ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2150/2016

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2150/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 2150/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâtele SC B. SA și SC C. SRL solicitând:

Prin Sentința comercială nr. 7.729 din 7 iunie 2011, Tribunalul București, secția a VI-a Comercială a admis excepția insuficientei timbrări a cererii și a anulat cererea ca insuficient timbrată.

Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinței a fost admisă prin Decizia civilă nr. 492 din 8 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, fiind desființată sentința apelată și trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță, în limita timbrării acțiunii, respectiv pentru acțiunea oblică și acțiunea principală, urmând ca subsidiarul să fie anulat ca netimbrat, în raport de principiul disponibilității.

Recursul declarat împotriva deciziei menționate anterior a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 3.003 din 1 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

În rejudecare, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin Sentința civilă nr. 980 din 12 februarie 2013, a anulat ca netimbrat capătul de cerere având ca obiect anularea subcontractului nr. 1291 din 25 februarie 2008 și daune interese și a respins în rest acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtele SC B. SA și SC C. SRL, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut în esență următoarele:

Față de soluția pronunțată asupra excepției netimbrării capătului de cerere formulat în subsidiar, pentru ipoteza respingerii acțiunii oblice, în acord cu indicațiile instanței de control judiciar și cu poziția exprimată de reclamanta însăși, instanța a constatat că se impune anularea capătului de cerere subsidiar ca netimbrat.

Instanța a rămas învestită să soluționeze pe fond un capăt de cerere principal - acțiunea oblică și unul accesoriu - acțiunea directă formulată în principal, pentru cazul admiterii acțiunii oblice.

În cauză nu este îndeplinită condiția privind inactivitatea debitorului, respectiv acesta să nu intenteze el însuși acțiunea aflată în patrimoniul său. Astfel, în patrimoniul pârâtei B. nu s-a făcut dovada că ar exista o acțiune în pretenții împotriva pârâtei C., pentru plata contravalorii serviciilor de implementare a sistemului SIUI și a serviciilor de asistență tehnică prestate de A. în perioada 11 aprilie - 31 decembrie 2008.

Între E. (al cărei succesor în drepturi este F.) și B. s-a încheiat contractul nr. ROR501 din 24 septembrie 2001, în baza căruia s-a încredințat B. realizarea și implementarea SIUI al Asigurărilor de Sănătate în România.

Raporturile contractuale dintre cele două societăți, derulate pe parcursul anului 2008, au fost guvernate de Actul adițional nr. 8 din 24 aprilie 2008 prin care volumul maxim al serviciilor B. legate de proiectul SIUI a fost stabilit la 12.833 zile/om, conform Anexei A.

B. a subcontractat o parte din serviciile de implementare și asistență tehnică on-site pentru sistemul SIUI către mai mulți subcontractori, printre care și reclamanta, cu care a încheiat subcontractul nr. 1291 din 25 februarie 2008 care însă nu cuprinde o clauză similară celei existente în contractul F. - B., în sensul că nu menționează un volum maxim al serviciilor A.

În temeiul subcontractului reclamanta a prestat în favoarea pârâtei B. serviciile la care s-a obligat, împrejurare necontestată de B.

Cu toate acestea, B. nu a achitat reclamantei contravaloarea serviciilor prestate în perioada 11 aprilie 2008 - 31 decembrie 2008, respectiv suma de 905.315,63 lei, susținând că plata depinde de efectuarea plății de către F.

La art. 4.5 din subcontractul nr. 1291 din 25 februarie 2008 se menționează că plata livrabilelor furnizate de subcontractant se va realiza pe baza facturilor emise de acesta, după încasarea de către contractant (B.) a valorii serviciilor efectuate de subcontractant (A.) de la achizitor (F.).

Volumul integral de servicii de asistență tehnică on-site prevăzut în Actul adițional nr. 8 la Contractul ROR 501 dintre F. și B., de 12.833 zile/om, a fost efectuat integral până în jurul datei de 10 aprilie 2008.

Pentru serviciile prestate de A. ulterior acestei date, care fac obiectul prezentei cauze, nu s-a făcut de către reclamantă, în condițiile art. 1169 C. civ., dovada existenței unui raport contractual între F. și B., F. contestând că ar fi comandat vreodată serviciile respective.

Constatând că, pentru perioada 11 aprilie 2008 - 31 decembrie 2008, între F. și B. nu s-a făcut dovada existenței unor raporturi contractuale, volumul maxim al serviciilor B. legate de proiectul SIUI, de 12.833 zile/om, stabilit prin Actul adițional nr. 8 din 24 aprilie 2008, nefiind majorat prin contract sau pe bază de comenzi urmate de executare, prima instanță a reținut că, în patrimoniul B. nu există o acțiune împotriva F. pentru plata contravalorii serviciilor prestate în perioada respectivă, nefiind îndeplinite cerințele art. 969 C. civ.

Față de caracterul accesoriu al acțiunii directe îndreptate împotriva pârâtei C., și de soluția pronunțată asupra capătului principal, s-a respins și al doilea capăt al cererii ca neîntemeiat, deși reclamanta a făcut dovada prestării serviciilor la care s-a obligat în favoarea pârâtei B., instanța apreciind că nu este îndreptățită să verifice natura juridică a prevederii contractuale incluse la art. 4.5 din subcontract (termen sau condiție) sau valabilitatea acesteia, în condițiile în care, în lipsa unui raport contractual între F. și B. pentru perioada aprilie - decembrie 2008, este evident că modalitatea respectivă nu s-ar putea realiza.

Această soluție a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 432 din 11 noiembrie 2013 fiind respins ca nefondat apelul reclamantei.

Prin Decizia nr. 399 din 13 ianuarie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanta SC A. SRL București împotriva Deciziei nr. 432 din 11 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Înalta Curte a reținut că în fapt, contractul între reclamantă și pârâta B. a continuat și ulterior datei de 10 aprilie 2008, iar instanța nu a analizat aspectele dezvoltate prin motivele de apel referitoare la voința părților prin raportare la dispozițiile art. 974 C. civ., în sensul de a argumenta raționamentul logico-juridic și modul de interpretare a probatoriului referitor la faptul că B. a anunțat F. despre depășirea plafonului de lucrări, că pârâta F. a acceptat această depășire și nu a solicitat B. stoparea acestor servicii și mai mult, că F. a încasat de la CNAS contravaloarea fazei suplimentare a proiectului SIUI, fază pentru finalizarea căreia a fost angajat și volumul de efort ulterior datei de 10 aprilie 2008.

Aceste susțineri, invocate de reclamantă prin motivele de apel, nu au făcut obiectul analizei instanței de control judiciar, or, în aceste condiții, se constată că, pentru a aprecia asupra îndeplinirii condițiilor impuse pentru exercitarea acțiunii oblice se impune a fi lămurită situația de fapt și sub acest aspect.

În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 245 din 5 februarie 2016, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă SC A. SRL București împotriva Sentinței civile nr. 980 din 12 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a reținut în esență următoarele:

Prin subcontractul cadru de prestări de servicii pentru implementarea sistemului SIUI și asistarea utilizatorilor finali nr. 1291 din 25 februarie 2008 încheiat între apelantă și pârâta B. SA, având în vedere raportul contractual dintre CNAS și C. SRL și contractul nr. ROR501 din 20 septembrie 2001, s-a stabilit efectuarea de către SC A. SRL de servicii de implementare a sistemului SIUI precum și efectuarea de servicii de Asistență Tehnică on-site pentru sistemul SIUI în baza comenzilor emise.

La data de 2 iunie 2008, B. anunță C. SRL de depășirea plafonului stabilit prin actul adițional nr. 13 până la data de 10 aprilie 2008, arătând că cerințele de asistență tehnică sunt încă foarte mari, nu a întrerupt și nu a diminuat volumul serviciilor, înștiințare reiterată la data de 9 iunie 2008, la data de 30 iunie 2008 și la data de 7 iulie 2008, solicitându-se restabilirea echilibrului contractual și găsirea unor soluții de finanțare, urmând să fie recuperate costurile prin actele adiționale semnate cu CNAS. Au mai fost emise astfel de adrese și la data de 10 iulie 2008, 14 iulie 2008 și 1 iulie 2009.

La data de 13 iunie 2008 C. SRL anunță B. de faptul că pentru eventualele servicii prestate direct către CNAS în afara obiectului actului adițional nr. 13 nu există o bază contractuală sau o comandă fermă de achiziție, fiind prestate de contractant pe cheltuială și risc propriu fără drept de a pretinde sau a fi îndreptățit să fie compensat.

La data de 10 mai 2010 C. SRL răspunde apelanților că nu a cerut niciodată aceste servicii și nu are obligația juridică de a prelua orice pretenții.

Pentru atragerea răspunderii contractuale prin intermediul acțiunii oblice este necesar ca un creditor să acționeze pentru valorificarea unui drept decurgând dintr-un raport convențional care aparține propriului debitor, deci referitor la un drept al cărui titular este debitorul, ultimul inactiv. Creditorul trebuie să aibă un interes serios și legitim pentru a intenta acțiunea, iar creanța pretinsă să fie certă, lichidă și exigibilă.

Nu se poate reține că C. SRL nu a solicitat încetarea prestării serviciilor, acest aspect prezentând relevanță juridică, cât timp prin adresa din data de 13 iunie 2008, la circa două luni de la încheierea actului adițional cu B., se susține că lucrările nu au acoperire contractuală și sunt executate pe propriul risc.

Nici B. nu a facturat aceste servicii către C. SRL, cât timp nu exista o baza contractuală pentru aceasta.

În speță nu s-a dovedit nici existența unei înțelegeri ulterioare, în formă simplificată care să modifice înțelegerea inițială cu privire la plafonul de 12833 zile/om.

Evoluția raporturilor contractuale, prin raportare la probele prezentate, nu mai privesc servicii de asistență tehnică pentru faza build ci pentru etapa ulterioară.

Faptul că Beneficiarul final, autoritatea contractantă a solicitat și a folosit aceste servicii în mod concret nu prezintă relevanță în cadrul procesual obiectiv stabilit în fața Tribunalului, cât timp dreptul ce se solicită a fi exercitat privește raportul contractual dintre C. SRL și B., unde obligația de executare a serviciilor de asistență erau limitate la plafonul de 12833 zile/om.

Toate sublinierile făcute de apelant referitoare la conținutul raportului corpului de control privește faza operate și nu build pentru care a contractat serviciile și se pretinde achitarea.

Totodată raportul de control reține că pentru această fază au fost achitate de către CNAS către C. SRL doar contravaloarea celor 12.833 zile/om.

Se poate concluziona că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru acțiunea oblică, în patrimoniul propriului debitor nu există o creanță care să poată fi valorificată. Nici condiția inactivității propriului debitor nu este îndeplinită în speță, B. încercând remedierea situației și găsirea unei soluții pentru acoperirea serviciilor suplimentare prestate de către apelantă către CNAS.

În ceea ce privește clauza contractuală 4.5, aceasta nu prezintă relevanță în rejudecarea apelului cât timp se constată că nu există temei contractual între C. SRL și B., pe cale de consecință nemaiavând relevanță subcontractul, cât timp apelanta a solicitat ca urmare a acțiunii sale pe cale oblică achitarea propriei creanțe.

Modalitatea de interpretare a acestei clauze poate fi utilă, doar în situația în care s-ar admite existența unei răspunderi contractuale între C. SRL și B., sau în cazul unei acțiuni directe.

Reținând că motivele invocate de apelantă nu pot constitui fundament al obligației de plată de către C. SRL a sumei către B. și ulterior către A., Curtea a apreciat soluția tribunalului ca fiind legală și temeinică.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A. SRL București, criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate:

Hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 974: "Creditorii pot exercita toate drepturile și acțiunile debitorului lor, afară de acelea care îi sunt exclusiv personale".

Concluzia că serviciile prestate peste cele 12.833 zile/om nu au acoperire contractuală este eronată pentru că în contractul cu reclamanta nu s-a prevăzut nicio limitare a prestațiilor.

Acțiunea oblică este chiar acțiunea specifică unui reclamant care nu are raporturi contractuale directe cu pârâtul acțiunii oblice.

Concluzia că acțiunea oblică nu avea niciun sens pentru că o acțiune împotriva propriului debitor ar fi fost suficientă încalcă principiul disponibilității.

Din întreg ansamblul speței și din toate detaliile acesteia, dovedite și completate în mod legal cu prezumții, rezultă că, înțelegerea contractuală a fost concepută și executată de intimatele pârâte cu rea credință. Singura victimă era reclamanta, pentru că F. și-a încasat drepturile pe lucrare, iar B. nu avea ce pierde pentru că efortul a fost al reclamantei.

Hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii prin neobservarea aplicabilității art. 1484 C. civ.

Ține de specificul contractului de antrepriză dispoziția care impune antreprenorului că "nu poate cere nici o sporire de plată", sub niciun pretext. Așadar, chiar dacă F. nu ar fi primit contravaloarea așa-ziselor lucrări suplimentare (dar a încasat-o) era nelegal să se prevaleze de nedecontarea de către beneficiar a lucrărilor pretins suplimentare, pentru că lucrările în plus se fac pe riscul antreprenorului, în speță - intimatele-pârâte.

Hotărârea este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) teza a II-a și ale art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Instanța de rejudecare a apelului a respins în mod eronat proba cu expertiză tehnică judiciară în specialitatea IT.

Justificarea respingerii expertizei putea fi aceea că probatoriul administrat ar fi suficient, dar în această ipoteză apar total nerezonabile numeroasele ipoteze din hotărârea recurată care invocă tocmai lipsa probatoriului.

În cauză, intimata SC C. SRL a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

Prin decizia de casare nr. 399 din 10 februarie 2015, Înalta Curte a statuat că cererea de obligare a B. la plata sumei de 305.315,63 lei este accesorie primului capăt de cerere privind acțiunea oblică, situație în care B. ar putea fi obligată la plata acestei sume numai în cazul în care F. ar fi, la rândul ei, obligată să plătească aceeași sumă către B.

Contractul încheiat între CNAS și F. consta în livrarea unui sistem funcțional, motiv pentru care orice serviciu necesar pentru livrarea acestuia către client face parte din contract, prin natura acestui serviciu.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată și al cererii de apel, reclamanta-recurentă solicită plata serviciilor ce au depășit plafonul stabilit contractual, precizând expres că suma solicitată reprezintă serviciile suplimentare pentru perioada 11 aprilie 2008 - 31 decembrie 2008 și nu cele agreate de F. și B. prin actul adițional nr. 8 din 24 aprilie 2008, pentru care s-a stabilit plafonul de 12.833 zile/om.

Aspectele privitoare la pretinsa existență a unui acord implicit al F. pentru prestarea serviciilor al căror preț formează obiectul acțiunii și la pretinsa plată de către F. către B. a prețului acestor servicii pe care recurenta le prezintă ca fiind dezlegări ale instanței de recurs nu reprezintă decât alegații ale recurentei cu privire la care instanța de recurs a considerat că se impune o analiză suplimentară.

În rejudecare, după casare, Curtea de Apel a analizat toate condițiile acțiunii oblice.

Așa fiind, critica privind nesocotirea de către instanță a problemelor de drept dezlegate prin decizia de casare nu poate fi primită.

Acțiunea oblică este o acțiune civilă prin care un creditor chirografar exercită în numele debitorului său, substituindu-se în drepturile și acțiunile patrimoniale neexercitate de acesta și care are drept fundament dreptul de gaj general al creditorului. Această, acțiune este un mijloc preventiv de apărare împotriva pericolului insolvabilității debitorului și are ca scop conservarea patrimoniului acestuia.

Pentru exercitarea acțiunii oblice se cer întrunite mai multe condiții: debitorul să fi neglijat sau refuzat să-și exercite el însuși dreptul sau acțiunea în exercitarea căreia se subrogă creditorul; să existe un pericol de insolvabilitate a debitorului prin pierderea dreptului neexercitat de el; creanța creditorului să fie certă și lichidă.

Așadar, critica recurentei în sensul că singura condiție necesar a fi îndeplinită pentru admiterea acțiunii oblice ar fi aceea ca dreptul să nu fie personal, nu poate fi primită.

Recurenta nu aduce o critică concretă hotărârii recurate prin care instanța a considerat că B. nu deține un drept împotriva F. pentru încasarea sumei solicitate la plată.

Activitatea contractată de către F. cu B. este limitată la 12.833 zile/om asistență tehnică on site. Nu există un act adițional care să reglementeze situația prestării de servicii după data de 10 aprilie 2008 de către recurenta A.

Curtea de Apel a analizat acțiunea oblică într-o motivare consistentă și nu a reținut drept cauza respingerii acțiunii lipsa unui contract direct.

Recurenta invocă reaua-credință, dar nu menționează în concret în ce constă aceasta și nici nu administrează probe în acest sens.

Raporturile contractuale dintre părți au ca premisă o procedură de achiziție publică și contractele subsecvente. Condițiile restrictive legate de suplimentarea prețului în contractele de achiziții publice trebuie avute în vedere în analiza pretențiilor A. În niciunul dintre contracte nu a existat un act adițional care să acopere prețul serviciilor prestate de A.

Recurenta susține că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii prin neobservarea aplicabilității art. 1484 C. civ. Această critică nu poate fi primită.

Art. 1484 C. civ. impune forma scrisă ad validitatem pentru acordul încheiat între antreprenor și beneficiar sau între subantreprenor și antreprenor pentru suplimentarea prețului unei lucrări cu preț fix.

În acest sens este de reținut că F. a solicitat încetarea prestării serviciilor întrucât prin adresa din 13 iunie 2008 se susține că lucrările nu au acoperire contractuală și sunt executate pe propriul risc.

Nu poate fi reținută nici critica privind administrarea probei cu expertiză. Este adevărat că prin decizia de casare s-a menționat că se vor administra probe cu privire la aspectele menționate în considerentele acestei decizii însă nu s-au menționat expres aceste probe, fiind lăsată la latitudinea instanței de apel oportunitatea încuviințării acestora.

Așa fiind, prin respingerea motivată a cererii de efectuare a unei expertize judiciare, instanța de apel nu a nesocotit dispozițiile legale și nici dezlegarea dată de Înalta Curte prin decizia de casare.

Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea deciziei recurate și, pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. BUCUREȘTI împotriva Deciziei civile nr. 245 din 5 februarie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi, 19 decembrie 2016.

Procesat de GGC - ED