. În cauză, reclamanta a optat pentru acțiunea contractuală prin capătul al doilea de cerere, ceea ce nu îi mai dădea dreptul să aleagă o altă cale de acțiune, or, după cum s-a arătat, acest capăt de cerere este subsidiar acțiunii oblice nu numai prin declarația reclamantei ci prin natura relațiilor contractuale dintre părți. Așa fiind, s-a apreciat că susținerea reclamantei potrivit căreia ar fi formulat pretențiile față de S. pe temei contractual atât în cazul admiterii cât și în cazul respingerii acțiunii oblice sunt fără finalitate din moment ce acțiunea principală depinde exclusiv de succesul acțiunii oblice.

Limitele soluționării prezentei cauze au fost stabilite prin Decizia de casare nr. 492 din 8 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, în raport de voința reclamantei care a înțeles să renunțe la al treilea capăt de cerere, sens în care nici nu a achitat taxa judiciară de timbru, acesta fiind anulat de către instanța de fond. Astfel, prima instanța a rămas învestită cu soluționarea acțiunii oblice îndreptată împotriva pârâtei HP și numai în ipoteza admiterii acestei acțiuni, urmează a fi admis și capătul de cerere accesoriu, respectiv obligarea sa la plata aceleiași sume către reclamantă.

Astfel, având în vedere modalitatea formulării celor două capete de cerere (capătul privind acțiunea oblică și capătul accesoriu), s-a apreciat că prima instanță a analizat și soluționat în mod corect cererea, dat fiind că se impune a fi analizat cu prioritate capătul de cerere privind acțiunea oblică, iar capătul accesoriu ce privește obligarea sa la plata debitului și a dobânzii legale urma să fie analizat doar în situația în care s-ar fi admis capătul de cerere privind acțiunea oblică. Împotriva Deciziei civile nr. 432 din 11 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, a declarat recurs reclamanta SC I.W. SRL București, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., în temeiul cărora a solicitat, în principal, casarea deciziei recurate cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe și în subsidiar, modificarea hotărârii, în sensul admiterii apelului, schimbării în tot a sentinței primei instanțe și admiterea acțiunii oblice și acțiunii directe formulate, și pe cale de consecință: 1. Pe calea acțiunii oblice: a. obligarea SC H.P. România SRL la plata către SC S.R. SRL a sumei de 905.315,63 RON, actualizată cu rata inflației la data plații efective; b. obligarea SC H.P. România SRL la plata către SC S.R. SRL a dobânzii legale aferente sumei de 905.315,63 RON, de la data de 13 aprilie 2010 și până la data plății efective. 2. Pe calea acțiunii directe: a. obligarea SC S.R.

SRL la plata către SC I.W. SRL a sumei de 905.315,63 RON, actualizată cu rata inflației la data plății efective; b. obligarea SC S.R. SRL la plata către SC I.W. SRL a dobânzii legale aferente sumei de 905.315,63 RON, de la data de 13 aprilie 2010 și până la data plății efective. O primă critică formulată vizează faptul că nici prima instanță și nici instanța de apel nu au analizat capătul de cerere privind obligarea SC S.R. SRL la plata către SC I.W. SRL a sumei de 905.315.63 RON în cazul respingerii acțiunii oblice, impunându-se astfel casarea deciziei pronunțate de instanța de apel și trimiterea cauzei către Curtea de Apel București în vederea rejudecării apelului, potrivit prevederilor art. 312 alin. (3) C. proc.

civ. A arătat recurenta că cererea de chemare în judecată conține două acțiuni distincte, o acțiune oblică, prin intermediul căreia I.W. a solicitat obligarea H.P. la achitarea către S. a sumei de 905.315,63 RON actualizată cu rata inflației la data plății efective și a dobânzii legale aferente sumei mai sus menționate și o acțiune directă, prin intermediul căreia I.W. a solicitat, în principal, în cazul admiterii acțiunii oblice, obligarea S. la achitarea către I.W. a sumei de 905.315,63 RON actualizată cu rata inflației la data plății efective și obligarea S. la achitarea dobânzii legale aferente sumei mai sus menționate. În subsidiar, în cazul respingerii acțiunii oblice, s-a solicitat constatarea nulității subcontractului nr. 291 din 25 februarie 2008; obligarea S. la achitarea către I.W.

a sumei de 905.315,63 RON actualizată cu rata inflației la data plății efective și obligarea S. la achitarea dobânzii legale aferente sumei mai sus menționate. Pe cale de consecință, a susținut recurenta că pretențiile distincte și timbrabile individual cu care I.W. a învestit instanța sunt: - obligarea H.P. la achitarea către S. a sumei de 905.315,63 RON actualizată cu rata inflației la data plății efective, împreună cu dobânda legală aferentă acestei sume - pretenție timbrată integral de către I.W.; - constatarea nulității subcontractului nr. 1291 din 25 februarie 2008, pretenție în legătură cu care I.W. a înțeles să nu achite taxa de timbru; - obligarea S. la achitarea către I.W.

a sumei de 905.315,63 RON actualizată cu rata inflației la data plății efective, împreună cu dobânda legală aferentă acestei sume, această pretenție unică regăsindu-se și în cadrul capătului de cerere principal și în cadrul capătului de cerere subsidiar al acțiunii directe, pretenție timbrată integral de către I.W. Așadar, a susținut recurenta că acțiunea directă formulată împotriva S. vizează o singură pretenție pecuniară a I.W. împotriva acestei pârâte, respectiv pretenția având ca obiect suma de 905.315,63 RON actualizată cu rata inflației, precum și dobânda legală aferentă acestei sume. În continuare, a arătat recurenta că a structurat acțiunea directă împotriva S. pe un capăt de cerere principal și un capăt de cerere subsidiar, în funcție de soluția asupra acțiunii oblice, strict având în vedere faptul că argumentele pentru admiterea acțiunii directe iar nu cauza juridică a acestei acțiuni sunt diferite în raport de soluția asupra acțiunii oblice.

Astfel, în ipoteza admiterii acțiunii oblice, situație în care H.P. ar fi obligată să achite către S. suma de 905.315.63 RON, acțiunea directă împotriva S. vizând obligarea acestei intimate la plata aceleiași sume, urmează a fi admisă întrucât sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute în subcontractul nr. 1291/2008 pentru ca S. să achite suma solicitată către reclamantă (inclusiv condiția achitării de către H.P. către S. a contravalorii tuturor serviciilor prestate de aceasta societate). În ipoteza respingerii acțiunii oblice, acțiunea directă împotriva S. urma să fie admisă tot în baza subcontractului nr. 1291/2008, subcontract în baza căruia I.W. a prestat toate serviciile comandate de S., condiția plății de către H.P.

către S. a respectivei sume conform art. 4.5. din subcontract, fiind considerată nescrisă, în considerarea faptului că această condiție nu s-ar putea îndeplini niciodată. Pretenția pecuniară a I.W. împotriva S. a fost integral timbrată, apelanta achitând în cauză atât taxa de timbru aferentă pretenției valorificate pe calea acțiunii oblice, împotriva H.P., cât și taxa de timbru aferentă pretenției valorificate pe calea acțiunii directe împotriva S. Singurul capăt de cerere pe care apelanta nu a înțeles să îl timbreze și care, de altfel, a fost anulat ca netimbrat, după cum rezultă din chiar dispozitivul sentinței primei instanțe este cel având ca obiect anularea Subcontractului nr. 1291/2008, capăt de cerere ce face parte din subsidiarul acțiunii principale.

Din acest subsidiar face parte însă și pretenția vizând obligarea S. la plata sumei de 905.315,63 RON, actualizată cu rata inflației, precum și dobânda legală aferentă acestei sume, pretenție integral timbrată și identică celei incluse în principalul acțiunii directe. Pe cale de consecință, a susținut recurenta că netimbrarea capătului de cerere subsidiar al acțiunii directe are drept consecință strict neanalizarea cererii de anulare a subcontractului, iar nu și neanalizarea pretenției vizând obligarea S. la plata sumei de 905.315,63 RON conținută în capătul subsidiar de cerere, așa cum în mod greșit au considerat ambele instanțe de fond, întrucât această pretenție a fost integral timbrată.

Față de argumentele prezentate, a susținut recurenta că urmare a anularii capătului de cerere vizând anularea subcontractului nr. 1291/2008, instanța a rămas în continuare învestită să soluționeze capătul de cerere formulat pe calea acțiunii oblice și capătul de cerere formulat pe calea acțiunii directe, indiferent de faptul că acest capăt de cerere a fost prins și în petitul acțiunii directe principale și în petitul acțiunii directe subsidiare, întrucât pretenția I.W. împotriva S. vizând plata sumei de 905.315,63 RON este aceeași și dacă se admite și dacă se respinge acțiunea oblică și această pretenție a fost integral timbrată. Astfel, a susținut recurenta că sunt complet lipsite de fundament aprecierile instanței de apel potrivit cărora obligarea S. la plata debitului ar fi fost formulată în fața primei instanțe ca reprezentând un accesoriu al capătului de cerere privind acțiunea oblică, în realitate, pretenția vizând obligarea SC S.R.

SRL la plata către SC I.W. SRL a sumei de 905.315,63 RON, actualizate, și a dobânzilor aferente a fost întotdeauna o pretenție distinctă, individuală, ce urma a fi analizată în mod diferit în funcție de soluția dată acțiunii oblice, argumentele în susținerea sa fiind diferite în cele două ipoteze. A mai susținut recurenta că este greșită și analiza instanței de apel cu privire la caracterul accesoriu al pretenției I.W. împotriva S. (pretenție accesorie) față de pretenția I.W. împotriva H.P. formulată pe calea acțiunii oblice (pretenție principală) din perspectiva raportului de accesorialitate dintre contractul S. - H.P. (contractul principal) și contractul S. - I.W. (contractul accesoriu), cele două contracte fiind independente, cu existență de sine stătătoare, iar faptul că I.W.

a acceptat să semneze contractul conținând prevederea de la art. 4.5., are drept unică explicație faptul că I.W. nu a cunoscut până în faza declanșării prezentului litigiu faptul că între S. și H.P. nu exista un contract care să acopere serviciile comandate I.W. de către S. Astfel, a susținut recurenta că în mod nelegal instanța a refuzat să analizeze pretenția I.W. împotriva S. în cazul respingerii acțiunii oblice, soluție față de care se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu îndrumarea de a analiza pretenția I.W. împotriva S. și în cazul respingerii acțiunii oblice. Prin cea de-a doua critică, subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., recurenta a susținut că instanța de apel a validat în mod greșit soluția primei instanțe de respingere a acțiunii oblice formulate împotriva pârâtei H.P., instanța interpretând în mod greșit raporturile juridice contractuale născute între H.P. și S. în baza subcontractului ROR 501/2008 și a corespondenței derulate între părți în baza acestuia. În argumentarea acestui motiv de nelegalitate, recurenta a susținut că în speță sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 974 C. civ., având în vedere că I.W. este creditoarea S. pentru suma de 905.315,63 RON, S. este creditoarea HP pentru aceeași sumă întrucât serviciile subcontractate de S. către I.W. corespund fazei BUILD (de construcție) a sistemului SIUI, fază care a fost finalizată și acceptata de către CNAS.

Pe parcursul derulării relațiilor contractuale dintre S. și HP, S. a notificat HP faptul că în data de 8 aprilie 2008 a fost atins volumul maxim de 12.833 zile/om subcontractat de la HP în baza actului adițional nr. 8 la subcontractul ROR 501/2008 și că pentru finalizarea fazei BUILD a SIUI este necesară suplimentarea serviciilor de asistență tehnică și majorarea plafonului de 12.833 zile/om. Deși a fost înștiințată cu privire la faptul că serviciile de asistență tehnică prestate după data de 10 aprilie 2008 depășesc plafonul agreat în baza actului adițional nr. 8 la contractul dintre S. și HP, HP nu a solicitat S. să înceteze prestarea acestor servicii. Mai mult, aceste servicii suplimentare au condus la finalizarea fazei BUILD a sistemului SIUI, HP încasând integral de la CNAS contravaloarea acestei faze.

Pe cale de consecință, serviciile de asistență tehnică prestate de către S. către HP (și parțial subcontractate către I.W.) s-au derulat în cadrul actului adițional nr. 8 la subcontractul ROR 501/2008, în limita volumului de 12.833 zile/om iar în afara acestui act adițional, pentru volumul ce depășește plafonul de 12.833 zile/om, prin acceptarea de către HP a serviciilor suplimentare prestate de S. (acceptare probată prin semnarea acceptantei pentru faza BUILD a SIUI între HP și CNAS), suplimentare pe care HP a cunoscut-o și în raport de care nu a solicitat niciodată S. să stopeze prestarea acestor servicii.

Față de cele arătate, apreciază recurenta că este incorectă concluzia ambelor instanțe de fond potrivit căreia în cauză nu s-a făcut dovada existenței unui raport contractual între HP și S. pentru serviciile prestate ulterior datei de 10 aprilie 2008, întrucât acordul de voință al părților cu privire la aceste servicii a fost întrunit prin faptul că S. a anunțat HP în legătură cu depășirea plafonului, HP a acceptat această depășire și nu a solicitat S. să stopeze prestarea de servicii suplimentare, serviciile suplimentare au fost necesare în vederea finalizării fazei BUILD a SIUI iar HP a încasat de la CNAS contravaloarea fazei BUILD a proiectului SIUI, fază pentru finalizarea căreia a fost angajat și volumul de efort ulterior datei de 10 aprilie 2008. S. a înțeles să rămână în pasivitate cu privire la valoarea serviciilor care depășesc plafonul de 12.833 zile/om, neinițiind niciun fel de demersuri pentru recuperarea acestor sume de la HP.

Pentru aceste considerente, a arătat recurenta că acțiunea oblică este admisibilă și întemeiată, soluția instanțelor de fond de respingere a acesteia fiind eronată. Prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei la data de 19 ianuarie 2015, recurenta-reclamantă a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a dezvoltat o serie de critici care, în măsura în care sunt diferite de cele cuprinse în memoriul de recurs nu vor fi analizate, fiind formulate evident cu depășirea termenului prevăzut de art. 301 C. proc. civ. Prin întâmpinarea formulată la data de 18 septembrie 2014, intimata-pârâtă S.R. SA a solicitat, în principal, constatarea nulității primului motiv de recurs, în raport de dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ., în subsidiar, inadmisibilitatea aceluiași motiv de recurs, motivat de faptul că nefiind precizat temeiul de drept al acestuia, dacă se consideră a fi incident motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 6 al art. 304 același cod, criticile formulate nu pot fi încadrate acestui motiv. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. La rândul său, prin întâmpinarea formulată la data de 16 septembrie 2014, intimata-pârâtă SC H.P. România SRL a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate, ca fiind temeinică și legală.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în Urnitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente: Deși, recurenta-reclamantă a indicat în memoriul de recurs depus la dosar, motivul de nelegalitate căruia înțelege să-și subsumeze criticile, ca fiind cel prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte verificând susținerile părții prin raportare la motivul de nelegalitate menționat constată că acestea nu pot fi încadrate în normele legale evocate. Astfel, pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., reglementează cazul de modificare a hotărârii atacate, în situația în care prin hotărârea atacată, instanța interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

În raport de pretinsa incidență în cauză a acestui motiv de nelegalitate, Înalta Curte reține că reclamanta face confuzie între instituția actului juridic dedus judecății, care în speță este subcontractul subsecvent contractului principal încheiat între aceasta și intimata-pârâtă S. și obiectul sau natura cererii de chemare în judecată, chestiune care se cere a fi examinată în prezentul recurs, din perspectiva caracterului nedevolutiv al acestei căi de atac. În considerarea celor anterior expuse, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304, apreciind că susținerile dezvoltate de recurentă pot fi circumscrise motivului de recurs reglementat de pct. 9 al art. 304 C. proc.

civ., le va cenzura din perspectiva acestui motiv de nelegalitate. Dispozițiile art. 292 C. proc. civ. prevăd că: „Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât de cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri. În cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță.", consacră caracterul devolutiv al fazei procesuale a apelului.

Potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ.: „în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi." Prin decizia atacată, Curtea de Apel București a examinat criticile reclamantei, reținând, în esență, că prin cererea de apel, reclamanta a solicitat schimbarea în tot a sentinței primei instanțe și admiterea unor capete de cerere prezentate într-o altă formă decât cele solicitate prin cererea de chemare în judecată, or, în conformitate cu dispozițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ. și art. 292 același cod, cu respectarea principiului disponibilității și contradictorialității, ținând seama și de limitele învestirii stabilite prin decizia de casare, a procedat la analizarea motivelor de apel prin raportare la capetele de cerere astfel cum au fost formulate inițial.

Având în vedere argumentele consemnate de instanța de apel în considerentele deciziei pronunțate, se constată că, în adevăr, procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, potrivit căruia reclamantul este cel care determină cadrul procesual, inclusiv sub aspectul obiectului și cauzei juridice a cererii, astfel încât, în mod corect instanța de apel s-a raportat la petitul cererii de chemare în judecată, având în vedere că principiul rolului activ al instanței este limitat de principiul disponibilității, în raport de care, inițiativa judecătorului de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situației de fapt este limitată la cele ce formează obiectul pricinii supuse judecății, instanța neputând iniția cereri pe seama părților în litigiu, fiind obligată să judece acțiunile cu care a fost învestită, astfel cum acestea au fost formulate.

Așa fiind, se constată că prin modalitatea de redactare a cererii de chemare în judecată, cel de-al doilea capăt de cerere, respectiv acțiunea directă împotriva pârâtei S., nu a fost formulat ca și capăt principal, ci ca subsidiar al acțiunii oblice, relație de accesorialitate ce reprezintă construcția părții care în această modalitate a înțeles să-și formuleze pretențiile. Pe cale de consecință, pentru argumentele ce preced, se constată că prima critică formulată de recurentă este nefondată urmând a fi respinsă. În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs referitor la soluția de respingere a acțiunii oblice, Înalta Curte constată însă a fi fondat, pentru considerentele ce urmează. Astfel, din perspectiva acestui motiv de recurs, s-a susținut că instanța ar fi încălcat dispozițiile art. 974 C. civ., fiind îndeplinite condițiile prevăzute de textul legal evocat, în sensul că I.W.

este creditoarea S. care la rândul său este creditoarea HP iar acordul de voință al părților cu privire la serviciile prestate ulterior datei de 10 aprilie 2008 a fost întrunit deoarece S. a anunțat HP în legătură cu depășirea plafonului iar HP nu a solicitat S. stoparea lucrărilor. A mai arătat recurenta că intimata S. a rămas în pasivitate neinițiind niciun fel de demersuri pentru recuperarea sumelor de la HP iar din probele administrate rezultă că nici măcar nu s-a facturat către HP contravaloarea acestor servicii, motiv pentru care apreciază că soluția de respingere a acțiunii oblice este greșită.

În legătură cu aceste susțineri, Înalta Curte constată că în fapt, contractul între reclamantă și pârâta S. a continuat și ulterior datei de 10 aprilie 2008, iar instanța nu a analizat aspectele dezvoltate prin motivele de apel referitoare la voința părților prin raportare la dispozițiile art. 974 C. civ., în sensul de a argumenta raționamentul logico-juridic și modul de interpretare a probatoriului referitor la faptul că S. a anunțat HP despre depășirea plafonului de lucrări, că pârâta HP a acceptat această depășire și nu a solicitat S. stoparea acestor servicii și mai mult, că HP a încasat de la CNAS contravaloarea fazei suplimentare a proiectului SIUI, fază pentru finalizarea căreia a fost angajat și volumul de efort ulterior datei de 10 aprilie 2008. Aceste susțineri, invocate de reclamantă prin motivele de apel, nu au făcut obiectul analizei instanței de control judiciar, or, în aceste condiții, se constată că, pentru a aprecia asupra îndeplinirii condițiilor impuse pentru exercitarea acțiunii oblice se impune a fi lămurită situația de fapt și sub acest aspect.

În raport de aspectele anterior menționate, constatând că situația de fapt nu este pe deplin lămurită, Înalta Curte urmează ca, în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ. să admită recursul declarat de reclamanta SC I.W. SRL București împotriva Deciziei nr. 432/2013 din 11 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, pe care o va casa și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe care, cu ocazia rejudecării urmează a se preocupa de remedierea deficiențelor arătate, cu respectarea dispozițiilor legale menționate. În acest sens, curtea urmează, în raport de dispozițiile art. 295 C. proc. civ., să cenzureze sentința atacată, din perspectiva criticilor arătate prin motivele de apel și să stabilească în ce măsură aspectele neanalizate sunt relevante în ceea ce privește soluția pronunțată asupra capătului de cerere referitor la acțiunea oblică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC I.W. SRL București împotriva Deciziei nr. 432/2013 din 11 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie 2015. Procesat de GGC - LM