ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 558/2017

Decizia nr.

558

/2017

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. x/105/2015 la data de 23.03.2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta SC B. SA, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că în perioada 22.02.1975-15.02.1993 fiind angajata pârâtei a lucrat efectiv în grupa a II-a de muncă în procent de 100%, motiv pentru care solicită obligarea acesteia la eliberarea unei adeverințe din care să rezulte, că trebuia să beneficieze de dispozițiile Ordinului nr. 50/1990 al M.M.P.S., respectiv de grupa II, în procent de 100% pentru întreaga perioada de timp cât a fost angajata pârâtei.

Prin sentința civilă nr. 3480 din 11 decembrie 2015, pronunțată de Tribunalul Prahova, secția I civilă, a fost respinsă acțiunea reclamantei împotriva pârâtei SC B. SA.

Împotriva acestei hotărâri reclamanta a declarat apel, respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1197 din 26 mai 2016, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.

Împotriva acestei decizii reclamanta a formulat cerere de revizuire, respinsă ca nefondată prin decizia civilă nr. 2587 din 24 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.

Pentru a pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente:

Cu toate că revizuenta nu a indicat expres motivul de revizuire pe care și-a întemeiat cererea, s-a constat că, din cuprinsul acesteia rezultă că au fost invocate dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., dispoziții care au în vedere situațiile în care instanța s-a pronunțat asupra unor lucruri ce nu au fost cerute sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori dacă s-a dat mai mult decât s-a cerut.

Raportat la aceste aspecte s-a apreciat că revizuenta critică atât argumentele avute în vedere de instanța de apel la motivarea deciziei, cât și modul de interpretare al unor dispoziții legale și implicit modalitatea de apreciere a unor probe, motiv pentru care s-a constatat că în cauză nu sunt întrunite condițiile pentru exercitarea căii de atac a revizuirii pentru motivul prevăzut de art. 509 alin. (1), pct. 1 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât prin cererea de revizuire au fost reluate, în integralitatea lor, motivele de apel privind încălcarea principiului dreptului la apărare, sub aspectul necomunicării raportului de expertiză, dar și nesocotirea altor principii de drept procesual, respectiv principiul egalității părților, precum și principiul contradictorialității, motive ce nu au fost primite de instanța de apel.

S-a constatat că revizuirea fiind o cale extraordinară de atac, dispozițiile legale ce o reglementează sunt de strictă interpretare, astfel că exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile și în condițiile prevăzute în mod expres de lege, motivele de revizuire fiind limitativ enumerate în cuprinsul art. 508 alin. (1) pct. 1-11 C. proc. civ.

Din această perspectivă s-a apreciat că în cauză, revizuenta fiind nemulțumită de soluția dată solicită reluarea judecății apelului, sub toate aspectele, însă pe calea revizuirii, părțile nu au posibilitatea de a solicita aceleiași instanțe reaprecierea probelor întrucât aceasta ar însemna să se lase părților dreptul de a provoca rejudecarea căii de atac, ceea ce nu este admisibil.

În acest sens s-a reținut că în jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului în mod constant a statuat că revizuirea unei hotărâri irevocabile poate interveni numai pentru un „defect fundamental” care a devenit cunoscut numai după terminarea procesului, iar în situația în care el este/devine cunoscut în cursul procesului, atunci părțile au la îndemână căile ordinare de atac (Hotărârea C.E.D.O. în cauza Popescu Stanca contra României).

C.E.D.O. a apreciat că reprezintă defect fundamental, care justifică revizuirea unei hotărâri intrată în puterea lucrului judecat, numai „circumstanțele nou descoperite”, iar nu „circumstanțele noi”. Curtea a reamintit că „principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, conform căruia nicio parte nu este îndreptățită să solicite o revizuire a unei hotărâri definitive și irevocabile, obligatorii și, mai ales, nu în scopul de a obține o rejudecare și o nouă analiză a cauzei”.

Cum revizuirea nu poate constitui un apel deghizat, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a constatat că în speță revizuenta repune în discuție chestiuni litigioase, ce au fost deja supuse analizei în cadrul căii de atac ordinare a apelului, situație în care nefiind îndeplinite condițiile impuse de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., cererea de revizuire a fost respinsă ca nefondată.

Împotriva acestei decizii petenta A. a exercitat calea de atac intitulată „apel” solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre rejudecare întrucât a fost încălcat atât principiul dreptului la apărare, cât și principiul contradictorialității în ceea ce privește nepunerea în discuție a raportului de expertiză, ce a fost depus peste termenul legal imperativ prevăzut de lege.

Examinând cu prioritate condițiile de admisibilitate a căii de atac intitulată „apel” exercitată de petenta A., Înalta Curte reține următoarele:

Prin decizia nr. 2587 din 24 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a fost respinsă, ca nefondată, cererea de revizuire a deciziei civile nr. 1197 din a data de 26 mai 2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, formulată de revizuenta A., în contradictoriu cu intimata SC B. SA.

Împotriva acestei hotărâri a fost exercitată calea de atac intitulată „apel” de către petenta A.

Potrivit art. 513 alin. (5) C. proc. civ. „hotărârea dată asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită”.

Din perspectiva acestor dispoziții legale, Înalta Curte constată că în condițiile în care hotărârea supusă revizuirii, respectiv decizia civilă nr. 1197 pronunțată la 26 mai 2016 de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, este definitivă, același caracter definitiv îl are și hotărârea pronunțată în revizuire, astfel că această hotărâre nu este susceptibilă de a fi atacată pe calea vreunei căi de atac.

Or, împotriva hotărârii pronunțate în revizuire, nesusceptibilă de a mai fi atacată cu vreo cale de atac, petenta A. a exercitat calea de atac intitulată „apel”.

Potrivit art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: „ (1) recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și împotriva altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; (2) recursurile în interesul legii; (3) cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; (4) orice alte cereri date prin lege în competența sa”.

În același sens sunt de reținut și dispozițiile art. 21 din Legea nr. 303/2004 republicată privind organizarea judiciară care prevăd că: „secția I civilă, secția a II-a civilă și secția de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive și a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nici o altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel”.

Din perspectiva celor expuse, rezultă fără posibilitate de echivoc că nici în reglementarea dispozițiilor din Codul de procedură civilă și nici ale Legii nr. 303/2004 republicată, Înaltei Curți de Casație și Justiție nu i-a fost atribuită competența materială de a judeca litigii în calea de atac a apelului.

Este real că art. 97 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. prevede competența Înaltei Curți de a judeca „orice alte cereri date prin lege în competența sa” însă această dispoziție trebuie interpretată în sensul că aceste cereri trebuie să fie expres prevăzute de lege ca fiind de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Față de calea de atac intitulată „apel” exercitată de petenta A., Înalta Curte constată că potrivit dispozițiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ., ce reglementează principiul legalității căilor de atac, hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.

Regula privind legalitatea căilor de atac presupune că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. În afara căilor de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procesuale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

În același sens sunt și dispozițiile art. 129 din Constituția României, care consacră principiul constituțional constând în faptul că mijloacele procesuale de atac privind o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condițiile legii.

Prin urmare, în ipoteza în care partea exercită o cale de atac neprevăzută de lege, este incidentă excepția inadmisibilității acesteia în raport de dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., în măsura în care aceasta nu poate fi calificată prin aplicarea dispozițiilor art. 152 raportat la art. 22 alin. (4) C. proc. civ.

Din această perspectivă, în condițiile în care decizia nr. 2587 din 24 noiembrie 2016, pronunțată în revizuire de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, nu este susceptibilă de a fi atacată pe calea vreunei căi de atac, precum și în condițiile în care Înalta Curte de Casație și Justiție nu are competența materială de a judeca cauze în calea de atac a apelului, raportat și la principiul legalității căilor de atac prevăzut de art. 457 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge ca inadmisibilă calea de atac intitulată „apel” exercitată de petenta A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge calea de atac intitulată „apel”, declarată de petenta A. împotriva deciziei nr. 2587 din 24 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, ca inadmisibilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 martie 2017.