Decizia nr. 1271/2024 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs împotriva sentinței nr. 116/2015 a Tribunalului Constanța

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța – secția a II-a Civilă la data de 29 noiembrie 2011 sub nr. x/2011 reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat instanței să dispună, în temeiul art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, excluderea asociatului pârât din societatea C. S.R.L., cu stabilirea structurii participării la capitalul social al societății ca urmare a excluderii și, de asemenea, să dispună cu privire la suma care i se cuvine asociatului exclus care să reprezinte valoarea părții proporționale din patrimoniul societății, în cazul în care părțile nu pot stabili de comun acord această sumă. Prin sentința civilă nr. 116 din 21 ianuarie 2015 pronunțată de Tribunalul Constanța – secția A II-a Civilă a fost admisă în parte cererea principală, fiind dispusă excluderea pârâtului B. din cadrul societății C. S.R.L., părțile sociale aparținând pârâtului B. revenind celuilalt asociat, A.. A fost respins ca prematur capătul de cerere privind stabilirea contravalorii părților sociale cuvenite pârâtului B.. A fost respinsă ca nefondată cererea reconvențională formulată de pârâtul reconvenient B.. A fost admisă cererea formulată de expertul D., fiind dispusă majorarea onorariului cuvenit expertului cu suma de 7.650 RON, plata onorariului fiind în sarcina reclamantului. A fost obligat pârâtul B. la plata către reclamant a sumei de 8690,30 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâtul B.. Prin decizia civilă nr. 2 din 11 ianuarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Constanța – secția a II-a de contencios administrativ și fiscal a fost respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei din urmă decizii a formulat cerere de revizuire pârâtul B., în temeiul dispozițiilor art. 322 pct. 5 și 7 C. proc. civ. de la 1865.

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă la 27 septembrie 2021 sub nr. x/2021, petentul B. a solicitat strămutarea dosarului nr. x/2021 al Curții de Apel Constanța – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. În cadrul aceleiași cereri, a solicitat și sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 24 alin. (1) și art. 40 alin. (4) C. proc. civ. Prin încheierea din 26 ianuarie 2022 pronunțată în dosarul nr. x/2021, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă a respins cererea privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 24 alin. (1) și art. 40 alin. (4) C. proc. civ.

Împotriva încheierii din 26 ianuarie 2022, la data de 31 ianuarie 2022, a declarat recurs petentul B., arătând că motivele de recurs vor fi formulate după primirea încheierii. La 22 februarie 2022 a fost admisă cererea de amânare pentru a da posibilitatea recurentului să ia la cunoștință considerentele încheierii recurate. Prin încheierea din 12 aprilie 2022 s-a dispus în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. 1865 suspendarea judecării recursului. La data 7 octombrie 2022 recurentul a formulat cerere de repunere a cauzei pe rol. Prin încheierea din 6 decembrie 2022 a fost încuviințată cererea de amânare a cauzei, pentru imposibilitate de prezentare. La data de 28 februarie 2023 recurentul a depus provizoriu motivele de recurs, criticând soluția de respingere a cererii privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 24 alin. (1) și art. 40 alin. (4) C. proc. civ. În esență, s-a arătat că în dosarele nr. x, instanța supremă a admis cererea, dispunând sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 40 și art. 144 C. proc. civ. Totodată, a învederat recurentul că necunoașterea motivării încheierii prin care i s-a respins cererea având ca obiect excepția de neconstituționalitate încalcă dreptul său la un proces echitabil, astfel cum s-a reținut prin decizia Curții Constituționale nr. 233/2021. Prin încheierea din 28 februarie 2023, avand în vedere cererea de recuzare formulată, s-a dispus prorogarea discutării cererii de repunere pe rol și amânarea judecării recursului, reținându-se că nu poate fi soluționată cererea de reluare a judecății dat fiind ivirea incidentului procedural. Prin încheierea din 2 mai 2023 s-a dispus amânarea judecății ca urmare a neîndeplinirii procedurii de citare a intimatului A.. Prin încheierea din 19 septembrie 2023 a fost respinsă cererea recurentului privind repunerea pe rol a cauzei, fiind menținută măsura suspendării judecării recursului dispusă prin încheierea din 12 aprilie 2022. La data de 14 martie 2024 recurentul a formulat cerere de repunere a cauzei pe rol. La data de 11 iunie 2024 recurentul a solicitat judecata în lipsă.

Înalta Curte, luând în examinare excepția perimării recursului, invocată din oficiu, reține următoarele considerente: Buna administrare a justiției impune ca actele de procedură să fie îndeplinite în condițiile impuse de lege, în ordinea și cu respectarea termenelor legale sau stabilite de judecător, părțile fiind obligate să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind finalizarea acestuia. Potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, "Orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an. Partea nu se socotește în vină, când actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu." Perimarea este sancțiunea procedurală care intervine în cazul în care nu este respectată cerința de a exista continuitate între actele de procedură și constă în stingerea procesului în faza în care acesta se găsește, ca urmare a rămânerii în nelucrare, din vina părții, timp de 1 an. În plus față de rolul sancționator, perimarea are și natura juridică a unei prezumții de desistare, care reiese din lipsa de stăruință a părților în soluționarea cauzei. Perimarea operează de drept în momentul întrunirii condițiilor prevăzute de art. 248 alin. (1) C. proc. civ., respectiv rămânerea în nelucrare a cauzei pentru o perioadă de cel puțin 1 an din vina părții, instanța putând să o constate și din oficiu, potrivit art. 252 alin. (1) C. proc. civ. Termenul de perimare începe să curgă de la data ultimului act de procedură, care nu a mai fost urmat, din vina părții, de alte acte de procedură, în scopul continuării judecării cauzei, acest moment fiind reprezentat, în speță, de data pronunțării încheierii prin care s-a dispus suspendarea cauzei. În cauză, judecata recursului a fost suspendată, în temeiul dispozițiilor art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., prin încheierea din 12 aprilie 2022, măsură ce a fost menținută prin încheierea din 19 septembrie 2023, ca urmare a respingerii cererii recurentului de repunere pe rol. Se impune a se arăta că, deși ulterior termenului din 12 aprilie 2022, când s-a dispus măsura suspendării, recurentul a formulat la 7 octombrie 2022 cerere de repunere a cauzei pe rol, aceasta nu a putut fi soluționată decât la 19 septembrie 2022, cauza fiind amânată succesiv la termenele din 6 decembrie 2022, 28 februarie 2023 și 2 mai 2023, fie la cererea părții, fie ca urmare a neîndeplinirii procedurii de citare cu intimații. Astfel, cererea de repunere pe rol din 7 octombrie 2022 a fost respinsă la termenul din 19 septembrie 2023, reținându-se că nici prin această cerere recurentul nu a solicitat judecata în lipsă, după cum nici celelalte părți nu au formulat o astfel de solicitare, fiind astfel menținută măsura suspendării judecării recursului dispusă la 12 aprilie 2022 în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. Potrivit art. 249 C. proc. civ., "Perimarea se întrerupe prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea care justifică un interes." Înalta Curte impune observația că, în cauză, nu a intervenit nicio cauză de întrerupere a termenului de perimare. Astfel, formularea unei cereri de repunere pe rol, fără a se solicita și judecarea în lipsă, nu poate constitui un act de procedură valabil, căruia să i se recunoască efectul de întrerupere a termenului de perimare, în contextul în care anterior suspendarea judecății fusese dispusă tocmai pentru lipsa părților și absența unei cereri de judecată în lipsă. În cauză, cererea de repunere pe rol formulată de recurent la 7 octombrie 2022, lipsită de intenția continuării judecății, prin aceea că nu a fost solicitată judecata în lipsă și neurmată de repunerea efectivă pe rol, nu a produs efecte juridice din perspectiva curgerii termenului de perimare. Din aceeași perspectivă a întreruperii termenului de perimare, nici încheierile subsecvente acestei cereri, din 6 decembrie 2022, 28 februarie 2023 și 2 mai 2023 nu prezintă relevanță, câtă vreme prin acestea nu s-a luat nicio măsură în ceea ce privește reluarea judecății, ci s-au acordat termene la cererea părții sau pentru lipsă de procedură. Prin urmare, având în vedere că, la data de 19 septembrie 2023, cererea de repunere pe rol a fost respinsă, cu consecința menținerii măsurii suspendării dispuse la 12 aprilie 2022, rezultă că încheierea de ședință din 12 aprilie 2022, prin care s-a suspendat judecarea recursului, în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., reprezintă ultimul act de procedură întocmit în cauză, în sensul art. 248 alin. (1) din același cod, care nu a mai fost urmat, din motive imputabile părții, de alte acte de procedură în scopul continuării judecării cauzei. Or, de la momentul dispunerii suspendării, respectiv 12 aprilie 2022, dosarul a rămas în nelucrare din vina părții mai mult de 1 an, fără ca în acest termen să intervină în mod valabil o cauză de întrerupere a termenului de perimare, conform art. 249 C. proc. civ. ori de suspendare, în condițiile art. 250 din același cod. Prin urmare, la data de 14 martie 2024, când recurentul a formulat o nouă solicitare de repunere a cauzei pe rol, termenul de perimare era deja împlinit, cererea de recurs perimându-se, prin voința legiuitorului, de drept. Nu în ultimul rând, trebuie subliniat că formularea cererii de judecată în lipsă abia data de 11 iunie 2024 nu produce efecte retroactive, fiind fără relevanță juridică din perspectiva împlinirii termenului de perimare. Pentru aceste considerente, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a putea fi constatată perimarea, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 248 din același cod, va constata perimat recursul declarat de recurentul B. împotriva încheierii de ședință din 26 ianuarie 2022, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2021.