ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 399/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 399/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială,

reclamanta SC I.W. SRL a chemat în judecată pe pârâtele SC S.R. SA și SC H.P.

România SRL solicitând:

oblice: - obligarea pârâtei H.P. la plata către pârâta SC S.R. SA a sumei de

905.315,63 RON, actualizată cu rata inflației la data plății efective, precum

și la plata dobânzii legale aferente, calculate de la data de 13 aprilie 2010

până la data plății efective, valoarea dobânzii urmând de asemenea a fi

actualizată cu rata inflației la data plății;

directe: - în principal, în cazul admiterii acțiunii oblice, obligarea pârâtei

SC S.R. SA la plata către reclamantă a sumei de 905.315,63 RON actualizate cu

rata inflației la data plății efective, precum și la plata dobânzii legale

aferente calculate de la data de 13 aprilie 2010 până la data plății efective,

valoarea dobânzii urmând de asemenea a fi actualizată cu rata inflației la data

plății;

- în subsidiar, în

cazul respingerii acțiunii oblice, constatarea nulității subcontractului nr.

1291 din 25 februarie 2008, obligarea pârâtei SC S.R. SA la plata sumei de

905.315,63 RON actualizate cu rata inflației la data plății efective, precum și

ia plata dobânzii legale aferente calculate de la data de 13 aprilie 2010 până

la data plății efective a sumei, valoarea dobânzii urmând a fi actualizată cu

rata inflației la data plății.

Prin Sentința

comercială nr. 7729 din 7 iunie 2011 a Tribunalului București, secția a VI-a

comercială, a fost admisă excepția insuficientei timbrări a cererii și a fost

anulată cererea ca insuficient timbrată.

Apelul declarat de

reclamantă împotriva sentinței menționate a fost admis prin Decizia civilă nr.

492 din 8 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a

civilă, fiind desființată sentința apelată și trimisă cauza spre rejudecare la

aceeași instanță, în limita timbrării acțiunii, respectiv pentru acțiunea

oblică și acțiunea principală, urmând ca subsidiarul să fie anulat ca

netimbrat, în raport de principiul disponibilității.

Recursul declarat

împotriva deciziei menționate anterior a fost respins ca nefondat prin Decizia

civilă nr. 3003 din 1 iunie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția a II-a civilă.

În rejudecare,

Tribunalul București, secția a VI-a civilă prin Sentința civilă nr. 980 din 12

februarie 2013, a anulat capătul de cerere având ca obiect anularea

subcontractului nr. 1291 din 25 februarie 2008 și daune interese, ca netimbrat

și a respins în rest acțiunea formulată de reclamanta SC I.W. SRL, în

contradictoriu cu pârâtele SC S.R. SA și SC H.P. România SRL, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Față de soluția

pronunțată asupra excepției netimbrării capătului de cerere formulat în

subsidiar, pentru ipoteza respingerii acțiunii oblice, în acord cu indicațiile

instanței de control judiciar și cu poziția exprimată de reclamantă însăși,

instanța a constatat că se impune anularea capătului de cerere subsidiar ca

netimbrat, în baza art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, prin urmare nu

s-au mai analizat pe fond motivele invocate de reclamantă în sprijinul

capătului de cerere anulat, referitoare la nevalabilitatea clauzei cuprinse la

art. 4.5 din subcontract.

Așadar, instanța a

rămas învestită să soluționeze pe fond un capăt de cerere principal - acțiunea

oblică și unul accesoriu - acțiunea directă formulată în principal, pentru

cazul admiterii acțiunii oblice.

Susținerile

reclamantei cu prilejul concluziilor pe fond, în sensul că acțiunea directă

îndreptată împotriva Siveco trebuie analizată indiferent de soluția ce se va

pronunța asupra acțiunii oblice, nu au fost primite, apreciindu-se că aceasta

constituie o modificare a cauzei capătului de cerere în discuție, modificare ce

putea fi făcută doar în condițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ. și, în

niciun caz, după începerea dezbaterilor asupra fondului.

Argumentul în acest

sens îl constituie exprimarea lipsită de echivoc din cuprinsul cererii de

chemare în judecată, în care se arată că acțiunea directă este formulată, în

principal, pentru ipoteza admiterii acțiunii oblice.

De asemenea,

reclamanta a arătat expres că, în cazul admiterii acțiunii oblice, solicită, pe

cale de consecință, admiterea și a acțiunii directe împotriva Siveco.

Prin urmare, prima

instanță a analizat temeinicia acțiunii directe doar în măsura în care soluția

asupra acțiunii oblice ar fi favorabilă reclamantei, tocmai ca efect al

caracterului său accesoriu în raport cu cea oblică.

Deși i s-a permis

reclamantei, în temeiul principiului disponibilității, să aleagă pentru ce

capăt de cerere va folosi taxa judiciară de timbru achitată în cauză, s-a

constatat că a-i permite ca, ulterior anulării ca netimbrat a capătului de

cerere subsidiar, să se folosească totuși de motivele invocate în sprijinul

acestuia, ca motive în sprijinul unui alt capăt de cerere (acțiune directă

principală) ar conduce la încălcarea dreptului la apărare al pârâtelor și a

principiului contradictorialității, atâta timp cât reclamanta nu a modificat

cauza acțiunii directe principale, în termenul legal, deși avea această

posibilitate, iar pârâtele nu au fost în măsură să formuleze apărări și din

această perspectivă.

Pe fondul cauzei,

asupra capătului de cerere principal, prima instanță a reținut că acțiunea

oblică este acea acțiune în justiție pe care creditorul o exercită pentru valorificarea

unui drept care aparține debitorului său iar printre condițiile cumulative ce

se cer a fi îndeplinite pentru intentarea acțiunii oblice, se numără și aceea

ca debitorul să fie inactiv, adică să nu intenteze el însuși acțiunea aflată în

patrimoniul său.

Așa fiind, prima

instanță a apreciat că în cauză nu este îndeplinită condiția enunțată, în

sensul că nu s-a făcut dovada că, în patrimoniul pârâtei S., ar exista o

acțiune în pretenții împotriva pârâtei HP, pentru plata contravalorii

serviciilor de implementare a sistemului SIUI și a serviciilor de asistență

tehnică prestate de I.W. în perioada 11 aprilie - 31 decembrie 2008.

Astfel, s-a avut în

vedere că între C.C. BDG GmbH (al cărei succesor în drepturi este HP) și S. s-a

încheiat Contractul nr. ROR501 din 24 septembrie 2001, în baza căruia s-a

încredințat S. realizarea și implementarea SIUI al Asigurărilor de Sănătate în

România.

Premisa încheierii

acestui subcontract a constituit-o existența unui contract între CNAS, în

calitate de beneficiar și C., în calitate de prestator, având ca obiect

realizarea SIUI al Asigurărilor de Sănătate în România.

Raporturile

contractuale dintre cele două societăți, derulate pe parcursul anului 2008, au

fost guvernate de Actul adițional nr. 8 din 24 aprilie 2008 prin care volumul

maxim al serviciilor S. legate de proiectul SIUI a fost stabilit la 12.833

zile/om, conform Anexei A.

La rândul său, S. a

subcontractat o parte din serviciile de implementare și asistență tehnică

on-site pentru sistemul SIUI către mai mulți subcontractori, printre care și

reclamanta, cu care a încheiat subcontractul nr. 1291 din 25 februarie 2008

care însă nu cuprinde o clauză similară celei existente în contractul HP - S.,

în sensul că nu menționează un volum maxim al serviciilor I.W.

În temeiul

subcontractului, reclamanta a prestat în favoarea pârâtei S. serviciile la care

s-a obligat, împrejurare necontestată de S., astfel cum rezultă din cuprinsul

întâmpinării și din procesul-verbal de conciliere, în cuprinsul căruia se

menționează expres că S. nu contestă prestarea serviciilor de către I.W., dar

cu toate acestea, S. nu a achitat reclamantei contravaloarea serviciilor

prestate în perioada 11 aprilie 2008 - 31 decembrie 2008, respectiv suma de

905.315,63 RON, susținând că plata depinde de efectuarea plății de către HP.

S-a reținut că

într-adevăr, la art. 4.5 din subcontractul nr. 1291 din 25 februarie 2008 se

menționează că plata livrabilelor furnizate de subcontractant se va realiza pe

baza facturilor emise de acesta, după încasarea de către contractant (S.) a

valorii serviciilor efectuate de subcontractant (I.W.) de la achizitor (HP).

Din corespondența

purtată între părți rezultă că volumul integral de servicii de asistență

tehnică on-site prevăzut în Actul Adițional nr. 8 la Contractul ROR 501 dintre

HP și S., de 12.833 zile/om, a fost efectuat integral până în jurul datei de 10

aprilie 2008.

Pentru serviciile

prestate de I.W. ulterior acestei date, care fac obiectul prezentei cauze, nu

s-a făcut de către reclamantă, în condițiile art. 1169 C. civ., dovada

existenței unui raport contractual între HP și S., HP contestând că ar fi

comandat vreodată serviciile respective.

Acest lucru este

confirmat de S. în cuprinsul procesului-verbal de conciliere, în care se arată

că nu există un act adițional la contractul S. - HP pentru serviciile comandate

de către S. către I.W.

Față de situația de

fapt expusă, constatând că, pentru perioada 11 aprilie 2008 - 31 decembrie

2008, între HP și S. nu s-a făcut dovada existenței unor raporturi

contractuale, volumul maxim al serviciilor S. legate de proiectul SIUI, de

12.833 zile/om, stabilit prin Actul adițional nr. 8 din 24 aprilie 2008,

nefiind majorat prin contract sau pe bază de comenzi urmate de executare, prima

instanță a reținut că, în patrimoniul S. nu există o acțiune în pretenții

împotriva HP pentru plata contravalorii serviciilor prestate în perioada

respectivă, nefiind îndeplinite cerințele art. 969 C. civ.

În aceste condiții,

întrucât nu este îndeplinită prima dintre condițiile cumulative de admisibilitate

a acțiunii oblice, instanța a respins capătul principal de cerere ca

neîntemeiat.

Față de caracterul

accesoriu al acțiunii directe îndreptate împotriva pârâtei H.P., și de soluția

pronunțată asupra capătului principal, s-a respins și al doilea capăt al

cererii ca neîntemeiat, deși reclamanta a făcut dovada prestării serviciilor la

care s-a obligat în favoarea pârâtei S., instanța apreciind că nu este

îndreptățită să verifice natura juridică a prevederii contractuale incluse la

art. 4.5 din subcontract (termen sau condiție) sau valabilitatea acesteia, în

condițiile în care, în lipsa unui raport contractual între HP și S. pentru

perioada aprilie - decembrie 2008, este evident că modalitatea respectivă nu

s-ar putea realiza.

Astfel, s-a apreciat

că nu mai pot fi analizate motivele de fapt invocate de parte în sprijinul

capătului de cerere ce a fost anulat ca netimbrat, soluție ce se impune, pe

de-o parte, pentru a se asigura respectarea principiului disponibilității care

guvernează procesul civil, instanța fiind chemată să se pronunțe în limitele

fixate de părți, atât din punct de vedere al obiectului, cât și din punct de

vedere al fundamentului pretenției deduse judecății, iar pe de altă parte,

pentru a nu se aduce atingere dreptului la apărare al pârâtelor.

Soluția primei

instanțe a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă care

prin Decizia civilă nr. 432/2013 din 11 noiembrie 2013 a respins ca nefondat

apelul reclamantei.

În argumentarea

soluției pronunțate, instanța de control judiciar a reținut că între Casa

Națională de Asigurări de Sănătate, în calitate de beneficiar și H.P. România

SRL, în calitate de prestator, s-a semnat un contract având drept obiect

realizarea Sistemului Informatic Unic Integrat ("SIUI") al asigurărilor

de sănătate.

Ulterior, între H.P.

România SRL și SC S.R. SA s-a încheiat Contractul nr. ROR501 din 20 septembrie

2001, în baza căruia HP a încredințat S. realizarea și implementarea SIUI

(incluzându-se aici dreptul S. de a subcontracta furnizarea unor servicii de

implementare și asistență tehnică, după cum va considera de cuviință, cu

respectarea unor criterii stabilite de către HP). Prin acest contract s-a

stabilit un volum maxim al serviciilor S. legate de realizarea și implementarea

SIUI de 12.833 zile muncă/om. Acest contract a fost modificat și completat prin

încheierea unor acte adiționale subsecvente.

La data de 11

septembrie 2007, beneficiarul a semnat acceptanta pentru trecerea sistemului

SIUSI în faza de pre-producție, urmând ca până la 1 ianuarie 2008 sistemul să

fie operațional. Această operațiune presupune efectuarea de servicii de

asistență tehnică într-un număr de 40 de locații ale beneficiarului (Casele

Județene de Asigurări de Sănătate sau CJAS), această obligație revenind S. care

a subcontractat o parte dintre aceste servicii către mai mulți subcontractori,

unul dintre aceștia fiind I.W. cu care s-a semnat un subcontract având drept

obiect efectuarea de servicii de implementare a sistemului SIUI pe baza

comenzilor emise în acest sens de către S., aceasta din urmă obligându-se să

achite I.W. contravaloarea acestor servicii. Subcontractul încheiat între S. și

I.W. nu stabilește o limită a numărului de ore necesar efectuării serviciilor

contractate, după cum se stabilea între HP și S. și anume un număr maxim de

zile muncă.

Volumul de muncă

stabilit prin Contract a fost efectuat complet la data de 11 aprilie 2008 însă

în baza comenzilor S., I.W. a continuat totuși să efectueze serviciile

specificate în subcontract, fără a exista o cerere a HP pentru efectuarea

acestor lucrări suplimentare.

În perioada 11

aprilie 2010 - 31 decembrie 2010, I.W., la cererea S., a efectuat un număr de

lucrări suplimentare facturate cu suma de 905.315,63 RON. Urmare a acestei

situații, reclamanta I.W. a solicitat plata acestor servicii de către S. însă

achitarea acestora a fost amânată de către S. motivat de faptul că nu a primit

sumele aferente de la HP.

Reclamanta I.W. a

demarat procedurile legale necesare, convocând la conciliere pe pârâtele S. și

HP, solicitând plata sumei de 905.315,63 RON. Poziția pârâtei HP, care nu s-a

prezentat la conciliere însă a trimis un înscris, a fost aceea de a refuza

plata oricărei sume de bani, întrucât nu a avut nicio relație contractuală cu

I.W. și nu a comandat niciodată serviciile efectuate, nefiind beneficiara

acestor servicii iar HP nu are obligația juridică de a prelua pretențiile pe

care I.W. le poate avea împotriva S.

În contract s-a

specificat că HP a limitat prestația S. (și implicit a eventualilor

subcontractori pe care această societate îi va alege pentru desfășurarea

efectivă a activității) la 12.833 zile muncă/om și nu a solicitat I.W. sau S.

serviciile suplimentare a căror plată se cere de către reclamantă.

Poziția S. expusă

prin procesul-verbal cu privire la rezultatul concilierii din data de 5 mai

2010 este că " în momentul de față nu există nici un act adițional la

contractul S. cu HP pentru serviciile comandate de către S. către I.W."

iar din conținutul procesului-verbal al concilierii și în special paragrafele

citate, rezultă că cele două societăți, S. și I.W., admit faptul că nu există

un contract, nici în forma scrisă, nici în forma simplificată, prin care HP să

fi solicitat efectuarea orelor de lucru a căror plată se cere prin prezenta

acțiune.

Această situație

rezultă și din corespondența purtată între părți înainte de invitația la

conciliere. Astfel, prin Adresele nr. 2238 din 9 iulie 2008 și nr. 2192 din 13

iunie 2008, HP a specificat faptul că serviciile suplimentare cantității

contractate cu CNAS nu au o bază contractuală și nu sunt acoperite de o comandă

fermă de achiziție din partea acesteia.

A reținut instanța că

serviciile a căror plată I.W. o cere au fost prestate în afara obiectului

contractului, Actului adițional la acesta nr. 13, a subcontractului și a

actelor adiționale și că orice servicii ulterioare datei de 10 aprilie 2008 nu

sunt incluse în contractul și actele adiționate încheiate între HP și CNAS.

S-a mai reținut că S.

a declarat în cuprinsul procesului-verbal la conciliere faptul că pentru

serviciile comandate ulterior datei de 11 aprilie 2008 nu există acoperire în

relația contractuală dintre S. și HP iar faptul că HP a specificat expres o

limită de volum de muncă arată faptul că aceasta a avut în vedere o anumită

situație economică, în considerarea căreia a înțeles să limiteze prestația S.

În ceea ce privește

problema timbrajului, s-a constatat că soluția primei instanțe este corectă

având în vedere că reclamanta a solicitat anularea ca netimbrat a capătului de

cerere subsidiar, în temeiul principiului disponibilității.

Critica apelantei

referitoare la acțiunea oblică a fost respinsă reținându-se că acțiunea oblică

este fondată pe dreptul de gaj general al creditorului și constituie un mijloc

preventiv de apărare împotriva pericolului insolvabilității debitorului și are

drept scop conservarea patrimoniului acestuia.

În speță, s-a reținut

că nu sunt întrunite condițiile de exercitare a acțiunii oblice, având în

vedere că, pe de o parte, din procesul-verbal de conciliere și din

corespondența purtată rezultă că S. nu a refuzat și nici nu a neglijat

exercitarea dreptului său ci a recunoscut faptul că nu există o relație

contractuală între S. și HP pentru orele suplimentare prestate de către I.W..

Situația este distinctă de ipoteza neglijării dreptului, sau, a pericolului

insolvabilității întrucât recunoașterea că nu există acoperire contractuală

este de natură să arate faptul că nu există un drept al S. de a pretinde de la

HP îndeplinirea unei obligații.

Pe de altă parte,

creanța nu este certă față de HP deoarece nu rezultă din actul de creanță

(factura I.W. este emisă pentru S.) și nici nu este lichidă față de HP,

deoarece nu este recunoscută de către aceasta și nici opozabilă în baza unei

dispoziții legale sau a stipulațiilor conținute în actul de creanța.

Din cuprinsul

contractului și a actelor adiționale rezultă că activitatea contractată de

către HP cu S. este limitată la 12.833 zile muncă/om asistență tehnică on-site.

Faptul că acest

termen contractual este unul clar și precis rezultă și din corespondența ulterioară

dintre HP și S., unde se specifică faptul că este vorba de un volum maxim de

servicii legate de proiectul SIUI, pentru implementarea fazei BUILD și se

refuză explicit și neechivoc semnarea unui act adițional care să reglementeze

situația prestării de servicii după data de 10 aprilie 2008 de către I.W. Prin

urmare, s-a constatat că în patrimoniul S. nu exista o acțiune în pretenții

împotriva HP pentru plata contravalorii serviciilor prestate în perioada

respectivă, nefiind îndeplinite astfel condițiile art. 969 C. civ.

Pentru a determina

voința reală, s-a examinat voința manifestată expres sau tacit, reținându-se

că, din ambele ipoteze rezultă faptul că voința reală a HP a fost aceea de a se

efectua un număr limitat de ore de lucru în considerarea contractului, fapt ce

rezultă și din interpretarea sistematică a contractului, subcontractului și

actelor adiționale.

Astfel, s-a reținut

că subcontractul este un contract "grefat" pe un alt contract, numit

principal, plasându-l pe primul sub dependența celui de-al doilea iar de natura

subcontractului este absența relațiilor între extreme, subcontractul fiind prin

el însuși o convenție care trebuie să îndeplinească condițiile de validitate -

consimțământ și capacitate - ale oricărui contract.

În situația de față,

s-a reținut că, contractul principal a fost limitat de către HP la un număr de

ore, deci s-a stipulat expres întinderea acestuia și nu s-a făcut dovada

existenței situației contrare susținută de către reclamantă, în sensul

pretinsei existențe a unui acord de voință între HP și S. cu privire la

serviciile prestate de către I.W. după data de 10 aprilie 2008.

În consecință, în

raport de mecanismul statuat de convențiile părților, s-a constatat că în mod

corect a reținut prima instanță că acțiunea este nefondată, având în vedere în

principal lipsa unei convenții a HP cu S., în considerarea lucrărilor efectuate

după data de 10 aprilie 2008. Rezultă așadar că volumul integral de servicii de

asistență tehnică on-site prevăzut în Actul Adițional nr. 8 la Contractul

ROR501 între HP și S., de 12.833 zile muncă/om a fost efectuat integral la data

de 10 aprilie 2008.

În ceea ce privește

motivul de apel referitor la faptul că instanța a respins acțiunea directă cu

ignorarea prevederilor Subcontractului nr. 1291 din 25 februarie 2000, s-a

constatat că reclamanta I.W., prin cererea de apel, a solicitat schimbarea în

tot a sentinței atacate și admiterea unor capete de cerere care se prezintă

într-o altă formă decât cele solicitate în fața primei instanțe.

Astfel, în ceea ce

privește obligarea S. la plata debitului și a dobânzii legale, acest capăt de

cerere nu mai apare ca un accesoriu al capătului de cerere privind acțiunea

oblică, așa cum a fost formulat în fața primei instanțe de judecată.

Or, la fondul cauzei

reclamanta și-a stabilit natura juridică a fiecărui capăt de cerere și

modalitatea în care acestea vor fi analizate și soluționate astfel încât, în

această fază procesuală, reclamanta nu mai poate modifica petitul pretențiilor

sau ordinea în care a hotărât să fie analizate și nici nu poate susține

pretențiile sub o altă formă decât cea inițială, respectiv cea prevăzută în

cererea de chemare în judecată.

Așa fiind, instanța

de control judiciar a procedat la analizarea motivelor de apel prin raportare

la capetele de cerere formulate din cuprinsul cererii de chemare în judecată și

în niciun caz la cele formulate în cuprinsul cererii de apel, cu respectarea

dispozițiilor art. 292 C. proc. civ. și a principiului disponibilității.

În ceea ce privește

raporturile juridice dintre părțile prezentului litigiu, s-a reținut că toate

cele trei contracte - Contractul principal, Contractul HP și subcontractul

încheiat cu I.W. - erau legate printr-o condiționare "în lanț" a

obligațiilor de plată (denumirea comercială fiind aceea de sistem back to

back), potrivit prevederilor art. 4.5 din Subcontractul I.W.

Deci plata

serviciilor subcontractate reclamate este condiționată de încasarea

contravalorii acestor servicii de către S. de la achizitorul HP.

O clauză similară

exista și în contractul HP în sensul că S. nu putea încasa de la HP prețul

serviciilor efectuate de ea direct sau prin subcontractorii săi decât după ce

HP o încasa la rândul său de la beneficiarul final CNAS.

S-a reținut că în

raport de această configurație a obligațiilor de plată legate între toate

părțile de mai sus, reclamanta a învestit instanța cu trei capete de cerere

distincte care subsumează însă două cauze ale pretențiilor diferite, unul

contractual și unul extracontractual, însă în realitate, primele două capete de

cerere reprezentau întocmai transpunerea în acțiune a obligațiilor de plată în

sistem back to back, reclamanta solicită obligarea HP la plata către S. a

prețului serviciilor efectuate în perioada 11 aprilie 2008 - 31 decembrie 2008

(acesta fiind obiectul acțiunii oblice) pentru ca, astfel, să fie îndeplinită

condiția din art. 4.5. din Subcontractul I.W. ca reclamanta să poată pretinde

această sumă de la S. (obiectul acțiunii principale din capătul 2 de cerere).

S-a apreciat că acest

caracter accesoriu nu rezultă numai din voința reclamantei care l-a formulat ca

și capăt de cerere subsecvent acțiunii oblice ci, în primul rând, pentru că

admiterea acțiunii principale față de S. depinde de încasarea sumei solicitate

prin această acțiune de la HP, adică de admiterea acțiunii oblice.

Această condiționare

are natură contractuală și rezultă din voința părților care, prin art. 4.5. din

subcontractul I.W., au prevăzut că S. plătește prețul serviciilor reclamantei

doar în măsura încasării lor de la HP.

Cel de-al treilea

capăt de cerere viza o situație alternativă față de cea de mai sus, anume aceea

în care - acțiunea oblică fiind respinsă - S. nu încasa prețul serviciilor de

la HP și prin urmare nu era îndeplinită condiția de la art. 4.5. din

subcontractul I.W.

În cauză, reclamanta

a optat pentru acțiunea contractuală prin capătul al doilea de cerere, ceea ce

nu îi mai dădea dreptul să aleagă o altă cale de acțiune, or, după cum s-a

arătat, acest capăt de cerere este subsidiar acțiunii oblice nu numai prin

declarația reclamantei ci prin natura relațiilor contractuale dintre părți.

Așa fiind, s-a

apreciat că susținerea reclamantei potrivit căreia ar fi formulat pretențiile

față de S. pe temei contractual atât în cazul admiterii cât și în cazul

respingerii acțiunii oblice sunt fără finalitate din moment ce acțiunea

principală depinde exclusiv de succesul acțiunii oblice.

Limitele soluționării

prezentei cauze au fost stabilite prin Decizia de casare nr. 492 din 8

noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, în raport de voința

reclamantei care a înțeles să renunțe la al treilea capăt de cerere, sens în

care nici nu a achitat taxa judiciară de timbru, acesta fiind anulat de către

instanța de fond.

Astfel, prima

instanța a rămas învestită cu soluționarea acțiunii oblice îndreptată împotriva

pârâtei HP și numai în ipoteza admiterii acestei acțiuni, urmează a fi admis și

capătul de cerere accesoriu, respectiv obligarea sa la plata aceleiași sume

către reclamantă.

Astfel, având în

vedere modalitatea formulării celor două capete de cerere (capătul privind

acțiunea oblică și capătul accesoriu), s-a apreciat că prima instanță a

analizat și soluționat în mod corect cererea, dat fiind că se impune a fi

analizat cu prioritate capătul de cerere privind acțiunea oblică, iar capătul accesoriu

ce privește obligarea sa la plata debitului și a dobânzii legale urma să fie

analizat doar în situația în care s-ar fi admis capătul de cerere privind

acțiunea oblică.

Împotriva Deciziei

civile nr. 432 din 11 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a V-a

civilă, a declarat recurs reclamanta SC I.W. SRL București, invocând

dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat, în

principal, casarea deciziei recurate cu consecința trimiterii cauzei spre

rejudecare aceleiași instanțe și în subsidiar, modificarea hotărârii, în sensul

admiterii apelului, schimbării în tot a sentinței primei instanțe și admiterea

acțiunii oblice și acțiunii directe formulate, și pe cale de consecință:

oblice:

a. obligarea SC H.P.

România SRL la plata către SC S.R. SRL a sumei de 905.315,63 RON, actualizată

cu rata inflației la data plații efective;

b. obligarea SC H.P.

România SRL la plata către SC S.R. SRL a dobânzii legale aferente sumei de

905.315,63 RON, de la data de 13 aprilie 2010 și până la data plății efective.

directe:

a. obligarea SC S.R.

SRL la plata către SC I.W. SRL a sumei de 905.315,63 RON, actualizată cu rata

inflației la data plății efective;

b. obligarea SC S.R.

SRL la plata către SC I.W. SRL a dobânzii legale aferente sumei de 905.315,63

RON, de la data de 13 aprilie 2010 și până la data plății efective.

O primă critică

formulată vizează faptul că nici prima instanță și nici instanța de apel nu au

analizat capătul de cerere privind obligarea SC S.R. SRL la plata către SC I.W.

SRL a sumei de 905.315.63 RON în cazul respingerii acțiunii oblice,

impunându-se astfel casarea deciziei pronunțate de instanța de apel și

trimiterea cauzei către Curtea de Apel București în vederea rejudecării apelului,

potrivit prevederilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

A arătat recurenta că

cererea de chemare în judecată conține două acțiuni distincte, o acțiune

oblică, prin intermediul căreia I.W. a solicitat obligarea H.P. la achitarea

către S. a sumei de 905.315,63 RON actualizată cu rata inflației la data plății

efective și a dobânzii legale aferente sumei mai sus menționate și o acțiune

directă, prin intermediul căreia I.W. a solicitat, în principal, în cazul

admiterii acțiunii oblice, obligarea S. la achitarea către I.W. a sumei de

905.315,63 RON actualizată cu rata inflației la data plății efective și

obligarea S. la achitarea dobânzii legale aferente sumei mai sus menționate.

În subsidiar, în

cazul respingerii acțiunii oblice, s-a solicitat constatarea nulității

subcontractului nr. 291 din 25 februarie 2008; obligarea S. la achitarea către

I.W. a sumei de 905.315,63 RON actualizată cu rata inflației la data plății

efective și obligarea S. la achitarea dobânzii legale aferente sumei mai sus

menționate.

Pe cale de

consecință, a susținut recurenta că pretențiile distincte și timbrabile

individual cu care I.W. a învestit instanța sunt:

- obligarea H.P. la

achitarea către S. a sumei de 905.315,63 RON actualizată cu rata inflației la

data plății efective, împreună cu dobânda legală aferentă acestei sume -

pretenție timbrată integral de către I.W.;

- constatarea

nulității subcontractului nr. 1291 din 25 februarie 2008, pretenție în legătură

cu care I.W. a înțeles să nu achite taxa de timbru;

- obligarea S. la achitarea

către I.W. a sumei de 905.315,63 RON actualizată cu rata inflației la data

plății efective, împreună cu dobânda legală aferentă acestei sume, această

pretenție unică regăsindu-se și în cadrul capătului de cerere principal și în

cadrul capătului de cerere subsidiar al acțiunii directe, pretenție timbrată

integral de către I.W.

Așadar, a susținut

recurenta că acțiunea directă formulată împotriva S. vizează o singură

pretenție pecuniară a I.W. împotriva acestei pârâte, respectiv pretenția având

ca obiect suma de 905.315,63 RON actualizată cu rata inflației, precum și

dobânda legală aferentă acestei sume.

În continuare, a

arătat recurenta că a structurat acțiunea directă împotriva S. pe un capăt de

cerere principal și un capăt de cerere subsidiar, în funcție de soluția asupra

acțiunii oblice, strict având în vedere faptul că argumentele pentru admiterea

acțiunii directe iar nu cauza juridică a acestei acțiuni sunt diferite în

raport de soluția asupra acțiunii oblice. Astfel, în ipoteza admiterii acțiunii

oblice, situație în care H.P. ar fi obligată să achite către S. suma de

905.315.63 RON, acțiunea directă împotriva S. vizând obligarea acestei intimate

la plata aceleiași sume, urmează a fi admisă întrucât sunt îndeplinite toate

condițiile prevăzute în subcontractul nr. 1291/2008 pentru ca S. să achite suma

solicitată către reclamantă (inclusiv condiția achitării de către H.P. către S.

a contravalorii tuturor serviciilor prestate de aceasta societate).

În ipoteza

respingerii acțiunii oblice, acțiunea directă împotriva S. urma să fie admisă

tot în baza subcontractului nr. 1291/2008, subcontract în baza căruia I.W. a

prestat toate serviciile comandate de S., condiția plății de către H.P. către

S. a respectivei sume conform art. 4.5. din subcontract, fiind considerată

nescrisă, în considerarea faptului că această condiție nu s-ar putea îndeplini

niciodată.

Pretenția pecuniară a

I.W. împotriva S. a fost integral timbrată, apelanta achitând în cauză atât

taxa de timbru aferentă pretenției valorificate pe calea acțiunii oblice,

împotriva H.P., cât și taxa de timbru aferentă pretenției valorificate pe calea

acțiunii directe împotriva S.

Singurul capăt de

cerere pe care apelanta nu a înțeles să îl timbreze și care, de altfel, a fost

anulat ca netimbrat, după cum rezultă din chiar dispozitivul sentinței primei

instanțe este cel având ca obiect anularea Subcontractului nr. 1291/2008, capăt

de cerere ce face parte din subsidiarul acțiunii principale. Din acest

subsidiar face parte însă și pretenția vizând obligarea S. la plata sumei de

905.315,63 RON, actualizată cu rata inflației, precum și dobânda legală

aferentă acestei sume, pretenție integral timbrată și identică celei incluse în

principalul acțiunii directe.

Pe cale de

consecință, a susținut recurenta că netimbrarea capătului de cerere subsidiar

al acțiunii directe are drept consecință strict neanalizarea cererii de anulare

a subcontractului, iar nu și neanalizarea pretenției vizând obligarea S. la

plata sumei de 905.315,63 RON conținută în capătul subsidiar de cerere, așa cum

în mod greșit au considerat ambele instanțe de fond, întrucât această pretenție

a fost integral timbrată.

Față de argumentele

prezentate, a susținut recurenta că urmare a anularii capătului de cerere

vizând anularea subcontractului nr. 1291/2008, instanța a rămas în continuare

învestită să soluționeze capătul de cerere formulat pe calea acțiunii oblice și

capătul de cerere formulat pe calea acțiunii directe, indiferent de faptul că

acest capăt de cerere a fost prins și în petitul acțiunii directe principale și

în petitul acțiunii directe subsidiare, întrucât pretenția I.W. împotriva S.

vizând plata sumei de 905.315,63 RON este aceeași și dacă se admite și dacă se

respinge acțiunea oblică și această pretenție a fost integral timbrată.

Astfel, a susținut

recurenta că sunt complet lipsite de fundament aprecierile instanței de apel

potrivit cărora obligarea S. la plata debitului ar fi fost formulată în fața

primei instanțe ca reprezentând un accesoriu al capătului de cerere privind

acțiunea oblică, în realitate, pretenția vizând obligarea SC S.R. SRL la plata

către SC I.W. SRL a sumei de 905.315,63 RON, actualizate, și a dobânzilor

aferente a fost întotdeauna o pretenție distinctă, individuală, ce urma a fi

analizată în mod diferit în funcție de soluția dată acțiunii oblice,

argumentele în susținerea sa fiind diferite în cele două ipoteze.

A mai susținut

recurenta că este greșită și analiza instanței de apel cu privire la caracterul

accesoriu al pretenției I.W. împotriva S. (pretenție accesorie) față de pretenția

I.W. împotriva H.P. formulată pe calea acțiunii oblice (pretenție principală)

din perspectiva raportului de accesorialitate dintre contractul S. - H.P.

(contractul principal) și contractul S. - I.W. (contractul accesoriu), cele

două contracte fiind independente, cu existență de sine stătătoare, iar faptul

că I.W. a acceptat să semneze contractul conținând prevederea de la art. 4.5.,

are drept unică explicație faptul că I.W. nu a cunoscut până în faza

declanșării prezentului litigiu faptul că între S. și H.P. nu exista un

contract care să acopere serviciile comandate I.W. de către S.

Astfel, a susținut

recurenta că în mod nelegal instanța a refuzat să analizeze pretenția I.W.

împotriva S. în cazul respingerii acțiunii oblice, soluție față de care se impune

casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu îndrumarea

de a analiza pretenția I.W. împotriva S. și în cazul respingerii acțiunii

oblice.

Prin cea de-a doua

critică, subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C.

proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a validat în mod greșit

soluția primei instanțe de respingere a acțiunii oblice formulate împotriva

pârâtei H.P., instanța interpretând în mod greșit raporturile juridice

contractuale născute între H.P. și S. în baza subcontractului ROR 501/2008 și a

corespondenței derulate între părți în baza acestuia.

În argumentarea

acestui motiv de nelegalitate, recurenta a susținut că în speță sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 974 C. civ., având în vedere că I.W.

este creditoarea S. pentru suma de 905.315,63 RON, S. este creditoarea HP

pentru aceeași sumă întrucât serviciile subcontractate de S. către I.W.

corespund fazei BUILD (de construcție) a sistemului SIUI, fază care a fost

finalizată și acceptata de către CNAS.

Pe parcursul

derulării relațiilor contractuale dintre S. și HP, S. a notificat HP faptul că

în data de 8 aprilie 2008 a fost atins volumul maxim de 12.833 zile/om

subcontractat de la HP în baza actului adițional nr. 8 la subcontractul ROR

501/2008 și că pentru finalizarea fazei BUILD a SIUI este necesară

suplimentarea serviciilor de asistență tehnică și majorarea plafonului de

12.833 zile/om.

Deși a fost

înștiințată cu privire la faptul că serviciile de asistență tehnică prestate

după data de 10 aprilie 2008 depășesc plafonul agreat în baza actului adițional

nr. 8 la contractul dintre S. și HP, HP nu a solicitat S. să înceteze prestarea

acestor servicii. Mai mult, aceste servicii suplimentare au condus la

finalizarea fazei BUILD a sistemului SIUI, HP încasând integral de la CNAS

contravaloarea acestei faze.

Pe cale de

consecință, serviciile de asistență tehnică prestate de către S. către HP (și

parțial subcontractate către I.W.) s-au derulat în cadrul actului adițional nr.

8 la subcontractul ROR 501/2008, în limita volumului de 12.833 zile/om iar în

afara acestui act adițional, pentru volumul ce depășește plafonul de 12.833

zile/om, prin acceptarea de către HP a serviciilor suplimentare prestate de S.

(acceptare probată prin semnarea acceptantei pentru faza BUILD a SIUI între HP

și CNAS), suplimentare pe care HP a cunoscut-o și în raport de care nu a

solicitat niciodată S. să stopeze prestarea acestor servicii.

Față de cele arătate,

apreciază recurenta că este incorectă concluzia ambelor instanțe de fond

potrivit căreia în cauză nu s-a făcut dovada existenței unui raport contractual

între HP și S. pentru serviciile prestate ulterior datei de 10 aprilie 2008,

întrucât acordul de voință al părților cu privire la aceste servicii a fost

întrunit prin faptul că S. a anunțat HP în legătură cu depășirea plafonului, HP

a acceptat această depășire și nu a solicitat S. să stopeze prestarea de

servicii suplimentare, serviciile suplimentare au fost necesare în vederea

finalizării fazei BUILD a SIUI iar HP a încasat de la CNAS contravaloarea fazei

BUILD a proiectului SIUI, fază pentru finalizarea căreia a fost angajat și

volumul de efort ulterior datei de 10 aprilie 2008.

S. a înțeles să

rămână în pasivitate cu privire la valoarea serviciilor care depășesc plafonul

de 12.833 zile/om, neinițiind niciun fel de demersuri pentru recuperarea

acestor sume de la HP.

Pentru aceste

considerente, a arătat recurenta că acțiunea oblică este admisibilă și

întemeiată, soluția instanțelor de fond de respingere a acesteia fiind eronată.

Prin concluziile

scrise depuse la dosarul cauzei la data de 19 ianuarie 2015,

recurenta-reclamantă a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ. și a dezvoltat o serie de critici care, în măsura în care

sunt diferite de cele cuprinse în memoriul de recurs nu vor fi analizate, fiind

formulate evident cu depășirea termenului prevăzut de art. 301 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea

formulată la data de 18 septembrie 2014, intimata-pârâtă S.R. SA a solicitat,

în principal, constatarea nulității primului motiv de recurs, în raport de

dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., în

subsidiar, inadmisibilitatea aceluiași motiv de recurs, motivat de faptul că

nefiind precizat temeiul de drept al acestuia, dacă se consideră a fi incident

motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 6 al art. 304 același cod, criticile

formulate nu pot fi încadrate acestui motiv. În subsidiar, a solicitat

respingerea recursului ca nefondat.

La rândul său, prin

întâmpinarea formulată la data de 16 septembrie 2014, intimata-pârâtă SC H.P.

România SRL a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea

deciziei atacate, ca fiind temeinică și legală.

Analizând decizia

atacată în raport de criticile formulate, în Urnitele controlului de legalitate

și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat

pentru următoarele considerente:

Deși,

recurenta-reclamantă a indicat în memoriul de recurs depus la dosar, motivul de

nelegalitate căruia înțelege să-și subsumeze criticile, ca fiind cel prevăzut

de dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte verificând

susținerile părții prin raportare la motivul de nelegalitate menționat constată

că acestea nu pot fi încadrate în normele legale evocate.

Astfel, pct. 8 al

art. 304 C. proc. civ., reglementează cazul de modificare a hotărârii atacate,

în situația în care prin hotărârea atacată, instanța interpretând greșit actul

juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia.

În raport de pretinsa

incidență în cauză a acestui motiv de nelegalitate, Înalta Curte reține că

reclamanta face confuzie între instituția actului juridic dedus judecății, care

în speță este subcontractul subsecvent contractului principal încheiat între

aceasta și intimata-pârâtă S. și obiectul sau natura cererii de chemare în

judecată, chestiune care se cere a fi examinată în prezentul recurs, din

perspectiva caracterului nedevolutiv al acestei căi de atac.

În considerarea celor

anterior expuse, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 306 alin. (3) C.

proc. civ., potrivit cărora indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage

nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor

într-unul din motivele prevăzute de art. 304, apreciind că susținerile

dezvoltate de recurentă pot fi circumscrise motivului de recurs reglementat de

pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., le va cenzura din perspectiva acestui motiv

de nelegalitate.

Dispozițiile art. 292

C. proc. civ. prevăd că: „Părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de

apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât de cele invocate la

prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanța

de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă

din dezbateri. În cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului

sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi,

instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima

instanță.", consacră caracterul devolutiv al fazei procesuale a apelului.

Potrivit art. 294

alin. (1) C. proc. civ.: „în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza

sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri

noi."

Prin decizia atacată,

Curtea de Apel București a examinat criticile reclamantei, reținând, în esență,

că prin cererea de apel, reclamanta a solicitat schimbarea în tot a sentinței

primei instanțe și admiterea unor capete de cerere prezentate într-o altă formă

decât cele solicitate prin cererea de chemare în judecată, or, în conformitate

cu dispozițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ. și art. 292 același cod, cu

respectarea principiului disponibilității și contradictorialității, ținând

seama și de limitele învestirii stabilite prin decizia de casare, a procedat la

analizarea motivelor de apel prin raportare la capetele de cerere astfel cum au

fost formulate inițial.

Având în vedere

argumentele consemnate de instanța de apel în considerentele deciziei

pronunțate, se constată că, în adevăr, procesul civil este guvernat de

principiul disponibilității, potrivit căruia reclamantul este cel care

determină cadrul procesual, inclusiv sub aspectul obiectului și cauzei juridice

a cererii, astfel încât, în mod corect instanța de apel s-a raportat la petitul

cererii de chemare în judecată, având în vedere că principiul rolului activ al

instanței este limitat de principiul disponibilității, în raport de care,

inițiativa judecătorului de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea

situației de fapt este limitată la cele ce formează obiectul pricinii supuse

judecății, instanța neputând iniția cereri pe seama părților în litigiu, fiind

obligată să judece acțiunile cu care a fost învestită, astfel cum acestea au

fost formulate.

Așa fiind, se

constată că prin modalitatea de redactare a cererii de chemare în judecată, cel

de-al doilea capăt de cerere, respectiv acțiunea directă împotriva pârâtei S.,

nu a fost formulat ca și capăt principal, ci ca subsidiar al acțiunii oblice,

relație de accesorialitate ce reprezintă construcția părții care în această

modalitate a înțeles să-și formuleze pretențiile.

Pe cale de

consecință, pentru argumentele ce preced, se constată că prima critică

formulată de recurentă este nefondată urmând a fi respinsă.

În ceea ce privește

cel de-al doilea motiv de recurs referitor la soluția de respingere a acțiunii

oblice, Înalta Curte constată însă a fi fondat, pentru considerentele ce

urmează.

Astfel, din

perspectiva acestui motiv de recurs, s-a susținut că instanța ar fi încălcat

dispozițiile art. 974 C. civ., fiind îndeplinite condițiile prevăzute de textul

legal evocat, în sensul că I.W. este creditoarea S. care la rândul său este

creditoarea HP iar acordul de voință al părților cu privire la serviciile

prestate ulterior datei de 10 aprilie 2008 a fost întrunit deoarece S. a

anunțat HP în legătură cu depășirea plafonului iar HP nu a solicitat S.

stoparea lucrărilor.

A mai arătat

recurenta că intimata S. a rămas în pasivitate neinițiind niciun fel de

demersuri pentru recuperarea sumelor de la HP iar din probele administrate

rezultă că nici măcar nu s-a facturat către HP contravaloarea acestor servicii,

motiv pentru care apreciază că soluția de respingere a acțiunii oblice este

greșită.

În legătură cu aceste

susțineri, Înalta Curte constată că în fapt, contractul între reclamantă și

pârâta S. a continuat și ulterior datei de 10 aprilie 2008, iar instanța nu a

analizat aspectele dezvoltate prin motivele de apel referitoare la voința

părților prin raportare la dispozițiile art. 974 C. civ., în sensul de a

argumenta raționamentul logico-juridic și modul de interpretare a probatoriului

referitor la faptul că S. a anunțat HP despre depășirea plafonului de lucrări,

că pârâta HP a acceptat această depășire și nu a solicitat S. stoparea acestor

servicii și mai mult, că HP a încasat de la CNAS contravaloarea fazei

suplimentare a proiectului SIUI, fază pentru finalizarea căreia a fost angajat

și volumul de efort ulterior datei de 10 aprilie 2008.

Aceste susțineri,

invocate de reclamantă prin motivele de apel, nu au făcut obiectul analizei

instanței de control judiciar, or, în aceste condiții, se constată că, pentru a

aprecia asupra îndeplinirii condițiilor impuse pentru exercitarea acțiunii

oblice se impune a fi lămurită situația de fapt și sub acest aspect.

În raport de

aspectele anterior menționate, constatând că situația de fapt nu este pe deplin

lămurită, Înalta Curte urmează ca, în baza art. 312 alin. (5) C. proc. civ. să

admită recursul declarat de reclamanta SC I.W. SRL București împotriva Deciziei

nr. 432/2013 din 11 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a V-a

civilă, pe care o va casa și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare

aceleiași instanțe care, cu ocazia rejudecării urmează a se preocupa de remedierea

deficiențelor arătate, cu respectarea dispozițiilor legale menționate.

În acest sens, curtea

urmează, în raport de dispozițiile art. 295 C. proc. civ., să cenzureze

sentința atacată, din perspectiva criticilor arătate prin motivele de apel și

să stabilească în ce măsură aspectele neanalizate sunt relevante în ceea ce

privește soluția pronunțată asupra capătului de cerere referitor la acțiunea

oblică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta SC I.W. SRL București împotriva Deciziei nr. 432/2013

din 11 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a

civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 februarie 2015.

Procesat de GGC - LM