ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3425/2015

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 30 mai 2011, sub nr. x/2/2011*, reclamanta SC A. IFN SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună anularea Ordinului A.N.A.F. nr. 7982/2006. La data de 24.10.2011, SC B. IFN SA a formulat cerere de intervenție în interes propriu, solicitând anularea Ordinului A.N.A.F. nr. 7982/2006. Prin încheierea din data de 25.10.2011, instanța a încuviințat în principiu cererea de intervenție în interes propriu, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A.N.A.F. și a dispus introducerea în cauză a Autorității Naționale a Vămilor. Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta Autoritatea Națională a Vămilor a invocat excepția lipsei de interes a acțiunii și a cererii de intervenție, arătând că Ordinul nr. 7982/2006 și-a încetat aplicabilitatea la data de 01.01.2007, urmare a aderării României la Uniunea Europeană, neexistând o vătămare a unui interes legitim al reclamantei. De asemenea, pârâta a invocat excepția lipsei procedurii prealabile, excepția rămânerii fără obiect a acțiunii și a cererii de intervenție, iar, pe fond, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 1203 din 21 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a dispus: admiterea excepției lipsei procedurii prealabile, respingerea acțiunii formulate de reclamanta SC A. IFN SA, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Autoritatea Națională a Vămilor, ca inadmisibilă, respingerea excepției lipsei de interes a intervenientei SC B. IFN SA și a excepției rămânerii fără obiect a acțiunii, respingerea acțiunii formulate de reclamanta-intervenientă SC B. IFN SA, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Autoritatea Națională a Vămilor, ca neîntemeiată.

Hotărârea instanței de recurs Prin decizia civilă nr. 4258 din 12 noiembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, s-au admis recursurile declarate de reclamanta SC A. IFN SA și SC B. IFN SA împotriva sentinței civile nr. 1203 din 14 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost casată sentința atacată și trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță. La Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, cauza trimisă spre rejudecare a fost înregistrată sub nr. x/2/2011*.

Hotărârea primei instanței, în al doilea ciclu procesual Prin sentința civilă nr. 986 din 06 aprilie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a dispus: - anularea în parte a cererii principale formulate de reclamanta SC A. IFN SA, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală (în nume propriu și în calitate de succesoare a Autorității Naționale a Vămilor); - admiterea în parte a cererii de intervenție principale formulate de intervenienta SC B. IFN SA; - anularea în parte a art. 1 din Ordinul nr. 7982/2006 al A.N.A.F., sub aspectul dispoziției de la alin. (1) „de la data intrării în vigoare a prezentului ordin (…) bunurile care sunt introduse în țară de către societățile de leasing, persoane juridice, în baza unor contracte de leasing încheiate cu utilizatori, persoane fizice sau juridice române ori străine vor fi declarate la autoritatea vamală prin depunerea declarației de admitere temporară (…)”, precum și a alin. (2) al art. 1, cu referire la aceeași categorie a subiectelor de drept fiscal, respectiv „societăți de leasing, persoane juridice române care introduc bunuri mobile în țară în baza contractelor de leasing încheiate cu utilizatori, persoane fizice/juridice, române sau străine”; - respingerea, în rest, a cererii principale și a cererii de intervenție principale, ca neîntemeiate; - obligarea pârâtei A.N.A.F. la plata sumei de 4,3 lei reprezând cheltuieli de judecată, către intervenientă. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Ordinul A.N.A.F. nr. 7982 din 10 august 2006 privește aprobarea Documentului pentru regularizarea situației operațiunilor vamale deschise în baza prevederilor art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, republicată, cu modificările și completările ulterioare, fiind emis în temeiul prevederilor art. 27 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 51/1997. Din analiza dispozițiilor art. 27 din O.G. nr. 51/2007 rezultă că alin. (1) reglementează situația bunurilor mobile care sunt introduse în țară de către utilizatori, persoane fizice sau juridice române, în baza unor contracte de leasing încheiate cu societăți de leasing și care se încadrează în regimul vamal de admitere temporară, pe toată durata contractului de leasing, cu exonerarea totală de la obligația de plată a sumelor aferente drepturilor de import, inclusiv a garanțiilor vamale, iar alin. (2) vizează situația bunurilor mobile care sunt introduse în țară de societățile de leasing, persoane juridice române și care se încadrează în regimul vamal de import, cu exceptarea de la plată a sumelor aferente tuturor drepturilor de import. A fost reglementat astfel un regim vamal distinct în cazul fiecărei categorii de importatori. Pentru categoria vizată de art. 27 alin. (1) s-a introdus obligația declarării sub regim vamal suspensiv de admitere temporară, iar pentru categoria vizată de art. 27 alin. (2) s-a instituit regimul vamal definitiv de import. Prin dispozițiile art. 1 ale Ordinului A.N.A.F. nr. 7982 din 10 august 2006 s-a stabilit că, în situația bunurilor introduse în România ulterior intrării în vigoare a acestui ordin, respectiv datei de 17.08.2006, declararea la autoritatea vamală se va face prin depunerea declarației de admitere temporară, cu exonerarea de la plată a sumelor reprezentând datorie vamală, precum și a celor prevăzute de art. 287 C. vamal. Depunerea declarației de admitere temporară vizează atât bunurile a căror situație vamală este reglementată de alin. (1) al art. 27 din O.G. nr. 51/1997, cât și bunurile a căror situație vamală este reglementată de alin. (2) al art. 27 din acest act normativ. Atât reclamanta, cât și intervenienta principală se înscriu în categoria persoanelor juridice române, societăți de leasing, care au introdus în România bunuri mobile, în vederea încheierii cu utilizatorii, persoane fizice/juridice, române sau străine, a unor contracte de leasing în temeiul prevederilor O.G. nr. 51/1997. Or, cu privire la această categorie de importatori, pentru bunurile mobile introduse în țară ulterior datei intrării în vigoare a ordinului contestat, autoritatea pârâtă a procedat la schimbarea regimului vamal inițial, din regimul vamal de import în regimul vamal de admitere temporară, încălcând astfel obligația constituțională și legală, aceea de a emite acte administrative - ordine - care să fie conforme actelor normative cu forță juridică superioară pe baza și în temeiul cărora s-au emis. Prin urmare, în temeiul art. 1, 8 și 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, prima instanță a admis în parte acțiunea și cererea de intervenție principală, în sensul anulării în parte a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordinul A.N.A.F. nr. 7982/2006.

Calea de atac exercitată în cauză, în al doilea ciclu procesual Împotriva sentinței civile nr. 986 din 06 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs în termen legal pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, susținând că aceasta este lipsită de temei legal, că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului, au fost învederate instanței, în esență, următoarele aspecte de nelegalitate: 5.1. Intimatele nu justifică un interes legitim în prezenta cauză, iar instanța nu putea dispune asupra legalității Ordinului A.N.A.F. nr. 7982/2006, întrucât acest ordin și-a încetat aplicabilitatea la data de 01.01.2007, odată cu aplicarea în România a acquis-ului comunitar în domeniul vamal, ca urmare a aderării la Uniunea Europeană. De asemenea, prevederile alin. (1) și (2) ale art. 27 din O.G. nr. 51/1997 și, implicit, ale ordinului în cauză, au fost abrogate prin Legea nr. 241/2007 pentru abrogarea unor reglementări prin care sunt acordate scutiri sau exonerări de la plata taxelor vamale ale unor bunuri, publicată în M. Of. nr. 496/24.07.2007. 5.2. În mod eronat prima instanță a reținut că dispozițiile ordinului atacat sunt în contradicție cu dispozițiile art. 27 din O.G. nr. 51/1997, pentru bunurile mobile care sunt introduse în țară de către societățile de leasing, persoane juridice române, în baza unor contracte de leasing încheiate cu utilizatori, persoane fizice sau juridice române ori străine. Prevederile Ordinului nr. 7982/2006 au avut drept consecință introducerea unor măsuri care au vizat modalitatea de declarare la autoritatea vamală a mărfurilor introduse în țară în baza unor contracte de leasing, fără a avea implicații asupra regimului taxelor daorate. Ordinul contestat doar precizează care este formularul care va fi folosit, aduce lămuriri, clarificări legislației în vigoare, fără să modifice dispozițiile art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, cum în mod eronat a reținut prima instanăță. În același sens sunt și susținerile intimatei-reclamante din cererea de chemare în judecată, prin care se recunoaște faptul că ordinul în cauză nu modifică regimul vamal aplicabil bunurilor introduse în țară în baza unor contracte de leasing încheiate de societăți de leasing, ci doar precizează care este formularul ce va fi folosit pentru aceste operațiuni. Este important de reținut faptul că, deși în mod greșit prima instanță reține că a fost modificat regimul vamal de import cu admitere temporară, acest aspect este total nerelevant, întrucât dobânzile compensatorii nu sunt datorate în temeiul ordinului atacat, ci în temeiul Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, Anexa nr. V, pct. 4 „Uniunea Vamală”, alin. (16) și măsurile tranzitorii cuprinse în Documentul DG TAXUD nr. 1661/2006, elaborate de Comisia Europeană. În concluzie, în mod eronat prima instanță reține că a fost emis un act administrativ cu caracter normativ în contradicție cu dispozițiile legale care au fost enunțate în preambulul acestuia, în condițiile în care, în realitate, ordinul atacat nu adaugă la lege, ci doar explicitează prevederile legale în baza cărora a fost emis. În considerarea motivelor de recurs expuse, s-a solicitat, în temeiul art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței recurate, în sensul respingerii în totalitate a cererii principale și a cererii de intervenție, ca neîntemeiate.

Apărările formulate în cauză Intimatele, deși au fost legal citate, nu au formulat întâmpinare în cauză. Prin concluziile formulate în ședința publică din data de 3 noiembrie 2015, intimata-intervenientă SC B. IFN SA a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea hotărârii primei instanțe, ca fiind legală și temeinică. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente, constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare. Reclamanta SC A. IFN SA și intervenienta SC B. IFN SA au supus controlului de legalitate, în condițiile art. 1 și art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Ordinul A.N.A.F. nr. 7982 din 10 august 2006, publicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 705/17.08.2006. Prin acest ordin a fost aprobat documentul pentru regularizarea situației operațiunilor vamale deschise în baza prevederilor art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Ordinul contestat a avut aplicabilitate până la data de 1 ianuarie 2007, data aderării la Uniunea Europeană. Împrejurarea că la data sesizării instanței de contencios administrativ (30.05.2011), ordinul nu mai era în vigoare nu lipsește de interes acțiunea în anulare, întrucât aceasta vizează efectele juridice pe care ordinul le-a produs în perioada 17 august 2006 - 31 decembrie 2006. Prin urmare, este neîntemeiată critica recurentei privitoare la lipsa de interes a intimatelor în promovarea acțiunii și a cererii de intervenție în interes propriu. Referitor la măsura de anulare parțială a ordinului contestat, Înalta Curte constată că, fiind învestită cu soluționarea acțiunii în anularea unui act administrativ cu caracter normativ, în mod legal prima instanță a procedat la verificarea concordanței acestuia cu actele normative cu forță juridică superioară în temeiul și în executarea cărora a fost emis, ținând seama de principiul ierarhiei și forței juridice a acestora consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituția României și art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată. Din analiza comparativă a prevederilor art. 1 din Ordinul A.N.A.F. nr. 7982/2006 și art. 27 alin. (1) și (2) din OG nr. 51/1997, Înalta Curte constată, în acord cu prima instanță, că în privința bunurilor care sunt introduse în țară de către societățile leasing, persoane juridice române, prin ordinul contestat a operat o modificare a regimului vamal instituit prin art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 51/1997, din regimul vamal de import, cu exonerarea totală de la obligația de plată a sumelor aferente tuturor drepturilor de import, în regimul vamal de admitere temporară, cu consecința plății sumelor aferente bunurilor plasate sub acest regim vamal. În aceste condiții, în mod legal prima instanță a dispus anularea parțială a Ordinului A.N.A.F. nr. 7982/2006, în ceea ce privește dispozițiile art. 1 alin. (1) și (2) referitoare la bunurile introduse în țară de către societățile de leasing, persoane juridice rămâne, și la declarația de admintere temporară depusă la autoritatea vamală, critica recurentei în acest sens fiind neîntemeiată. În concluzie, pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică, astfel că va fi menținută, iar recursul va fi respins ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ. (1865).