ÎCCJ, decizie (scj.ro #85597)

Revizuirea în cazul hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului. Soluții. Desființarea hotărârii pronunțate în recurs în anulare

Cuprins pe materii:

Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Revizuirea

Indice alfabetic:

Drept procesual penal

- revizuirea în cazul hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului

C. proc. pen.,

art. 408

1

În cazul în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a dreptului la un proces echitabil, prevăzut în art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, constând în condamnarea persoanei achitate printr-o hotărâre definitivă, ca urmare a admiterii recursului în anulare, consecințele grave ale încălcării dreptului la un proces echitabil continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin

admiterea cererii de revizuire, desființarea hotărârii prin care s-a admis recursul în anulare și respingerea, ca nefondat, a acestuia.

I.C.C.J., Completul de 5 judecători, decizia penală nr. 345 din 7 noiembrie 2011

Prin sentința nr. 337 din 29 octombrie 1998, pronunțată de Tribunalul București, Secția a II-a penală, a fost condamnată inculpata Z.M. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută în art. 178 alin. (2) C. pen., în baza art. 81 C. pen. fiind suspendată executarea pedepsei pe durata unui termen de încercare de 5 ani.

A fost condamnat inculpatul N.M. la pedeapsa de 3 luni și 12 zile închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută în art. 314 C. pen.

Prin decizia nr. 312 din 30 iunie 1999 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția I penală, a fost admis apelul procurorului, desființată, în parte, sentința atacată, iar în rejudecare, schimbate încadrările juridice ale faptelor reținute în sarcina inculpaților din infracțiunea prevăzută în art. 178 alin. (2) C. pen. în infracțiunea prevăzută în art. 174 și art. 175 alin. (1) lit. d) și i) C. pen. pentru inculpata Z.M. și din infracțiunea prevăzută în art. 314 C. pen. în infracțiunea prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 174 și art. 175 alin. (1) lit. d) și i) C. pen. pentru inculpatul N.M. În baza dispozițiilor legale invocate au fost condamnați inculpații la pedepse de câte 5 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen.

Prin decizia nr. 81 din 10 ianuarie 2001 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, au fost admise recursurile declarate de inculpați și de procuror, casată decizia recurată, precum și sentința primei instanțe, iar cauza trimisă spre rejudecare primei instanțe, Tribunalul București.

În rejudecare, prin sentința nr. 683 din 4 iulie 2002, pronunțată de Tribunalul București, Secția a II-a penală, în baza dispozițiilor art. 174 și art. 175 alin. (1) lit. d) și i) C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) și c) C. pen. raportat la art. 76 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. pen., a fost condamnată inculpata Z.M. la pedeapsa de 5 ani închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71 C. pen. și art. 64 C. pen.

În baza art. 65 C. pen., a fost interzis inculpatei dreptul de a exercita profesia de asistentă medicală, pe o perioadă de 2 ani după executarea pedepsei principale.

În baza dispozițiilor art. 314 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen., a fost condamnat inculpatul N.M. la pedeapsa de 2 ani închisoare, iar în baza art. 1 din Legea nr. 137/1997 s-a constatat pedeapsa integral grațiată.

Prin decizia nr. 809/A din 12 decembrie 2002 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția I penală, a fost admis apelul procurorului, a fost desființată, parțial, sentința atacată și, pe fond, în baza art. 334 C. proc. pen., schimbată încadrarea juridică a faptei inculpatului N.M. în art. 26 C. pen. raportat la art. 174 și art. 175 alin. (1) lit. d) și i) C. pen., cu aplicarea art. 74 și art. 76 C. pen., text de lege în baza căruia a fost condamnat inculpatul N.M. la 3 ani închisoare.

În baza art. 65 C. pen., au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., pe timp de 3 ani.

A fost majorată pedeapsa aplicată inculpatei Z.M. de la 5 ani la 7 ani închisoare.

În baza art. 65 C. pen., au fost interzise inculpatei drepturile prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c) C. pen., pe timp de 4 ani.

Au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpații N.M. și Z.M.

Prin decizia nr. 4262 din 7 octombrie 2003 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, au fost admise recursurile inculpaților, casată decizia și sentința anterior pronunțată cu privire la condamnarea inculpatului N.M.

A fost casată decizia penală nr. 809 din 12 decembrie 2002 a Curții de Apel București, cu privire la pedeapsa aplicată inculpatei Z.M.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul N.M. pentru infracțiunea prevăzută în art. 26 C. pen. raportat la art. 174 și art. 175 alin. (1) lit. d) și i) C. pen., cu aplicarea art. 74 și art. 76 C. pen.

Au fost menținute dispozițiile sentinței penale nr. 683 din 4 iulie 2002 a Tribunalului București, cu privire la inculpata Z.M.

A fost respins recursul declarat de procuror.

Împotriva acestei decizii procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare, în ceea ce privește soluția dispusă cu privire la inculpatul N.M.

Prin decizia nr. 58 din 14 martie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 Judecători, a fost admis recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și casată decizia nr. 4262 din 7 octombrie 2003 a Curții Supreme de Justiție, Secția penală, numai cu privire la soluționarea recursului inculpatului N.M. A fost admis recursul declarat de inculpat împotriva deciziei nr. 809/A din 12 decembrie 2002 a Curții de Apel București, Secția I penală, casată decizia menționată cu privire la admiterea apelului procurorului și desființată sentința penală nr. 683 din 4 iulie 2002 a Tribunalului București, numai față de inculpatul N.M., menținându-se dispoziția de condamnare a acestuia la 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută în art. 314 alin. (1), cu aplicarea art. 13 C. pen., cu constatarea grațierii totale a pedepsei, conform art. 1 din Legea nr. 137/1997, precum și celelalte dispoziții ale sentinței, în privința inculpatului.

După epuizarea căilor interne de atac, în temeiul dispozițiilor art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la data de 29 iulie 2005, revizuentul a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului reclamând, în esență, încălcarea dreptului prevăzut de art. 6 din Convenție, pe motivul condamnării sale în urma unui recurs în anulare introdus de procurorul general și pe motivul duratei excesive a procedurii.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârea pronunțată la data de 7 decembrie 2010, a declarat cererea admisibilă în ceea ce privește capetele de cerere întemeiate pe dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenție - referitoare la securitatea raporturilor juridice și la durata procedurii și inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere, decizând că a fost încălcat art. 6 paragraful 1 din Convenție ca urmare a nerespectării principiului securității raporturilor juridice, că nu a fost încălcat art. 6 paragraful 1 din Convenție ca urmare a duratei procedurii și că statul pârât trebuie să plătească reclamantului în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii sumele de 4.000 euro pentru prejudiciul moral, 150 euro cheltuieli de judecată în procedura derulată în fața instanțelor interne și 1.000 euro cheltuieli de judecată în procedura derulată în fața Curții Europene a Drepturilor Omului.

Instanța europeană a reținut, în esență, cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenție, că respectarea dreptului la un proces echitabil presupune ca nicio parte să nu fie autorizată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive în scopul obținerii unei noi decizii în această privință, iar exercitarea acestui control nu trebuie să devină un apel mascat, excepțiile de la acest principiu trebuind fundamentate pe motive temeinice și imperative, respectarea sau nu a principiului securității raporturilor juridice impunând o analiză în concret a cauzei.

S-a reținut că, în speță, argumentele Guvernului în sensul că autoritățile și-au exercitat puterea de a iniția și desfășura un proces de revizuire a hotărârii definitive, păstrând un just echilibru între interesele individului și cel de garantare a eficacității justiției penale, nu sunt suficiente pentru a justifica anularea hotărârii de achitare pronunțată în favoarea reclamantului. Inculpatul fusese achitat prin hotărâre definitivă (pronunțată într-o procedură care, în opinia Curții, nu părea a fi arbitrară, prin examinarea acuzațiilor procurorului pe bază de probe). S-a reținut, de asemenea, că prin admiterea recursului în anulare inculpatul a fost condamnat pentru comiterea unei fapte penale, situația sa agravându-se prin exercitarea acelei căi de atac, intervenția grațierii fiind irelevantă, deoarece situația sa juridică s-a schimbat de la statutul de persoană achitată la cel de persoană condamnată, fiind, de asemenea, irelevant că soluția dispusă în urma exercitării recursului în anulare coincidea cu cea pronunțată de prima instanță, deoarece hotărârea acesteia fusese desființată.

S-a concluzionat că promovarea recursului în anulare nu era direct accesibilă reclamantului, ci doar procurorului general (superior ierarhic al procurorului care a participat la procedura instanțelor ordinare), exercitarea căii de atac ridicând probleme privind principiul egalității armelor. Această procedură nu se referea la descoperirea unor noi fapte relevante sau la nerespectarea unei garanții procesuale esențiale care nu putuse fi invocată anterior de către procuror, ci viza aprecierea de către instanțele interne a faptelor și probelor dosarului cu privire la care instanțele formulaseră un punct de vedere diferit de cel al procurorului, actele dosarului nerelevând împrejurarea că instanțele nu ar fi examinat cauza pe bază de probe, într-o procedură contradictorie.

S-a reținut, totodată, că prin admiterea recursului în anulare inculpatul a fost condamnat pentru o faptă diferită și pentru alte motive decât cele invocate de procuror, utilizarea acestei căi extraordinare de atac și anularea deciziei definitive din 7 octombrie 2003 aducând atingere justului echilibru între interesele individului și necesitatea de a garanta eficacitatea justiției penale, nerespectând exigențele unui proces echitabil.

Urmare a pronunțării hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului, la 23 septembrie 2011, revizuentul a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 judecători, cu o cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 408

1

C. proc. pen., solicitând, în esență, admiterea cererii, desființarea deciziei nr. 58 din 14 martie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 9 Judecători și, în rejudecare, respingerea, ca nefondat, a recursului în anulare, cu menținerea deciziei nr. 4262 din 7 octombrie 2003 a Curții Supreme de Justiție, Secția penală, în cauză fiind îndeplinite condițiile reglementate de dispozițiile art. 408

1

C. proc. pen.

Analizând cererea prin prisma dispozițiilor art. 408

1

C. proc. pen., având în vedere constatările Curții Europene a Drepturilor Omului, dar și concluziile revizuentului, se apreciază că cererea este întemeiată și va fi admisă, pentru considerentele ce urmează:

Raportând cererea formulată la prevederile art. 408

1

alin. (1) și (2) C. proc. pen. rezultă că aceasta respectă condițiile de admisibilitate expres prevăzute de lege.

Raportând considerentele hotărârii instanței europene cauzei de față, în speță procedurii judiciare declanșată prin promovarea căii extraordinare de atac a  recursului în anulare de către procurorul general, se constată că potrivit dispozițiilor art. 409 și urm. C. proc. pen., în vigoare la data promovării căii extraordinare de atac (ulterior abrogate prin art. I pct. 5 din Legea nr. 576/2004) și aplicabile soluționării cauzei (potrivit art. II din Legea nr. 576/2004), orice hotărâre definitivă poate fi atacată cu recurs în anulare de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție din oficiu sau la cererea ministrului justiției, pentru motivele indicate de art. 410 C. proc. pen., în termenele stabilite de art. 411 C. proc. pen.

Din interpretarea coroborată a prevederilor legale anterior invocate se constată că această cale de atac nu putea fi promovată în mod direct de către părțile din cauza soluționată prin hotărâre definitivă, existând posibilitatea declarării, atât în favoarea, cât și în defavoarea condamnatului, exclusiv de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Rezultă, așadar, că în ceea ce privește situația juridică a persoanei condamnată sau achitată prin hotărâre definitivă, exista posibilitatea modificării acesteia consecutiv finalizării, prin hotărâre definitivă, a judecății, noua hotărâre pronunțându-se pe baza verificării hotărârilor anterior pronunțate, potrivit normelor de procedură aplicabile judecății în recurs (respectiv pe baza materialului dosarului și a oricăror înscrisuri noi depuse).

Prin hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului s-a constatat că acordarea posibilității doar unei părți de a exercita o cale de atac reprezintă o încălcare a principiului egalității armelor, precum și a principiului securității raporturilor juridice, neputând fi acceptată teza reexaminării unei hotărâri definitive și executorii pe baza unor argumente invocate și examinate anterior de către instanțe, deoarece în modalitatea arătată poate fi nesocotit interesul părții de a beneficia de stabilirea definitivă printr-o hotărâre judecătorească a unei situații juridice.

În cauza dedusă judecății, prin promovarea recursului în anulare, hotărârile pronunțate în cauză în al doilea ciclu procesual au fost criticate pentru greșita încadrare juridică a faptei reținută în sarcina inculpatului N.M. și comiterea, în recurs, a unei grave erori de fapt, prin achitarea aceluiași inculpat, hotărârile fiind pronunțate cu încălcarea legii; s-a apreciat că încadrarea juridică justă a faptei comisă de către inculpat era de omor calificat, faptă pentru care s-a solicitat condamnarea inculpatului.

Instanța sesizată cu soluționarea acestei căi de atac a procedat la soluționarea cauzei pe baza probelor anterior administrate și a dispus condamnarea inculpatului pentru comiterea infracțiunii prevăzută în art. 314 C. pen., constatând că pedeapsa a fost grațiată, în condițiile în care printr-o hotărâre definitivă a instanței de recurs inculpatul fusese achitat, în urma parcurgerii procedurii de judecată reglementată de legea procesuală în vigoare, în derularea căreia procurorul beneficiase de posibilitatea reală și efectivă de a invoca toate argumentele apreciate ca pertinente, prin promovarea recursului în anulare nefiind relevate aspecte noi, survenite ulterior judecării cauzei sau care nu au putut fi invocate cu acel prilej.

Se reține, de asemenea, că împrejurarea că instanța a constatat grațierea pedepsei este irelevantă față de soluția de condamnare dispusă față de inculpat.

Se constată că, în realitate, recursul în anulare completa sistemul căilor de atac, creând posibilitatea unei noi verificări a hotărârii pentru aceleași argumente care au fost invocate anterior, dându-se posibilitatea ca în baza manifestării de voință a unei singure părți să se rejudece o cauză soluționată definitiv.

Raportând, așadar, considerațiile cuprinse în hotărârea instanței europene cauzei de față, se reține că admiterea căii de atac a recursului în anulare a încălcat dreptul inculpatului la un proces echitabil sub aspectul nerespectării principiilor egalității armelor și securității raporturilor juridice.

Se reține, totodată, că dreptul inculpatului la un proces echitabil, garantat de Convenție, a fost încălcat prin promovarea și admiterea căii de atac a recursului în anulare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului constatând această încălcare.

Consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și în prezent și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii atacate, respectiv prin desființarea hotărârii pronunțată în soluționarea recursului în anulare și, în rejudecare, prin respingerea acestuia, ca nefondat.

Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 408

1

alin. (11) lit. a) C. proc. pen., s-a admis cererea de revizuire formulată de revizuentul N.M. împotriva deciziei nr. 58 din 14 martie 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 Judecători, s-a desființat decizia atacată și, rejudecând, s-a respins, ca nefondat, recursul în anulare declarat împotriva deciziei nr. 4262 din 7 octombrie 2003 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, privind pe inculpatul N.M. și s-a menținut decizia nr. 4262 din 7 octombrie 2003 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, cu privire la inculpatul N.M.