ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3145/2006

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3145/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Examinând recursurile de față

constată:

Prin sentința penală nr. 387/ PI din

9 iunie 1999, pronunțată de Tribunalul Timiș au fost condamnați următorii

inculpați:

pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 26 raportat la art. 215 alin.

(1) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 13 C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din art. 215 alin. (2), (3) și (5) C. pen., cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

S-a făcut aplicarea art. 71 C. pen.

S-a dedus din pedeapsă durata

arestării preventive de la 27 ianuarie 1999 la zi și s-a menținut starea de

arest.

pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 25 raportat la art. 215 alin.

(1) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din art. 215 alin. (2), (3) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen.

În baza art. 81 și 82 C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe timp de 2 ani și 5 luni.

S-a atras atenția asupra inculpatei

asupra dispozițiilor art. 83 C. pen.

pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen.,

cu aplicarea art. 13 C. pen., prin înlăturarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În

baza art. 81 și 82 C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată a executării

pedepsei pe o durată de 2 ani și 5 luni.

S-a atras atenția inculpatei asupra

dispozițiilor art. 83 C. pen.

Prin aceeași sentință s-a dispus, în

baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc.

pen., achitarea inculpaților I.D. și I.M. pentru infracțiunea de fals în

înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen.

S-a constatat că actele materiale

săvârșite de inculpații I.D., I.M. și S.A. privind părțile vătămate M.P.E., C.D.,

O.I., S.R. și B.R.C.R. SA, filiala Râmnicu Vâlcea, nu sunt prevăzute de legea

de legea penală.

În baza art. 346 C. proc. pen., nu au fost soluționate acțiunile civile formulate de părțile civile M.P.E., C.S.,

O.I. și B.R.C.R. SA, filiala Râmnicu Vâlcea.

S-a constatat că faptele

inculpaților I.D., I.M. și S.A. privind pe părțile vătămate N.V., R.F., M.T., O.I.,

L.C., P.N., R.E., I.T., G.A., G.V., B.A., I.R., I.I., C.M., B.J. și C.I. nu

întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de

art. 215 alin. (2), (3) și (5) C. pen.

În baza art. 14 și 346 alin. (2) C. proc.

pen., inculpații au fost obligați la plata despăgubirilor civile după cum

urmează:

- inculpatul I.D. către partea

civilă N.V. la 5000 mărci germane și 2000 dolari S.U.A.; către partea civilă M.T.

la 15.000 mărci germane; către partea civilă P.N. la 7000 mărci germane; către

partea civilă I.T. la 20.100 mărci germane; către partea civilă B.A. la 3000 mărci

germane; către partea civilă  I.R. la 4000 mărci germane; către partea civilă I.I.

la 6020 mărci germane; către partea civilă C.M. la 1660 mărci germane și la

35.000 mărci germane către partea civilă C.I. sau echivalentul în lei al

acestor sume calculat la cursul oficial la data plății.

- inculpații I.M. și I.D. în

solidar, către partea civilă O.I. la 13,000 mărci germane, către partea civilă

L.C. la 2000 mărci germane; către G.V. la 19.050 mărci germane și către partea

civilă B.J. la 11.140 mărci germane sau echivalentul în lei al acestor sume

calculat la cursul oficial la data plății.

- inculpații I.D., I.M. și S.A., în

solidar, către partea civilă R.F. la 6500 mărci germane; către partea civilă G.A.

la 21.000 mărci germane și către partea civilă D.F. la 17.700 mărci germane sau

la echivalentul în lei al acestor sume calculat la data plății.

- inculpatul I.D. a fost obligat la

plata sumei de 4400 mărci germane sau echivalentul în lei al acesteia către

partea civilă R.E.; inculpata I.M. la 1400 mărci germane sau echivalentul în

lei și S.A. la 4.175 mărci germane sau echivalentul în lei, către aceeași parte

civilă.

S-a constatat că părțile vătămate I.L.

și R.E. nu s-au constituit părți civile.

Inculpații au fost obligați la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

Prin decizia penală nr. 33/ A din 24

ianuarie 2000, Curtea de Apel Timișoara a admis recursurile declarate de Parchetul

de pe lângă Tribunalul Timiș și de părțile civile R.E., I.I., I.R. și O.I., a

desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe,

reținând că nu a fost rezolvat întreg fondul cauzei.

Rejudecând, Tribunalul Timiș, prin

sentința penală nr. 1107/ PI din 22 noiembrie 2000, a dispus în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.,

achitarea inculpaților I.D. și I.M. pentru infracțiunile de înșelăciune,

prevăzute de art. 215 alin. (2), (3) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen. și de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen.

Prin aceeași sentință s-a dispus, în

temeiul art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc.

pen., încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatei S.A. pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen., cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

I.D. a fost obligat să plătească

părții civile N.V. suma de 5000 mărci germane și 2000 dolari S.U.A., părții

civile M.T. 15.000 mărci germane, părții civile P.N. – 7000 mărci germane;

părții civile I.T. – 20.100 mărci germane; părții civile B.A. – 3000 mărci

germane; părții civile I.R. – 4000 mărci germane; părții civile I.I. – 6.020 mărci

germane; părții civile C.M. – 1660 mărci germane, părții civile C.I. 35.000 mărci

germane și părții civile R.E. sau echivalentul în lei al acestor sume calculat

la cursul oficial la data plății.

Inculpații

I.D. și I.M. au fost obligați, în solidar, să plătească părții civile O.I. –

13.000 mărci germane; părții civile L.C. – 2000 mărci germane; părții civile G.V.

– 19.050 mărci germane; părții civile B.J. 11.140 mărci germane sau

echivalentul în lei al acestor sume calculat la cursul oficial de la data

plății.

Inculpații

I.D. și I.M., aceasta din urmă și în calitate de moștenitoare legală a

inculpatei S.A., să plătească părții civile R.F. – 6500 mărci germane; părții

civile G.A. – 21.000 mărci germane și părții civile D.F. – 13.000 mărci germane

sau echivalentul în lei al acestor sume calculat la cursul oficial de la data

plății.

Inculpata I.M. a fost obligată la

1400 mărci germane sau echivalentul în lei al acestei sume către partea civilă

R.E. și în calitate de moștenitoare a inculpatei S.A. la plata sumei de 4.175 mărci

germane sau echivalentul în lei al acestei sume către aceeași parte civilă.

S-a constatat că părțile vătămate I.L.

și R.E. nu s-au constituit părți civile.

Conform art. 346 alin. (4) C. proc.

pen., nu au fost soluționate acțiunile civile formulate de părțile civile M.P.E.,

C.D., S.R., B.R.C.R. Sa, Filiala Râmnicu Vâlcea și acțiunea părții civile O.I.

pentru suma de 32.000.000 lei.

Inculpații I.D. și I.M. au fost

obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Prin decizia penală nr. 206/ A din

30 aprilie 2001 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara au fost admise apelurile

declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș și de părțile civile C.D. și

O.I. și a fost desființată sentința penală nr. 1107/ P din 22 noiembrie 2000 a Tribunalului Timiș.

Rejudecând, instanța de apel a

condamnat pe inculpații I.D. și I.M., la câte 5 ani închisoare, pentru

săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (2), (3) și

(5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., și la câte un an

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură

privată, prevăzută de art. 290 C. pen.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34

lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele stabilite pentru fiecare inculpat

în pedeapsa de 5 ani închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71 și 64 C. pen., pentru fiecare inculpat.

Au fost anulate înscrisurile

falsificate.

S-a scăzut din pedeapsa aplicată

inculpatului I.D., timpul arestării preventive de la 27 ianuarie 1999 până la

punerea în libertate prin încheierea Tribunalului Timiș din 7 aprilie 1999.

Inculpații au fost obligați în

solidar, să plătească părții civile suma de 34.000.000 lei; părții civile C.D. –

8.000.000 lei și 3000 mărci germane sau echivalentul în lei la data plății și

părții civile D.F. 17.700 mărci germane sau echivalentul în lei.

Prin aceeași decizie au fost

respinse, ca nefondate, apelurile părților civile B.A., I.I.M., G.V., C.M., R.F.,

I.R. și R.E.

A fost respinsă, ca neîntemeiată,

cererea de despăgubiri a părții civile B.R.C.R.C.B. SA prin lichidator B.C.A. SA

București.

Au fost, de asemenea, respinse

apelurile declarate de O.I., C.E. care nu au calitate de părți vătămate sau

civile în cauză.

S-au înlăturat din sentință

dispozițiile referitoare la nesoluționarea laturii civile.

Au fost menținute celelalte

dispoziții ale sentinței.

Fiecare inculpat a fost obligat la

plata cheltuielilor judiciare către stat.

S-a respins cererea de cheltuieli

judiciare formulată de partea civilă D.F.

Prin decizia nr. 2290 din 8 mai

2002, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, au fost admise

recursurile declarate de inculpații I.D. și I.M., au fost casate decizia penală

nr. 206/ A din 30 aprilie 2001 a Curții de Apel Timișoara și sentința penală

nr. 1107 din 22 noiembrie 2000 a Tribunalului Timiș și s-a trimis cauza spre

rejudecare în primă instanță pentru soluționarea corectă a cauzei, prin probe

de natură a clarifica caracterul penal sau civil al împrumuturilor, eventuala

vinovăție penală și limitele răspunderii fiecărui inculpat.

Rejudecând, Tribunalul Timiș, prin

sentința penală nr. 679/ PI din 27 octombrie 2003 a condamnat pe inculpații I.D. și I.M., la câte 5 ani închisoare fiecare, pentru săvârșirea

infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (2), (3) și (5) C. pen.,

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 13 și art. 74 lit. b) și art. 76

lit. e) C. pen.

Inculpații au mai fost condamnați,

la câte o lună închisoare fiecare, pentru săvârșirea infracțiunii de fals în

înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. b) și art. 76 lit. e) C. pen.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34

lit. b) C. pen., s-a dispus ca fiecare inculpat să execute pedeapsa cea mai

grea de 5 ani închisoare.

În baza art. 10 din Legea nr.

137/1997 s-a revocat beneficiul grațierii pentru pedeapsa de 150.000 lei amendă

penală și s-a dispus executarea acesteia de către inculpatul I.D. alături de

pedeapsa de 5 ani închisoare.

S-a aplicat ambilor inculpați

pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a)

și b) C. pen., pe o perioadă de câte 3 ani după executarea pedepsei principale.

Prin aceeași sentință s-a dispus, în

baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. g) C. pen.,

încetarea procesului penal față de inculpata S.A.

S-a dedus din pedeapsa aplicată

inculpatului I.D. timpul arestării preventive de la 27 ianuarie 1999 la 7

aprilie 1999.

Inculpatul I.D. a fost obligat la

plata următoarelor sume, cele în mărci germane transformate în echivalentul în

euro la data executării: 5000 mărci germane și 2000 dolari S.U.A. către partea

civilă N.V.; 3050 mărci germane către partea civilă G.V.; 20.100 mărci germane

către partea civilă I.T.; 6020 mărci germane către partea civilă I.I.; 35.000 mărci

germane către partea civilă C.I. și la 6.400 mărci germane către R.E.

Același inculpat a fost obligat la

plata sumei de 31.956.174 lei către partea civilă C.D.

Inculpata I.M. a fost obligată la

plata următoarelor sume sau la echivalentul lor în euro la data executării:

1000 mărci germane către partea civilă G.V.; 9600 mărci germane către partea

civilă B.J.; 15.000 mărci germane către partea civilă M.T.; 200 mărci germane

către R.E.; 1660 mărci germane către partea civilă C.M.

Inculpații I.D. și I.M. au fost

obligați în solidar, la plata următoarelor sume sau la echivalentul acestora în

euro la data executării; 15.000 mărci germane către partea civilă G.V.; 1000 mărci

germane către partea civilă D.F.; 13.000 mărci germane către O.I.; 1300 mărci

germane către L.C.; 2950 mărci germane către B.A.; 7000 mărci germane către P.N.

și 3600 către R.E.

Inculpații au mai fost obligați în

solidar, inculpata I.M. și în calitate de moștenitoare legală a inculpatei

decedate S.A., la plata următoarelor sume sau la echivalentul lor în euro la

data executării: 6500 mărci germane către partea civilă R.F. și 21.000 mărci

germane către partea civilă G.A.

Inculpata I.M. a mai fost obligată

în calitate de moștenitoare legală a inculpatei S.A. la 16.700 mărci germane

transformați în euro către partea civilă D.F. și la 300 mărci germane

transformate în euro către partea civilă R.E.

S-a dispus anularea înscrisurilor

falsificate.

Fiecare inculpat a fost obligat la

plata cheltuielilor judiciare către stat.

Sentința a fost desființată prin

decizia penală nr. 64/ A din 19 februarie 2004 a Curții de Apel Timișoara, prin care au fost admise apelurile declarate de inculpații I.D. și I.M.

și de partea civilă R.E., cauza fiind trimisă spre rejudecare la Tribunalul Timiș

Instanța de apel a reținut că

hotărârea de condamnare nu cuprinde, conform art. 356 lit. c) C. proc. pen.,

analiza probelor care au servit ca temei pentru soluționarea laturii penale cât

și a celor care au fost înlăturate și nici motivarea soluției pe latură civilă.

De asemenea, hotărârea nu cuprinde fiecare etapă reținută pe seama

inculpaților, forma ei și gradul de vinovăție.

S-a mai reținut că prima instanță nu

a sesizat că expertiza efectuată în cauză nu a rezolvat o serie de aspecte

privind cuantumul prejudiciului calculat și în monedă națională, valoarea

împrumuturilor acordate, valoarea împrumutului restituit, cât reprezintă

împrumutul și cât reprezintă eventuala dobândă.

De asemenea, instanța a omis să se

pronunțe asupra cererilor de despăgubiri formulate de B.R.C.R. SA Vâlcea, care

nici nu a fost citată, M.E., S.R. și R.I.

Prin sentința penală nr. 438/ PI din

26 mai 2004, Tribunalul Timiș, rejudecând a dispus, conform art. 334 C. proc. pen., restituirea cauzei la parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș pentru completarea

urmăririi penale.

Curtea de Apel Timișoara, prin

decizia penală nr. 942/ R din 13 octombrie 2004, a admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș și părțile civile R.E.,

C.I., R.F., M.T., I.I.M., G.V., B.N., a casat sentința și a trimis cauza la Tribunalul Timiș pentru continuarea judecății.

S-a reținut că motivele reținute de

prima instanță ca justificând restituirea cauzei în vederea completării

urmăririi penale nu sunt întemeiate, având în vedere că în cauză au fost deja

pronunțate de instanțele de control judiciar, hotărâri de trimitere a cauzei

spre rejudecare la prima instanță și nu s-a apreciat că cercetarea

judecătorească ar fi prelungită prin administrarea unor probe.

Tribunalul Timiș, prin sentința

penală nr. 56/ PI din 21 ianuarie 2005, a hotărât următoarele:

- în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C.

proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a dispus

achitarea inculpaților I.D. și I.M. pentru infracțiunea de fals în înscrisuri

sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen.

- în baza art. 334 C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de înșelăciune,

prevăzută de art. 215 alin. (2), (3) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen. și art. 13 C. pen., în infracțiunile de înșelăciune, prevăzută de

art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. și art. 33 lit. a) C. pen.

- în baza art. 11 pct. 2 lit. a),

raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., s-a dispus achitarea

inculpaților I.D. și I.M. pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune,

prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen., privind partea civilă SC C.B. SA, sucursala Vâlcea, O.I., L.C., P.N., B.A., I.R., I.I.M. și

G.A.

- în baza art. 11 pct. 2 lit. a),

raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., s-a dispus achitarea

inculpatului I.D. pentru infracțiunile de înșelăciune, prevăzută de art. 215

alin. (1), (2), (3) și (5), cu aplicarea art. 13 C. pen., privind părțile civile N.D., I.T., G.V., R.E. și C.I.

- în baza art. 11 pct. 2 lit. a),

raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., s-a dispus achitarea

inculpatei I.M. pentru infracțiunile de înșelăciune, prevăzută de art. 215

alin. (1), (2), (3) și (5), cu aplicarea art. 13 C. pen., privind părțile civile C.M., B.J., M.D.C., C.R. și D.F.

Inculpatul I.D. a fost obligat la

plata următoarelor sume sau la echivalentul acestora calculat la data plății:

7000 mărci germane către N.V.; 18.850 mărci germane către I.T.; 19.050 mărci

germane către G.V. și 35.000 mărci germane către C.I.

Inculpatul I.M. a fost obligată la

plata următoarelor sume sau la echivalentul acestora calculat la data plății:

15.000 mărci germane către partea civilă M.T.; 13.000 mărci germane către

partea civilă O.I.; 3000 euro către partea civilă C.R.; 15.000 mărci germane

către partea civilă M.D.C.; 25.000 mărci germane către partea civilă D.F.; 1650

mărci germane către partea civilă C.M. și 11.140 mărci germane către partea

civilă B.J.

Inculpații I.D. și I.M. au fost

obligați în solidar, la plata următoarelor sume sau la echivalentul în lei al

acestora la data plății: 6500 mărci germane către partea civilă R.F.; 13.000 mărci

germane către partea civilă O.I.; 1300 mărci germane către partea civilă L.C.;

12.000 mărci germane către partea civilă P.N.; 18.375 mărci germane către

partea civilă R.E.A.; 21.000 mărci germane către partea civilă G.A.; 3000 mărci

germane către partea civilă B.A.; 4000 mărci germane către partea civilă I.R. și

6.100 mărci germane către partea civilă I.I.M.

Au fost respinse, ca neîntemeiate,

pretențiile civile în cuantum de 183.484.800 lei formulate de SC C.B. SA

București, sucursala Vâlcea - Mehedinți prin SC B.C.A. SA București.

S-a arătat că părțile vătămate S.R.,

M.P.E., R.E., I.L. și I.G.V. nu s-au constituit părți civile.

S-au respins, ca inadmisibile,

pretențiile formulate de părțile civile P.N. împotriva inculpatei S.A. față de

care, prin sentința penală nr. 1107/2000 a Tribunalului Timiș s-a dispus

încetarea procesului penal conform art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin.

(1) lit. g) C. proc. pen.

S-a constatat că inculpatul I.D. a

fost arestat preventiv în perioada 27 ianuarie 26 iunie 1999.

Conform art. 192 alin. (3) C. proc.

pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

Pentru a pronunța această sentință

instanța a reținut următoarele:

Inculpații I.D. și I.M. au fost

trimiși în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș

din 22 februarie 1999 pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune,

prevăzută de art. 215 alin. (2), (3) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin.

(2) și art. 13 C. pen. și de fals în înscrisuri oficiale prevăzută de art. 290 C. pen.

Prin același rechizitoriu a fost

trimisă în judecată și inculpata S.A. pentru săvârșirea infracțiunii de

înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (2) și (3) C. pen., cu aplicarea art.

41 alin. (2) și art. 13 C. pen.

Rechizitoriul a reținut că, în

perioada aprilie 1994 – 20 decembrie 1997, în baza aceleiași rezoluții

infracționale, inculpații au indus în eroare mai multe persoane, cauzându-le un

prejudiciu de aproximativ 200.000 mărci germane.

S-a reținut că inducerea în eroare

s-a realizat prin prezentarea ca adevărate a unor fapte mincinoase și anume:

- prin solicitarea cu titlu de

împrumut a unor sume mari în valută în scopul concretizării unor afaceri, în

realitate banii fiind folosiți în cu totul alte scopuri, respectiv pentru

restituirea unor împrumuturi contractate anterior sau pentru realizarea

diferitelor interese personale;

- prin atribuirea de către inculpatul

I.D. a calității mincinoase de patron al SC G.R. SRL Timișoara, deși în

realitate, el nu avea nici o calitate oficială la această firmă și prin urmare,

nu avea posibilitatea legală de a garanta cu bunurile acestei societăți;

- prin aducerea la cunoștința

părților vătămate de către inculpata S.A. că imobilele vândute sunt lipsite de

orice sarcini, în realitate, ele fiind grevate de sarcini (interdicție de

înstrăinare sau ipotecă).

Actul de sesizare a instanței a

reținut următoarea activitate infracțională a inculpaților.

Banca R.C.R.C.B. SA, sucursala Vâlcea a depus plângere penală împotriva

inculpaților I.D. și I.M. și a numitelor S.I. și S.L.

S-a menționat în plângere că, în

anul 1995, SC G.R. SRL reprezentată de inculpata I.M. a luat un credit de

200.000.000 lei garantat cu două imobile și două autoturisme.

Astfel, cu contractul de gaj nr. 92

din 22 decembrie 1995, inculpații I.M. și I.D. au garantat acest împrumut cu

autoturismul Opel Vectra evaluat la 14.688.000 lei, iar cu contractul de gaj

nr. 92/ a din 24 ianuarie 1996 S.I. și S.L. au garantat împrumutul cu

autoturismul Mercedes, evaluat la 56.000.000 lei.

La încheierea contractului,

inculpații I.M. și I.D. au indus în eroare banca, menționând că bunurile aduse

drept garanție nu sunt gajate, deși, anterior, la 5 octombrie 1995 încheiaseră

cu B.P. SA un contract de garanție imobiliară prin care garantau cu

autoturismul Opel Vectra împrumutul contractat de S.L.

La data de 28 decembrie 1995, banca

a instituit sechestru asigurator pe autoturismul Opel Vectra care a fost lăsat

în custodia inculpatului I.D., iar la 24 ianuarie 1996 s-a instituit sechestru

asigurator asupra autoturismului Mercedes care a fost lăsat în custodia numitei

S.L.

Deoarece SC G.R. SRL nu a achitat

creditul, instanța a dispus vânzarea la licitație a celor două autoturisme la 4

septembrie 1997.

În rechizitoriu s-a reținut că

inculpatul I.D. a formulat o cerere de amânare a licitației, susținând nereal

că autoturismul Opel Vectra se află la reparat la Brașov, iar inculpata I.M. a formulat, în numele lui S.I., pe care l-a semnat în fals, o

cerere de amânare, susținând că autoturismul Mercedes se află la București la reparat.

Nici la următorul termen fixat

pentru licitație, autoturismele nu au fost prezentate, dar autoturismul

Mercedes a fost cumpărat de numitul C.I. care a achitat suma de 56.000.000 lei,

primind cartea de identitate de la reprezentantul băncii. Autoturismul nu a

fost predat cumpărătorului de S.L.

S-a reținut, de asemenea, că

autoturismul Opel Vectra a fost vândut de inculpatul I.D. martorului B.M. care

l-a folosit ca piese de schimb.

Banca C.B., sucursala Vâlcea s-a

constituit parte civilă cu suma de 183.484.800 lei.

a împrumutat de la partea vătămată N.V. 5000 mărci germane și 2000 dolari S.U.A.

pentru o lună de zile.

Partea vătămată i-a acordat

împrumutul întrucât știa că inculpatul este patron, are mai multe autoturisme,

femeie de serviciu și a crezut că este solvabil.

Partea vătămată s-a constituit parte

civilă cu suma de 5000 mărci germane și 2000 dolari S.U.A.

inculpați au împrumutat de la partea vătămată R.F., care lucra la ei ca femeie

de serviciu, suma de 5000 mărci germane și de câteva ori sume mici de bani.

Ulterior, la solicitarea părții

vătămate, inculpații I.M. și S.A. au dat acesteia un înscris sub semnătură

privată în care au consemnat că au împrumutat suma de 6.500 mărci germane pe

termen de 3 luni, obligându-se să o restituie la 19 august 1997.

Partea vătămată s-a constituit parte

civilă cu suma de 6500 mărci germane.

SRL reprezentată de inculpata I.M. a contractat un credit de 50.000.000 lei de la B.P., sucursala Timișoara. Pentru garantarea împrumutului, inculpații I.M. și I.D. au apelat

la partea vătămată M.T. care și-a ipotecat casa fiind indus în eroare de

inculpații care au afirmat că vor construi un restaurant.

Întrucât creditul nu a fost

rambursat, pentru a nu-i fi scoasă locuința la licitație, partea vătămată a

plătit băncii creditoare în anul 1998, suma de 70.000.000 lei cu care s-a

constituit parte civilă.

aceeași societate a obținut de la B.A. Timișoara un credit de 50.000.000 lei, care a fost garantat cu imobilele părților vătămate S.R., M.P.E. și O.I.

Acest credit a fost achitat la 18

decembrie 1995.

Inculpatul I.D. a cumpărat de la

partea vătămată M.P.E., societatea C. SRL pentru care, la data de 19 decembrie 1995 a contractat de la B.A. Timișoara un credit de 80.000.000 lei care a fost garantat de părțile

vătămate M.P.E., O.I., S.R., C.D. și D.C.

Întrucât creditul nu a fost

rambursat, banca s-a îndreptat împotriva giranților.

vătămată O.I., la solicitarea inculpaților I.D. și I.M., le-a dat în mai multe

tranșe, cu titlu de împrumut suma de 13.000 mărci germane.

și I.M. au mers la domiciliul părții vătămate L.C., căruia i-au solicitat cu

titlu de împrumut, suma de 2.300 mărci germane cu dobândă de 10 % lunar. Cu

această ocazie, inculpatul I.D. a afirmat mincinos că este patronul SC G.R. SRL

deși la această firmă el nu avea nici o calitate.

cei doi inculpați au împrumutat de la partea vătămată R.E., contabilă la cele

două societăți ale inculpaților, suma de 2000 mărci germane. Timp de câteva

luni a primit de la inculpata I.M. dobânda lunară, astfel încât i-a mai

împrumutat 200 mărci germane, după care nu a mai primit nici un ban.

solicitarea inculpaților I.D., I.M. și S.A., martora P.D. a împrumutat de la

colege diferite sume de bani pe care le-a dat acestora. La început, inculpații

i-au dat martorei sumele de bani cuvenite drept dobândă pe care aceasta le-a

remis colegilor.

În momentul în care inculpații nu

i-au mai dat banii, martora a restituit ea împrumuturile cu excepția sumei de

10.000 mărci germane, pe care o luase în mai multe tranșe de la I.L.

Martora l-a adus pe inculpatul I.D.,

la data de 3 februarie 1997, la domiciliul părții vătămate I.L. Aici,

inculpatul a încheiat un contract de împrumut sub semnătură privată,

atribuindu-și mincinos calitatea de patron al SC G.R. SRL, recunoscând faptul

că a primit banii și s-a obligat să-i restituie până la 3 aprilie 1997.

S-a mai reținut că partea vătămată P.N.,

căpătând încredere în inculpați le-a împrumutat lui I.M. și I.D. 12.000 mărci

germane și lui S.A. 5000 mărci germane, cu o dobândă de 10 % pe lună, din care

i s-a restituit numai 1.000.000 lei, motiv pentru care s-a constituit parte civilă

cu suma de 17.000 mărci germane.

cei trei inculpați au împrumutat, fie direct, fie prin intermediul martorei P.D.

în mai multe rânduri, suma totală de 18.375 mărci germane.

La început, sumele împrumutate au

fost mici, inculpații câștigând astfel încrederea părții vătămate care le-a

împrumutat apoi sume mai mari, care nu au fost însă restituite.

inculpatul I.D. a luat cu împrumut, în mai multe tranșe, suma de 20.100 mărci

germane de la partea vătămată I.T. Pentru suma de 8000 mărci germane,

inculpatul I.D. a scris o convenție prin care recunoaște că el, inculpata I.M.

și S.A. au primit această sumă la 9 noiembrie 1995 și se obligă să restituie la

1 februarie 1996 împreună cu o dobândă de 15 % lunar.

La data de 3 iunie 1996, la

solicitarea părții vătămate, inculpatul I.D. mai scrie o convenție în care

afirmă mincinos că este patronul SC G.R. SRL și se obligă să restituie suma

datorată până la 13 iulie 1996.

Partea vătămată s-a constituit parte

civilă cu suma de 20.100 mărci germane.

inculpați au împrumutat de la G.A. suma de 8000 mărci germane cu o dobândă

lunară de 15 % pe o perioadă de un an, când trebuiau să restituie suma de

22.400 mărci germane. În acest sens a fost întocmit și un înscris sub semnătură

privată.

Deoarece părții vătămate nu i s-au

restituit banii și aceasta a rămas fără locuință, inculpata S.A. i-a închiriat

un apartament în str. Salcâmilor.

Partea vătămată s-a constituit parte

civilă cu suma de 22.400 mărci germane.

inculpatul I.D. a luat cu împrumut, în două tranșe, suma totală de 15.000 mărci

germane de la partea vătămată G.V. care avea suma de bani din vânzarea unui

apartament.

La data de 15 iulie 1997, inculpata I.M.

a dat părții vătămate o declarație prin care se obliga să restituie banii

împrumutați de soțul său la data la care partea vătămată trebuia să achite un

nou apartament. Declarația a fost semnată și de I.D. În acest înscris s-a

menționat că în situația în care, din cauza inculpaților, partea vătămată nu va

putea să-și cumpere apartamentul, declarația constituie contract de

vânzare-cumpărare a locuinței din str. Ranetti.

Partea vătămată s-a mutat în imobil

împreună cu familia, dar nu a reușit să obțină actul de proprietate, casa fiind

pusă sub interdicție de înstrăinare, astfel încât, s-a constituit parte civilă

cu suma de 25.000 mărci germane.

inculpații I.M. și I.D. au cunoscut-o pe partea vătămată B.A. prin intermediul

martorei P.S. și au luat cu împrumut, pe termen de 3 luni, suma de 3000 mărci

germane, din care i-au restituit numai 50 mărci germane.

Partea vătămată s-a constituit parte

civilă cu suma de 2950 mărci germane.

a dat inculpatelor I.M. și S.A. suma de 25000 mărci germane, căreia i-au spus

că banii le sunt necesari pentru a cumpăra marfă.

Banii nu au fost restituiți și la

data de 14 martie 1996, inculpata I.M. a scris și inculpata S.A. a semnat, un

contract de vânzare-cumpărare prin care vindeau părții vătămate apartamentele

din str. Salcâmilor, cu mențiunea că apartamentele sunt libere de orice

sarcini, deși apartamentul nr. X era grevat de interdicție de înstrăinare, iar

ap. nr. Y a fost ulterior ipotecat în favoarea C.B. SA, sucursala Vâlcea.

Partea vătămată s-a constituit parte

civilă cu suma de 25.000 mărci germane.

inculpații I.M. și I.D. au luat cu împrumut, prin intermediul numitei R.E.,

suma de 7000 mărci germane de la partea vătămată I.R., din care au restituit

numai 3000 mărci germane.

Inculpații au dat părții vătămate un

înscris prin care se obligau să restituie suma de bani datorată, iar în caz

contrar, partea vătămată putea să locuiască în apartamentul din str. Ranetti.

Partea vătămată s-a constituit parte

civilă cu suma de 4000 mărci germane.

inculpații I.M. și I.D. au început să împrumute diferite sume de bani de la

partea vătămată I.M.

Inițial au împrumutat suma de 1100 mărci

germane pe care au restituit-o, iar apoi, alte sume, totalizând 6020 mărci

germane pentru care au fost întocmite diferite chitanțe de mână.

a luat cu împrumut de la partea vătămată C.M., prin intermediul numitei R.E.,

suma de 166 mărci germane.

Partea vătămată s-a constituit parte

civilă cu această sumă de bani.

inculpata I.M. a rugat-o pe partea vătămată B.J. să gireze un împrumut cu

apartamentul său.

Partea vătămată a acceptat și pentru

că inculpata nu a restituit împrumutul, a fost nevoită să vândă apartamentul și

să plătească creditorului suma de 11.140 mărci germane.

Ulterior, inculpata a scris o

chitanță prin care se obliga să restituie suma până la data de 20 decembrie

1997.

Cum inculpata nu a respectat

obligația, partea vătămată s-a constituit parte civilă cu suma de 11.140 mărci

germane.

Inculpatul I.D. a împrumutat,

începând cu luna decembrie 1996, diferite sume de bani de la partea vătămată C.I.

Parte dintre acestea au fost restituite

de inculpat. Pentru sumele nerestituite, inculpatul a dat părții vătămate la

data de 2 februarie 1997, o chitanță, prin care se obliga să restituie până la

1 octombrie 1997 suma datorată de 45.000 mărci germane.

Întrucât inculpatul a restituit doar

o parte din această sumă, partea vătămată s-a constituit parte civilă cu suma

de 35.000 mărci germane.

Instanța a reținut că inculpata S.A.

a decedat la 2 ianuarie 2001, astfel încât, prin sentința penală nr. 1107 din

22 noiembrie 2001 s-a dispus conform art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art.

10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., încetarea procesului penal față de aceasta.

În raport de elementele probatorii

existente, instanța a concluzionat că nu se poate reține în sarcina

inculpaților I.M. și I.D. săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub

semnătură privată, întrucât cererile depuse de inculpați cu ocazia executării

silite nu au nici o relevanță juridică și nu erau de natură să producă nici un

efect în raport cu obiectul licitației, astfel încât se impune achitarea

inculpaților conform art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit.

d) C. proc. pen.

În consecință, s-a reținut că nu

este întemeiată nici cererea de despăgubiri formulată de C.B., sucursala

Vâlcea.

S-a mai reținut că inculpații au

beneficiat de la unele dintre părțile vătămate de împrumuturi în condițiile în

care le-au făcut diferite promisiuni de angajare sau de participare la afacere,

dar determinant pentru părțile vătămate a fost faptul că au beneficiat de

dobânzi substanțiale.

S-a mai reținut că în raport cu

unele părți vătămate inculpații și-au achitat parțial împrumuturile, chiar dacă

acestea nu aveau nici un înscris doveditor, iar uneori au recunoscut ulterior,

prin înscrisuri sub semnătură privată, sumele datorate cu dobânzi cămătărești

incluse.

De asemenea, s-a reținut că au fost

formulate plângeri penale de către părțile vătămate care, în deplină cunoștință

de cauză au girat împrumuturile contractate la B.P. și la B.A., prezentându-se de bună voie în fața notarului public în vederea întocmirii actelor de garanție

imobiliară.

Instanța a mai constatat că unele

părți vătămate constituite părți civile, au apelat la soluția formulării unor

plângeri penale, deoarece nu și-ar fi putut dovedi pretențiile în cadrul unui

proces civil sau în condițiile în care dreptul la acțiunea civilă era prescris.

Instanța a constatat că, întrucât

acțiunile inculpaților s-au desfășurat într-o perioadă lungă de timp, aprilie

1994 – decembrie 1997, nu poate fi reținută rezoluția infracțională unică privind

infracțiunea de înșelăciune, impunându-se schimbarea încadrării juridice și

reținerea infracțiunilor de înșelăciune în concurs.

S-a apreciat că faptele nici unuia

dintre inculpați nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de

înșelăciune, lipsind latura obiectivă și subiectivă.

Împotriva sentinței a declarat apel

Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș și părțile civile M.T., R.F., G.V., N.V.,

P.N., C.M., C.I., R.E.A., I.R., I.I., B.J., C.F. și O.I.

Prin decizia penală nr. 318/ A din

22 septembrie 2005, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, au fost admise

apelurile și a fost desființată în parte sentința atacată.

Rejudecând, instanța de apel a

condamnat pe inculpații I.M. și I.D. la câte 10 ani închisoare și 5 ani

interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. fiecare.

S-a făcut aplicarea art. 71 și 64 C. pen.

Inculpata I.M. a fost obligată la

plata sumei de 16.000 euro către partea civilă M.T., iar inculpatul I.D. la

plata sumei de 7000 euro către partea civilă N.V.

Cei doi inculpați au fost obligați

în solidar la 18.375 euro către partea civilă R.A.; 4000 euro către partea

civilă I.R.; 6.100 euro către partea civilă I.I. cu dobânzi legale de la data

producerii prejudiciului până la data plății pentru sumele la plata cărora

inculpații au fost obligați singuri sau solidar.

Inculpații au fost obligați la plata

dobânzilor legale către părțile civile C.I., B.J., C.F. și O.I. la sumele la

care au fost obligați singuri sau în solidar prin sentința penală apelată.

Au fost menținute celelalte

dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța de apel a reținut următoarele:

S-a constatat că probele admise în

cauză dovedesc existența infracțiunii de înșelăciune cu consecințe deosebit de

grave în formă continuată, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C.

pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

S-a reținut că inculpații au

stabilit de la început modul de a opera, împrumutând de la părțile vătămate

diferite sume de bani deși știau că nu au posibilitatea de a le restitui și

nici nu și-au propus să le restituie vreodată.

Astfel, perioada mare de timp pe

parcursul căreia au efectuat împrumuturile, cuantumul mare al sumelor

împrumutate și scopul urmărit prin aceste împrumuturi dovedesc întrunirea

elementelor constitutive ale infracțiunii de înșelăciune cu consecințe deosebit

de grave, cuantumul total al prejudiciului fiind mai mare de 2 miliarde lei.

La individualizarea pedepsei

aplicate fiecărui inculpat a fost avută în vedere modalitatea săvârșirii infracțiunii,

cuantumul mare al pagubei produse și faptul că inculpații nu s-au prezentat în

fața instanței, fiind citați și cu mandate de aducere.

S-a apreciat că sunt întemeiate și

apelurile declarate de părțile civile, deoarece nu s-au reparat prejudiciile suferite

efectiv.

Inculpații I.M. și I.D. au declarat

recurs împotriva deciziei.

Recursul a fost întemeiat pe

dispozițiile art. 385

9

alin. (1) pct. 3, 17

1

și 17 C. proc. pen.

S-a arătat în motivarea recursului

că judecătorii care au pronunțat decizia erau incompatibili, deoarece au făcut

parte din completele care au soluționat anterior apeluri declarate în cauză.

S-a mai susținut că decizia este

contrară legii, întrucât s-a creat inculpaților o situație mai grea în propria

cale de atac, aceștia fiind condamnați în rejudecare, la pedepse mai mari.

S-a mai susținut că încadrarea

juridică este greșită, deoarece nu sunt întrunite condițiile pentru a se reține

o unică infracțiune în formă continuată.

S-a solicitat menținerea sentinței

prin care inculpații au fost achitați, deoarece aceștia nu au înșelat părțile

vătămate ci doar au făcut împrumuturi la care au fost nevoiți să plătească

dobânzi copleșitoare.

Examinând cauza în raport de

motivele de recurs invocate, dar și din oficiu, Curtea constată următoarele:

Primul motiv de recurs invocat nu

este fondat.

Potrivit art. 47 C. proc. pen., judecătorul care a luat parte la soluționarea unei cauze nu mai poate participa la

judecarea aceleiași cauze într-o instanță superioară sau la judecarea cauzei

după desființarea hotărârii cu trimitere în apel sau după casarea cu trimitere

în recurs [(alin. (1)]. De asemenea nu poate participa la judecarea cauzei

judecătorul care și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluția care ar

putea fi dată în cauză [(alin. (2)].

Din examinarea cauzei rezultă că

nici unul dintre judecătorii care au pronunțat decizia atacată nu se află în

vreuna din situațiile prevăzute de art. 47 C. proc. pen.

Astfel, nici unul dintre aceștia nu

au făcut parte din completele care au pronunțat soluții în primă instanță și

nici din completul care a pronunțat decizia penală nr. 206/ A din 30 aprilie

2001 care a fost casată cu trimitere spre rejudecare prin decizia penală nr.

2290 din 8 mai 2002 a Curții Supreme de Justiție.

Împrejurarea că aceștia au pronunțat

în cauză alte decizii, prin care în apel au fost desființate sentințele și s-a

trimis cauza spre rejudecare nu constituie motiv de incompatibilitate,

neregăsindu-se printre situațiile menționate expres de art. 47 alin. (1) C.

proc. pen.

Tot astfel, nu este incompatibil

judecătorul care în recurs a făcut parte din completul de judecată care a

pronunțat decizia de casare a sentinței de restituire a cauzei la procuror și a

dispus în consecință, trimiterea cauzei la prima instanță pentru continuarea

judecății.

Se constată, de asemenea, că din

considerentele acestor decizii de trimitere nu rezultă că vreunul dintre cei

doi judecători și-ar fi exprimat părerea cu privire la soluția care ar putea fi

dată în cauză.

Cel de-al doilea motiv de recurs

invocat de inculpați este însă fondat.

Se constată că decizia atacată este

contrară legii, întrucât prin aplicarea unor pedepse de câte 10 ani închisoare

s-a creat inculpaților o situație mai grea în propria cale de atac.

Astfel, întrucât trimiterea cauzei

spre rejudecare, dispusă prin decizia penală nr. 2290 din 8 mai 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, a fost consecința admiterii recursurilor declarate

de inculpați, pedepsele aplicate acestora în rejudecare nu puteau fi mai mari

decât cele stabilite prin decizia penală nr. 602/A/2001, respectiv de câte 5

ani închisoare.

Se mai constată că decizia instanței

de apel și sentința primei instanțe sunt contrare și sub aspectul modului de

soluționare a laturii civile.

Astfel, inculpații au fost obligați

la plata despăgubirilor civile în valută contrar dispozițiilor art. 3 alin. (1)

din Regulamentul Băncii Naționale a României potrivit cărora plățile,

încasările și transferurile și orice alte asemenea operațiuni între persoane

fizice cu domiciliul în România se realizează numai în moneda națională care,

potrivit art. 13 din Legea nr. 312/2004, este leul.

Examinând actele dosarului Curtea

constată că este întemeiat și motivul de recurs vizând greșita încadrare

juridică a faptelor într-o unică infracțiune de înșelăciune cu consecințe

deosebit de grave prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) cu aplicarea

art. 41 alin. (2) C. pen.

Conform art. 41 alin. (2) C. pen.,

infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește la diferite intervale

de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții, acțiuni sau inacțiuni care

prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni.

Caracteristica esențială a

infracțiunii continuate este unitatea de rezoluție, respectiv, voința unică a

făptuitorului de a săvârși treptat (succesiv) acțiunile sau inacțiunile care

formează activitatea infracțională și prevederea de ansamblu a acestor

activități și a urmărilor lor. Rezoluția unică trebuie să fie premergătoare

actelor de executare și să persiste pe tot parcursul activității infracționale.

Curtea reține că în speță, din

probele admise nu rezultă împrejurări de natură să ducă la concluzia că

inculpații au luat hotărârea de a înșela mai multe persoane cu ocazia

încheierii unor convenții, având de la început reprezentarea în concret a

activității infracționale în ansamblul ei.

Mai mult decât atât este de reținut

și faptul că au fost lezate patrimonii ale unor persoane diferite și că

intervalele de timp între actele materiale au fost suficient de mari pentru a

socoti că nu a existat o rezoluție unică.

În același sens trebuie menționat că

în unele cazuri a fost vorba de convenții încheiate de persoanele vătămate cu

inculpații, iar în alte cazuri de convenții de garanție încheiate cu creditorii

inculpaților.

Nu în ultimul rând este de reținut

că din interpretarea art. 41 alin. (2) C. pen., rezultă că în conținutul unei

infracțiuni continuate intră numai acele fapte care întrunesc, fiecare în

parte, conținutul acelei infracțiuni, astfel încât, în lipsa rezoluției unice,

să constituie infracțiuni de sine stătătoare ce formează o pluralitate de

infracțiuni.

Având în vedere considerentele

expuse se constată că în mod greșit s-a reținut în sarcina inculpaților o

infracțiune unică de înșelăciune în formă continuată și nu o pluralitate de

infracțiuni de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen.,

aflate în concurs real.

Întrucât nici una dintre persoanele

pretins vătămate nu a suferit un prejudiciu mai mare de 2 miliarde lei, nu sunt

incidente dispozițiile art. 215 alin. (5) C. pen.

Din examinarea actelor dosarului mai

rezultă că nu toate faptele pentru care au fost trimiși în judecată inculpații

sunt prevăzute de legea penală.

Potrivit art. 215 constituie

infracțiunea de înșelăciune inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea

ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate [(alin.

(1)], precum și prin folosire de nume sau calități mincinoase ori de alte

mijloace frauduloase [(alin. (2)].

Alin. (3) al aceluiași articol,

incriminează ca infracțiune inducerea în eroare, prin modalitățile arătate în

alin. (1) și (2), a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui

contract, săvârșită în acest fel, încât, fără această eroare, cel înșelat nu ar

fi încheiat sau executat contractul în condițiile stipulate.

Din interpretarea acestor dispoziții

legale rezultă că „inducerea în eroare” este de esența infracțiunii de

înșelăciune, chiar și în varianta prevăzută de art. 215 alin. (3) C. pen.

Se desprinde de asemenea concluzia

că inducerea în eroare trebuie să se producă în cazul înșelăciunii în

convenții, cu ocazia încheierii sau executării unui contract de către partea

vătămată, în nici un caz după aceste momente.

Din probele admise în cauză rezultă

că, în perioada aprilie 1994 – decembrie 1997, inculpații au împrumutat

diferite sume de bani de la mai multe persoane fizice, precum și de la bănci,

pentru aceste ultime împrumuturi fiind constituite garanții mobiliare sau

imobiliare de către inculpați sau alte persoane.

Mai rezultă și faptul că în cazul împrumuturilor

luate de la persoane fizice, în majoritatea cazurilor, inculpații au acceptat

să plătească dobânzi de 10-15 % pe lună, deși la data încheierii convențiilor

era în vigoare D.311/1954, care a fost abrogat abia în anul 1998 prin Legea nr.

7/1998.

Prin acest act normativ era

interzisă practicarea unor dobânzi mai mari de 6 % pe an.

În unele situații, inculpații au

restituit parte din împrumut, iar în altele au plătit doar sume datorate cu

titlu de dobândă.

Se constată că inculpații nu au

desfășurat nici o activitate de inducere în eroare în cazul părților vătămate:

N.V. (pct. 2 rechizitoriu); R.F. (pct. 3); O.I. (pct. 6); R.E. (pct. 8); P.N. (pct.

9); R.E. (pct. 10); I.T. (pct. 11); G.A. (pct. 12); G.M. (pct. 13); B.A. (pct.

14); C.M. (pct. 18); B.J. (pct. 19) și C.I. (pct. 20).

În toate aceste cazuri, inculpaților

le este imputabilă numai neîndeplinirea unor obligații civile derivând dintr-un

contract, respectiv neexecutarea obligațiilor de restituire a unor împrumuturi,

inacțiuni care nu constituie fapte prevăzute de legea penală.

De altfel, în cazul părților

vătămate R.F. (pct. 2), R.E. (pct-8), P.N. (pct. 9), O.I. (pct. 6), B.A. (pct.

14), G.A. (pct. 12), C.M. (pct. 18) și C.I. (pct. 20) nu s-a reținut nici în

actul de sesizare că inculpații au indus în vreun fel în eroare părțile

vătămate, menționându-se doar faptul că aceștia au dat bani cu împrumut

inculpaților care nu i-au restituit.

În alte cazuri, rechizitoriul reține

eronat că a existat din partea inculpaților o activitate de inducere în eroare.

Astfel, în cazul faptei descrise la

pct. 1 se menționează că partea vătămată N.V., care îl cunoștea pe inculpatul I.D.,

fiind vecin cu soacra acestuia, i-a împrumutat 5000 mărci germane și 2000 dolari

S.U.A., deoarece „îl știa ca patron de firmă cu mai multe autoturisme și femeie

de servici” și l-a crezut solvabil.

În mod evident, împrejurarea că

partea vătămată a fost în eroare cu privire la solvabilitatea inculpatului este

lipsită de relevanță, atâta timp cât această eroare se datorează exclusiv unei

percepții personale și nu este rezultatul vreunei acțiuni desfășurate de

inculpat.

În cazul părților vătămate I.T. și I.L.,

s-a reținut greșit că au fost înșelate de inculpatul I.D. prin folosirea de

calități mincinoase, întrucât acesta s-a prezentat ca fiind patronul societății

G.R.

Din probele admise rezultă însă că,

în momentul încheierii convențiilor cu acestea și al primirii banilor,

inculpatul nu s-a folosit de această calitate. Faptul că la intervale

apreciabile de timp după primirea banilor inculpatul a dat, fiecăreia dintre

aceste părți vătămate, câte un înscris sub semnătură privată, prin care

recunoștea că datorează bani, în care a menționat că este „patronul” SC G.R.,

în mod evident nu a influențat în nici un fel părțile vătămate pentru a împrumuta

bani inculpaților.

De altfel, împrumuturile au fost

contractate de inculpat personal și nu în numele societății G.R., astfel încât

atribuirea calității de „patron” al acesteia cu ocazia recunoașterii datoriei

este total lipsită de relevanță.

Așa fiind, se reține pe de o parte,

faptul că dispozițiile alineatului 2 al art. 215 C. pen., nu sunt incidente în cauză, iar pe de altă parte, că nici aceste fapte nu sunt prevăzute

de legea penală.

Curtea constată, de asemenea, că

nici în cazul împrumutului luat de la partea vătămată R.E., inculpații nu au

desfășurat activități de inducere în eroare din cele prevăzute de art. 215

alin. (1) și (2) C. pen.

Faptul că inculpații au împrumutat

de la partea vătămată, treptat mai multe sume de bani, totalizând 7000 mărci

germane, pe care le-au restituit la timp, astfel încât, partea vătămată a

câștigat încredere, nu reprezintă o modalitate de inducere în eroare, în sensul

dispozițiilor art. 215 alin. (1) și (2) C. pen., a părții vătămate cu ocazia

încheierii și executării de către aceasta a convenției de împrumut pentru suma

de 11.375 mărci germane.

Din nici o probă nu rezultă că de la

început inculpații au hotărât că împrumute inițial, sume mai mici, pe care să

le restituie părții vătămate, cu scopul de a-i câștiga încrederea și astfel să

o determine să le împrumute o sumă mult mai mare pe care să nu o mai

restituie. De altfel, nu rezultă nici faptul că pentru a o determina să le

împrumute 11,375 mărci germane, inculpații s-au prevalat de corectitudinea cu

care s-au achitat anterior de datorii.

Nici în cazul părții vătămate G.V. (pct.

13) nu a existat o activitate de inducere în eroare a acesteia care să o fi

determinat să împrumute inculpaților în luna decembrie 1995, suma de 15.000 mărci

germane.

Împrejurarea că ulterior, la 5 iulie

1996, inculpata I.M. a dat o declarație prin care se obliga să restituie bani,

în care a menționat că, urmează ca în caz contrar, înscrisul, pe care l-a

semnat și I.D., să constituie un precontract de vânzare-cumpărare pentru

locuința inculpaților din str. Ranetti, care urma să fie cumpărată de aceștia

de la U., nu avea cum să inducă în eroare pe partea vătămată în momentul

acordării împrumutului, ci a constituit o încercare a inculpaților de a stinge

datoria față de partea vătămată prin dare în plată sub condiția dobân