ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 255/2016

Decizia nr. 255/2016

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui, reclamantul C., în calitate de asociat și administrator al SC A. SRL, a chemat în judecată pârâții SC A. SRL Berezeni și B., solicitând să se dispună dizolvarea societății comerciale A. SRL, în temeiul art. 227 alin. (1), lit. e) din Legea nr. 31/1990.

Pârâtul B. a formulat întâmpinare și cerere reconvențională împotriva cererii de chemare în judecată, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună respingerea acțiunii de dizolvare a SC A. SRL, iar pe calea cererii reconvenționale a solicitat excluderea asociatului C. din SC A. SRL, cu plata contravalorii părții sale de interes.

Prin Sentința civilă nr. 901 din 14 octombrie 2013, Tribunalul Vaslui, secția civilă, a respins acțiunea formulată de reclamantul C. și a admis cererea reconvențională formulată de pârâtul B.

Totodată, s-a dispus excluderea asociatului reclamant din SC A. SRL Berezeni și a fost obligată societatea pârâtă să achite reclamantului suma de 989.714 lei, valoarea părții patrimoniului social cuvenit acestuia. Prin aceeași sentință s-a dispus că asociatul pârât devine asociat unic al societății. Au fost compensate cheltuielile de judecată și a fost obligat pârâtul să achite în contul Biroului de Expertize Vaslui, pentru d-na expert D., suma de 2000 lei, diferență onorariu expert.

În motivarea soluției, Tribunalul Vaslui a reținut că SC A. SRL a fost înființată în anul 2002 de cei doi asociați B. și C., aceștia având drepturi egale, însă în timp relațiile dintre cei doi asociați s-au deteriorat din cauza diferențelor de opinii în derularea afacerilor societății.

S-a constatat că măsura dizolvării unei societăți comerciale este una drastică și de excepție și ca nu poate fi adoptată ca sancțiune pentru comportamentul asociaților, ci numai după o analiză atentă și în urma formării convingerii că existența acestui subiect de drept este compromisă și fără viitor. Astfel, s-a constatat că cei doi asociați se află în impas decizional și de comunicare, ambii fiind răspunzători pentru neintensificarea eforturilor de a depăși această situație.

Totodată, s-a mai reținut că reclamantul avea la îndemână un remediu procesual mai puțin păgubitor pentru societate și pentru coasociat, respectiv instituția retragerii din societate, lăsând astfel posibilitatea societății să-și atingă scopul pentru care a fost înființată și sa evite consecințele negative pe care sistarea afacerilor le poate atrage.

În ceea ce privește cererea reconvențională, care a fost întemeiată pe dispozițiile art. 222 lit. c) și d) art. 80, art. 223 - 224 și art. 227 lit. e) din Legea nr. 31/1990, prima instanță a apreciat că pârâtul-reclamant reconvențional B. este mai interesat să continue activitatea societății, astfel că pentru a se debloca situația acesteia, a dispus excluderea celuilalt asociat din societate, respectiv a reclamantului, fiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul C. a formulat apel, care a fost respins de către Curtea de Apel Iași, secția civilă, prin Decizia nr. 134/2014 din 28 mai 2014. Totodată, a fost respinsă cererea pârâtului de acordare a cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că dizolvarea unei societăți comerciale este una drastică și de excepție, fiind o sancțiune aplicată pentru comportamentul asociaților. S-a apreciat că neînțelegerile sunt imputabile ambilor asociați, astfel încât reclamantul, prin introducerea cererii de dizolvare în temeiul art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990, își invocă de fapt propria culpă astfel cum corect a apreciat și instanța de fond.

Instanța de apel a constatat că, în mod corect a reținut instanța de fond faptul că intimatul-pârât este mai interesat să continue activitatea societății și pentru a se proceda la deblocarea situației la care s-a ajuns, soluția corectă este aceea de excludere a celuilalt asociat din societate, respectiv a reclamantului C. conform art. 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990 cu aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 223 alin. (3) din lege.

Reclamantul C. a formulat recurs împotriva Deciziei nr. 134 din 28 mai 2014 a Curții de Apel Iași, secția civilă.

Prin Decizia nr. 3925 din 9 decembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a fost admis recursul și s-a dispus casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În motivarea deciziei, s-a reținut, în esență, faptul că instanța de apel a analizat în integralitate soluția pronunțată cu privire la cererea principală referitoare la dizolvarea societății, însă a omis să se pronunțe asupra motivelor de apel referitoare la modul în care a fost soluționată cererea reconvențională, din perspectiva evaluării situației de fapt reținută în examinarea motivului de excludere reglementat de art. 222 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990.

În rejudecare, Curtea de Apel Iași, secția civilă, a admis apelul declarat de reclamantul C. împotriva Sentinței civile nr. 901/2013 din 14 octombrie 2013 a Tribunalului Vaslui, în sensul schimbării în parte a acestei sentințe, cu consecința respingerii cererii reconvenționale formulate de pârâtul reclamant B. Totodată, au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței care nu contravin acestei decizii. A fost obligat intimatul B. să plătească apelantului suma de 15.100 lei, cheltuieli de judecată în apel.

În motivarea hotărârii, s-a reținut că potrivit art. 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990 poate fi exclus din societate asociatul administrator care comite fraudă în dauna societății sau se servește de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora, apreciindu-se că aceste aspecte nu s-au confirmat în cauză sau alte situații care să fie asimilate acestora.

S-a mai reținut că, din ansamblul probatoriului administrat în cauză, între asociați există neînțelegeri, iar intimatul B. este cel care se ocupă în fapt de societate. S-a apreciat că neînțelegerile dintre asociați și gradul de implicare a fiecăruia în societate sunt fapte ce nu pot fi încadrate în ipoteza prevăzută de art. 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990.

Împotriva acestei decizii, pârâtul B. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei recurate, cu consecința respingerii apelului, iar în subsidiar a solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului.

Criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vizează neanalizarea de către instanța de apel a apărărilor sale și a materialului probator administrat în cauză, arătându-se că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, fiind fundamentata pe sintagme vagi și neconcludente. S-a mai susținut că instanța de apel nu a făcut nicio referire la excluderea asociatului din societate fundamentată pe dispozițiile art. 222 lit. c), motivarea fiind realizată doar prin raportare la lit. d) a aceluiași articol.

Criticile de nelegalitate subsumate dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. privesc modul în care au fost aplicate textele legale incidente în cauză, respectiv art. 222 lit. c) și d), art. 80, art. 223 - 224 și 227 lit. e) din Legea 31/1990 privind societățile comerciale.

Mai susține recurentul că, decizia atacata încalcă textele de lege evocate întrucât situația de fapt stabilită în cauză relevă existența cazurilor de excludere. Expertiza contabila efectuată în speță demonstrează faptul ca C. a procedat la finanțarea mascată a celeilalte firme pe care o deținea, respectiv SC A. SRL. De asemenea, susține că prin conduita sa, intimatul-reclamant putea bloca activitatea societății prin refuzul semnăturii și accesului la sumele din conturi pentru activitatea curentă și mai mult decât atât, acest comportament fraudulos în dauna societății ar fi putut determina insolvența dacă recurentul nu ar fi fost în măsură să asigure finanțarea.

În consecință, susține că soluția pe care o apreciază corectă este aceea de respingere a măsurii dizolvării atunci când reclamantul este tocmai asociatul care se afla la originea neînțelegerilor care au provocat criza societară, cu consecința ieșirii din societate a elementului conflictual.

S-a mai arătat ca intimatul C. nu a cerut niciun moment excluderea intimatului din societate, aspect care ar fi demonstrat o gândire pozitivă și rezonabilă, ci permanent a solicitat doar dizolvarea, cu toate că avea la dispoziție și varianta legală de a rămâne simplu asociat și să controleze activitatea administratorului B. prin pârghiile legale existente, calitatea de administrator nefiind în niciun fel o condiție pentru cea de asociat.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, constată că recursul declarat de recurentul-pârât B. este nefondat pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește motivele de nelegalitate întemeiate de recurent pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea reglementează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care o susțin.

Criticile subsumate acestui motiv de nelegalitate, astfel cum au putut fi extrase din memoriul de recurs, se referă la faptul că motivarea deciziei în ceea ce privește analizarea în concret a materialului probator și a apărărilor pârâtului este lapidară, practic necuprinzând temeiurile concrete care au dus la formarea convingerii instanței potrivit căreia cererea reconvențională formulată în cauză este neîntemeiată. De asemenea, mai susține recurentul-pârât faptul că instanța de apel nu și-a argumentat soluția cu privire la excluderea asociatului din societate cu privire la incidența dispozițiilor art. 222 lit. c) din Legea nr. 31/1990, ci a motivat hotărârea doar cu privire la lit. d) din aceeași lege.

Examinând decizia recurată, prin raportare la motivul de nelegalitate invocat, se constată că susținerea recurentului este nefondată, având în vedere că argumentele instanței de apel sunt dezvoltate punctual, fiind expuse motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și pe care o susțin, cu respectarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) C. proc. civ.

Cât privește motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acesta poate fi invocat atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluția este în contradicție cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecății și înlăturarea acestei contradicții se impune în raport de fapte, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite de judecătorii fondului.

Subsumat acestui motiv de nelegalitate, care vizează cazurile când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, recurentul-pârât a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 222 lit. c) și d), art. 80, art. 223 - 224 și 227 lit. e) din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, în sensul că instanța de rejudecare a apreciat în mod eronat că se impune respingerea cererii reconvenționale raportat la probatoriul administrat în cauză și situația de fapt stabilită la fond, dispunând excluderea din societatea a reclamantului C.

Înalta Curte constată că pârâtul B. a învestit instanța de judecată cu o cerere reconvențională prin care a solicitat excluderea asociatului C. din SC A. SRL, temeiul juridic indicat fiind cel cuprins în dispozițiile art. 222 lit. c) și d din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale.

Soluția Tribunalului Vaslui a fost în sensul admiterii cererii reconvenționale, cu consecința excluderii asociatului C. din societate, reținând totodată că în cauză sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 222 lit. d) din Legea 31/1990.

În speță, se constată că împotriva Sentinței nr. 901/2013 pronunțată de Tribunalul Vaslui a declarat apel numai reclamantul C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în sensul că în mod greșit s-a respins cererea de dizolvare a societății și s-a admis cererea reconvențională a pârâtului, dispunând excluderea sa din societate în raport de probele administrate în cauză.

Curtea de Apel București, prin Decizia nr. 134 din 28 mai 2014, a reținut în esență că instanța de fond a apreciat în mod corect faptul că se impune excluderea asociatului C. din societate, conform art. 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990 cu aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 223 alin. (3) din legea societăților comerciale.

În acest context, Înalta Curte constată că, deși soluția pronunțată de Tribunalul Vaslui era favorabilă pârâtului B., acesta neavând interes de a o ataca întrucât i-a fost admisă cererea reconvențională, pentru a-și conserva dreptul de a formula ulterior cale de atac împotriva soluțiilor pronunțate în cauză, acesta trebuia să uzeze de dispozițiile art. 293 C. proc. civ., în sensul de a adera la apelul formulat de partea adversă în primul ciclu procesual.

Potrivit art. 293 alin. (1) C. proc. civ. "intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să adere la apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie, care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe. Cererea se poate face până la prima zi de înfățișare".

Astfel, intimatul B. putea formula apel incident împotriva părții cu interese contrare care a exercitat apelul principal. Prin declararea acestei forme de apel, intimatul nu urmărește să sprijine apărarea vreunei părți, ci realizarea unui interes propriu.

Potrivit doctrinei, cererea de aderare la apel anulează beneficiul inițial al apelului principal, beneficiu care ar fi putut deriva din principiul non reformat in peius. Chiar dacă apelul principal este îndreptat numai împotriva unora dintre capetele hotărârii, aderarea la apel nu trebuie să se circumscrie doar la acestea, ci poate să vizeze și altele dintre soluțiile cuprinse în hotărâre.

Reclamantul-pârât avea interes în acest sens având în vedere că Tribunalul Vaslui a analizat cererea reconvențională doar din perspectiva dispozițiilor art. 222 lit. d) din Legea 31/1990, fără a motiva hotărârea și prin raportare la prevederile art. 222 lit. c) din Legea nr. 31/1990.

Instanța de apel, în rejudecare, a soluționat apelul formulat de reclamantul C. în limitele învestirii sale, pronunțându-se doar cu privire la art. 222 lit. d) din Legea societăților comerciale.

În plus, reține Înalta Curte, dacă s-ar proceda la admiterea recursului și casarea hotărârii recurate astfel cum s-a solicitat prin cererea de recurs, s-ar ajunge la înrăutățirea situației reclamantului C., aspect care nu este permis în această fază procesuală.

Principiul neagravării situației în propria cale de atac este consacrat legislativ prin dispozițiile cuprinse în art. 296 C. proc. civ., teza a II-a, dispoziții potrivit cărora "apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată". Principiul este aplicabil și în recurs, potrivit art. 316 C. proc. civ., text conform căruia dispozițiile de procedură privind judecata în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în capitolul referitor la recurs. Totodată, o trimitere la prevederile art. 296 C. proc. civ. este făcută și în art. 315 alin. (4) același cod conform căruia "la judecarea recursului, precum și la rejudecarea procesului după casare, dispozițiile art. 296 C. proc. civ. sunt aplicabile în mod corespunzător".

În consecință, față de considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât B.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul B. împotriva Deciziei nr. 187/2015 din 12 mai 2015 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2016.

Procesat de GGC - NN