ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 611/2016

Decizia nr. 611/2016 Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin sentința civilă nr. 136/D din 11 septembrie 2015 pronunțată de Tribunalul Brașov s-a respins cererea de revizuire formulată de revizuienții A., B., C., D., E., F., G., prin mandatar H., în contradictoriu cu intimații Statul Român reprezentat legal de I., reprezentat convențional de J. Brașov și Municipiul Brașov, reprezentat legal de primar, împotriva sentinței civile nr. 63/S din 27 februarie 2012 pronunțată de Tribunalul Brașov în Dosarul civil nr. x/62/2011. La data de 15 iulie 2015, pe rolul Tribunalului Brașov, a fost înregistrată cererea de revizuire formulată împotriva sentinței civile nr. 63 din 27 februarie 2012 pronunțată de Tribunalul Brașov, cerere întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 5 C. proc.

civ. La termenul de judecată din data de 4 septembrie 2015, tribunalul, pentru considerentele de fapt și de drept expuse în încheierea acestui termen, a stabilit că, în raport cu prevederile art. 326 alin. (3) C. proc. civ., în cauză se impune a fi soluționată cu prioritate excepția de inadmisibilitate a căii extraordinare de atac suspusă judecății. În condițiile stipulate de textul de lege mai sus indicat, instanța a reținut că dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază, admisibilitatea revizuirii apreciindu-se sub următoarele aspecte: dacă hotărârea atacată este cel puțin definitivă; dacă prin hotărâre s-a cercetat fondul cauzei; dacă criticile formulate se încadrează în motivele limitativ prevăzute de art. 322 C. proc.

civ., condițiile prevăzute de textul de lege menționat trebuind să fie îndeplinite cumulativ, fiind suficient ca una dintre condiții să nu fie îndeplinită pentru ca cererea să fie respinsă ca inadmisibilă. Revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin intermediul căreia se poate obține desființarea unei hotărâri judecătorești definitive și reînnoirea judecății în cazurile expres determinate de lege. Revizuirea este o cale extraordinară de atac deoarece motivele pentru care poate fi introdusă o cerere de revizuire sunt prevăzute limitativ de lege. Așa cum prevede art. 322 alin. (1) C. proc. civ., revizuirea are ca obiect hotărâri rămase definitive în apel sau prin neapelare, precum șihotărâri date de instanța de recurs, atunci când evocă fondul.

Tribunalul a mai reținut, în drept, că potrivit art. 322 pct. 5 C. proc. civ. , se poate cere revizuirea unei hotărâri devenită definitivă dacă, după pronunțarea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare reținute de partea potrivnică sau care nu ar fi putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților. Sintetizând elementele de admisibilitate a cererii de revizuire, pentru motivul arătat, rezultă că înscrisul la care se face referite în motivarea promovării acestei căi extraordinare de atac trebuie să fi existat în momentul judecării procesului terminat prin hotărârea atacată; înscrisul să fi fost necunoscut pentru instanță și revizuient; partea să fi fost împiedicată a-l prezenta din motive ce se pot asimila cu forța majoră; înscrisul să fie doveditor, adică determinant pentru soluția în litigiu; înscrisul trebuie prezentat instanței, odată cu cererea de revizuire, în cel mult o lună de la descoperirea lui.

Cu alte cuvinte, înscrisul doveditor nou invocat trebuie, în primul rând, fie să fie reținut de partea potrivnică, fie să nu fi putut fi înfățișat dintr-o împrejurare mai presus de voința părților. Mai mult, cerința prevăzută de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. , referitoare la imposibilitatea obiectivă de prezentare a unor înscrisuri, presupune ca faptul nedescoperirii înscrisurilor noi să fi fost determinat fie de ascunderea acestora de către partea potrivnică, fie de existența unor împrejurări de fapt care să fi împiedicat partea să le descopere, împrejurări care să fi fost mai presus de voința acesteia. În speță, înscrisurile despre care revizuienții susțin că sunt înscrisuri noi se regăsesc la dosarul cauzei, ele constituind documentele emise de comisia locală de aplicare a legilor fondului funciar în procedura de soluționare a cererii de reconstituire a dreptului de proprietate pe care părțile menționate au promovat-o în temeiul acestor acte normative.

Tribunalul a constatat că aceste înscrisuri nu îndeplinesc condiția legală ca acestea să fi fost necunoscute pentru instanță și revizuienți, nefiind îndeplinită nici cerința ca ac este înscrisuri să fi fost ascunse de partea potrivnică și, respectiv, să nu fi fost descoperite și înfățișate instanței ca urmare a existenței unor împrejurări de fapt care să-i fi împiedicat pe revizuienți să le descopere, împrejurări care să fi fost mai presus de voința acestora. Revizuienții aveau posibilitatea să solicite instanței de judecată încă de la soluționarea cauzei în primul ciclu procesual, să emită adresă către instituțiile abilitate în vederea eliberării înscrisurilor depuse în prezenta cale extraordinară de atac, ori să solicite instanței să oblige Comisia Locală Brașov de Aplicare a Legilor Fondului Funciar să depună la dosar aceste înscrisuri dacă se aflau în posesia sa.

Pe de altă parte, dacă revizuienții sunt autorii cererii de reconstituire a dreptului de proprietate formulată în temeiul legilor fondului funciar, nimic nu i-ar fi împiedicat să obțină ei înșiși înscrisurile de la Comisia Locală Brașov de Aplicare a Legilor Fondului Funciar. În aceste condiții tribunalul a constatat că revizuirea unei hotărâri judecătorești irevocabile nu poate fi primită cât timp partea interesată invocă motive subiective pentru care nu a prezentat unei instanțe judecătorești anumite înscrisuri, cum se invocă în speța dedusă judecății, și nu motive obiective, astfel cum prevede legea , afirmațiile revizuienților conducând la concluzia că este vorba despre o deficiență de apărare sau de pregătire a apărării înacțiunea de fond pe care au promovat-o.

Mai mult decât atât, înscrisurile despre care revizuiențiiau făcut vorbire în susținerea cererii de revizuire nu sunt de natură să conducă la reformarea soluției ce a fost pronunțată prin sentința ce constituie obiectul material al acestei căi extraordinare de atac, întrucât, așa cum rezultă din considerentele mai sus expuse, acțiunea în revendicare întemeiată pe compararea titlurilor de proprietate și promovată în temeiul dreptului comun a fost respinsă de către instanțele judecătorești pe temeiul imposibilității valorificării drepturilor pretinse în condițiile dreptului comun, în situația în care bunurile imobile revendicate fac parte din categoria bunurilor imobile al căror regim juridic este reglementat de legile speciale de reparație, de care aceste părți au uzat, valorificarea drepturilor pretinse putând avea loc numai în cadrul procedurilor instituite de legile speciale de reparație.

Împotriva hotărârii au declarat apel revizuienții, invocând, în esență, greșita apreciere a dispozițiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ. , în condițiile în care înscrisurile prezentate erau înscrisuri noi, necunoscute și neprezentate instanței și ascunse de partea potrivnică. Prin Decizia nr. 1718/Ap din 16 decembrie 2015, Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a respins apelul declarat de revizuienții A., B., C., D., E., F., G., prin mandatar H., împotriva sentinței civile nr. 136/D din 11 septembrie 2015 pronunțate de Tribunalul Brașov, secția I civilă. Analizând hotărârea apelată în raport cu motivele invocate și cu actele de la dosar, în temeiul art. 294 C. proc. civ.,Curtea a constatat următoarele: Înscrisurile noi invocate de apelanții revizuienți au fost apreciate de instanța de fond ca neîndeplinind condițiile prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc.

civ., întrucât puteau fi cunoscute de părți cu minime diligențe. Susținerile apelanților revizuienți în legătură cu inexistența acestor înscrisuri la judecata cauzei pe fond sunt corecte, dar nu sunt de natură a modifica soluția primei instanțe. Modalitatea de soluționare a cererii din 2005 a fost comunicată la 10 noiembrie 2006 către mandatarul revizuienților potrivit adresei din 10 noiembrie 2006, aspect necontestat de revizuienți, astfel că de la această dată aceștia aveau cunoștință de afișarea anexelor privind cererile respinse de Comisia locală Brașov, motiv pentru care se constată că în mod corect a reținut prima instanță că aceste înscrisuri nu erau reținute cu rea credință de partea adversă.

De altfel, în cuprinsul sentinței civile nr. 63 din 27 februarie 2012 a cărei revizuire se cere s-au reținut aspectele legate de soluția administrativă ce urma a fi dată în baza legilor fondului funciar, considerându-se că în această situație sunt prevăzute căi de atac prin care reclamantele pot să-și valorifice dreptul lor în modalitățile legal prevăzute de normele speciale. Prin urmare, instanțele au verificat și aspectele legate de incidența soluției pronunțate în cazul cererii formulate în temeiul legii fondului funciar, astfel că înscrisurile noi nu îndeplineau cerințele prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

În privința relevanței acestor înscrisuri în susținerea cererii de revizuire, criticile apelanților nu sunt întemeiate, în mod corect prima instanță reținând că acțiunea în revendicare a fost întemeiată pe compararea titlurilor de proprietate și promovată în temeiul dreptului comun și a fost respinsă de către instanțelejudecătorești pe temeiul imposibilității valorificării drepturilor pretinse în condițiile dreptului comun, în situația în care bunurile imobile revendicate fac parte din categoria bunurilor imobile al căror regim juridic este reglementat de legile speciale de reparație, de care aceste părți au uzat, valorificarea drepturilor pretinse putând avea loc numai în cadrul procedurilor instituite de legile speciale de reparație.

Prin argumentele aduse revizuienții apelanți nu au demonstrat în ce măsură respingerea cererii formulate în temeiul legii fondului funciar ar fi determinat reformarea hotărârii judecătorești. Raportat la aceste considerente, în temeiul art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins ca nefondat apelul declarat și a menținut ca legală și temeinică hotărârea instanței de fond.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, revizuienții F., B., E., A., D., G. și C., prin mandatar H. Prin motivele de recurs se susține că, instanța de apel a reținut în mod greșit faptul că modalitatea de soluționare a cererii de restituire pe cale administrativă a fost comunicată mandatarilor revizuienților, în condițiile în care nu revizuiențiiau fost autorii cererii de retrocedare formulate,ci autorul lor, defunctul E. Au arătat, în acest sens, că autorul lor formulase cererea de retrocedare a imobilului prin mandatar K. despre care aveau cunoștințăcă este mătușa lor, însă anterior decesului, aceasta a mai împuternicit o persoană în această chestiune, pe numitul L., despre care nu aveau cunoștință.

Deși, din dosarul administrativ rezultă că autorul loravea doi mandatari însărcinați cusoluționarea cererii, Primăria Brașov a comunicat soluția de respingere a cererii de restituire formulate pe cale administrativă numai unuia dintre mandatari, respectiv numitului L., care nu avea cunoștință de moștenitori și nici aceștia de existența lui.

Mai mult decât atât, soluția de respingere a notificării a fost publicată de Primăria Brașov în data de 03 ianuarie 2007 și a fost comunicată mandatarului L. la data de 14 noiembrie 2006, la mai mult de o lună de la data decesului tatălui lor survenit în Germania la data de 12 octombrie 2006. În aceste condiții, reținerea instanței de apel că revizuientii au luat cunoștință de soluția de respingere la data de 10 noiembrie 2006 prin comunicarea făcută mandatarului lor, este complet greșită, iar această reținere a condus la adoptarea unei soluții nelegale, instanța de apel apreciind că în mod corect instanța de fond a considerat că aceste înscrisuri nu au fost reținute cu rea credință de partea adversă.

Pe lângă argumentele mai sus expuse, legat de reținerea cu rea credință a înscrisurilor de către partea adversă, se solicită să se observe răspunsurile date de Primăria Brașov către celalalt mandatar al tatălui lor, numita K., prin care această instituție, la câțiva ani după adoptarea soluției de respingere, comunică faptul că aceasta nu a fost soluționată. O altă critică pe care recurenții o aduc hotărârii recurate o reprezintă greșita reținere a instanței de apel, că înscrisurile noi nu au nicio relevanță asupra soluției pronunțate prin sentința a cărei revizuire s-a cerut, întrucât acțiunea în revendicare a fost întemeiată pe compararea titlurilor de proprietate și promovată în temeiul dreptului comun și a fost respinsă de către instanțele judecătoreștipe temeiul imposibilității valorificării drepturilor pretinse în condițiile dreptului comun.

Apreciazăcă reținerea instanței este greșită, întrucât nu a avut în vedere faptul că instanța care a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere era ținută de îndrumarea instanței de control judiciar, ca în rejudecare, să se aibă în vedere Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, vizând ierarhia de preferabilitate a normelor incidente în materia revendicării unui imobil, prioritate care poate fi dată în cadrul unei acțiuni pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În condițiile în care instanța nu a avut cunoștință de faptul că cererea formulată de antecesorul lor pe cale administrativă a fost soluționată, făcând aplicarea, principiului „electa una via” și reținând cărecurenții puteau să-și valorifice dreptul în modalitățile prevăzute de norma specială, aceasta nu a mai avut în vedere îndrumarea instanței de control și nu a mai analizat incidența în speță a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție. Se mai susținecă, dacă instanța care a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere, ar fi avut cunoștință de faptul că cererea formulată de antecesorul lor a fost soluționată în baza legii fondului funciar, era obligată să facă analiza incidenței Deciziei nr. 33/2008 în speță.

Raportat la Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, practica instanțelor a fost consecventă în a admite revendicările imobilelor întemeiate pe dreptul comun, chiar dacă nu s-a uzat de Legea nr. 10/2001, dacă imobilele respective nu au făcut obiectul înstrăinării către chiriași.

Având în vedere practica instanțelor întemeiată pe recomandarea obligatorie a Înaltei Curții de Casație și Justișie făcută prin Decizia nr. 33/2008, (din care a evocat cu titlu de exemplu sentința civilă nr. 10244 din 16 septembrie 2011 pronunțată de Judecătoria Brașov) și ținând cont că și imobilul revendicat de recurenți nu făcuse obiectul unei înstrăinăriaflându-se și la acest moment în proprietatea Statului Român, aceștia sunt îndreptățiți să considere că instanța care a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere ar fi adoptat o altă soluție, deadmitere a cererii, dacă ar fi avut cunoștință că notificarea nu a fost reținută spre soluționare în temeiul Legii nr. 10/2001 și că aceasta fusese soluționată cu 6 ani anterior pronunțării sale.

Față de cele mai sus expuse se apreciază că cererea de revizuire îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. șică atât instanța de fond care a analizat cererea, cât și cea de apel care a analizat și respins apelul, au interpretat și aplicat greșit dispozițiilelegale incidente, motiv pentru care se solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat. Intimatul Statul Român reprezentat legal de I., reprezentat convențional de M. Brașov a formulat întâmpinare la recursul declarat de revizuienți, prin care a solicitat respingerea cererii de recurs și menținerea ca legală și temeinică a Deciziei civile nr. 1718/AP din 16 decembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Brașov în Dosar nr. x/62/2015, pentru motivele pe larg expuse în conținutul acestei cereri.

Examinând recursul în limitele criticilor invocate și ale normelor legale incidente, Înalta Curte a constatat că este nefondat, urmând să îl respingă pentru considerentele ce succed: Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., legiuitorul a statuat ca motiv de reformare a hotărârii atacate cu recurs pronunțarea acesteia în lipsa unui temei legal ori cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. În speță, recurenții revizuienți susțin că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ. Condițiile impuse de textul legal menționat prevăd ca înscrisul nou invocat să fi existat la momentul judecării procesului finalizat prin hotărârea atacată; să fi fost descoperit ulterior pronunțării acesteia, deci să nu fi fost cunoscut instanței și revizuienților, iar neprezentarea sa în instanță să se fi datorat reținerii lui de partea potrivnică ori unei împrejurări mai presus de voința părții, deci asimilabile forței majore.

Din perspectiva art. 322 pct. 5 C. proc. civ., înscrisurile consemnând modalitatea de soluționare a cererii de restituire pe cale administrativă formulată în baza legilor speciale, de care se prevalează recurenții revizuiențiîn speță, nu se încadrează în categoria înscrisurilor doveditoarecu caracter determinant, descoperite după darea hotărârii atacate pentru că au fost reținute de partea potrivnică sau imposibil de înfățișat dintr-o împrejurare mai presus de voința părților. Așadar, înscrisurile despre care recurenții revizuienți susțin că sunt înscrisuri doveditoare în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., constituie documente emise de comisia locală de aplicare a legilor fondului funciar în procedura de soluționare a cererii de reconstituire a dreptului de proprietate pe care părțile interesate au promovat-o în temeiul acestor acte normative.

Înalta Curte constată că doar prima condiție legală este îndeplinită, respectiv, aceste înscrisuri existau la data pronunțării sentinței civile nr. 63/S din 27 februarie 2012 a cărei revizuire se cere, dar acestea nu au fost depuse la dosar. Nu se poate reține ca îndeplinită, însă, condiția descoperirii ulterioare a acestorînscrisuri datorită reținerii de către partea potrivnică sau dintr-o imposibilitate mai presus de voința părții. În acest sens, în mod corect au reținut instanțeleanterioare, că înscrisurile invocate nu îndeplinesc condiția să fi fost necunoscute pentru instanță și revizuienți, nefiind îndeplinită nici cerința ca ac estea să fi fost ascunse de partea potrivnică și, respectiv, să nu fi fost descoperite și înfățișate instanței ca urmare a existenței unor împrejurări de fapt care să-i fi împiedicat pe revizuienți să le descopere, împrejurări care să fi fost mai presus de voința acestora, asimilabile forței majore.

De altfel, recurenții revizuienți înșiși afirmă că înscrisurile nu au fost ascunse de Primăria Brașov, ci că au fost comunicate în mod necorespunzător mandatarilor autorului comun al acestora. Prin urmare, înscrisurile invocate au existat în momentul judecării procesului terminat prin hotărârea atacată, în cuprinsul căreia s-au reținut aspecte legate de soluția administrativă ce urma a fi dată în baza legilor fondului funciar, iar r ecurenții revizuienți aveau posibilitatea să solicite instanței de judecată să emită adresă către instituțiile abilitate în vederea eliberării acestora, ori să solicite instanței să oblige Comisia Locală Brașov de Aplicare a Legilor Fondului Funciar să depună la dosar aceste înscrisuri dacă se aflau în posesia sa, astfel încât, puteau fi cunoscute de părți cu minime diligențe, așa cum în mod corect a reținut în cauză instanța de apel.

Pe de altă parte, în cauză nu s-a probat refuzul absolut al Primăriei Brașov de a prezenta recurenților revizienți,eventual,documentele solicitate, pentru a se putea conchide că aceștia s-au aflat într-o situație de imposibilitate obiectivă de prezentare a înscrisurilor, astfel cum prevăd dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. Înalta Curte apreciază, în plus, că nici nu s-ar fi pus problema existenței unui impediment insurmontabil de obținere și prezentare a inscrisurilor decât în cazul în care recurenții revizuienți ar fi uzat de procedura prevăzută de art. 175 C. proc. civ., iar instanța ar fi constatat că primăria se află într-una din situațiile prevăzute de art. 173 C. proc. civ., care i-ar fi justificat refuzul.

Examinând, în continuare, cerința caracterului determinant al înscrisurilor invocate, Înalta Curte constată că acestea nu ar fi fost hotărâtoare pentru modul de soluționare a cauzei, respectiv dacă ar fi fost cunoscute la momentul soluționării cauzei, nu ar fi putut conduce la pronunțarea unei alte soluții.

Astfel, prin decizia recurată s-a constatat că situația ce se dorește a se dovedi cu aceste înscrisuri era cunoscută instanței de judecată la momentul pronunțării hotărâriia cărei revizuire se cere, că acțiunea în revendicare a fost întemeiată pe compararea titlurilor de proprietate și promovată în temeiul dreptului comun și a fost respinsă de către instanțele judecătorești pe temeiul imposibilității valorificării drepturilor pretinse în condițiile dreptului comun, în situația în care bunurile imobile revendicate fac parte din categoria bunurilor imobile al căror regim juridic este reglementat de legile speciale de reparație, de care aceste părți au uzat, valorificarea drepturilor pretinse putând avea loc numai în cadrul procedurilor instituite de legile speciale de reparație.

Prin argumentele aduse revizuienții nu au demonstrat în ce măsură soluționarea cererii formulate în temeiul legii fondului funciar ar fi determinat reformarea hotărârii judecătorești. Susținerea că instanța care a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere ar fi adoptat o altă soluție, deadmitere a acțiunii în revendicare, dacă ar fi avut cunoștință că notificarea nu a fost reținută spre soluționare în temeiul Legii nr. 10/2001 și că aceasta fusese soluționată cu 6 ani anterior pronunțării sale, în temeiul legii fondului funciar, nu are nicio relevanță asupra soluției pronunțate.

De altfel, așa cum deja s-a arătat, în cuprinsul sentinței civile nr. 63/S din 27 februarie 2012 a cărei revizuire se cere s-au reținut aspectele legate de soluția administrativă ce urma a fi dată în baza legilor fondului funciar, considerându-se că în această situație sunt prevăzute căi de atac prin care reclamantele pot să-și valorifice dreptul lor în modalitățile legal prevăzute de normele speciale, și făcând aplicarea principiului „electa una via” a reținut că reclamanții puteau să își valorifice dreptul în modalitățile prevăzute de norma specială, având în vedere incidența în speță a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curții de Casație și Justiție Prin urmare, s-au verificat și aspectele legate de incidența soluției pronunțate în cazul cererii formulate în temeiul legii fondului funciar, astfel că înscrisurile invocate nu îndeplineau cerințele prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc.

civ. pentru admisibilitatea cererii de revizuire pendinte. Pentru toate considerentele expuse în precedent, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat de revizuienți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuienții F., B., E., A., D., G. și C. împotriva Deciziei civile nr. 1718/Ap din 16 decembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 martie 2016.