ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 731/2015

Decizia nr. 731/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 6276 din data de 28 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă cererea de revizuire formulată de revizuienții A., B., C., D., E., F., G. și H. în contradictoriu cu intimatul Guvernul României și intervenientul - I., și în consecință s-a dispus retractarea sentinței nr. 3423 din 15 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2/2010.

De asemenea, prin sentința mai sus menționată, rejudecând cauza în fond, s-a procedat la admiterea acțiunii, la anularea pct. 31.6.4, 31.6.5, 31.6.9 lit. b) și 31.6.10 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, și la respingerea ca nefondată a cererii de intervenție accesorie (în favoarea Guvernului României) formulată de I.

S-a reținut, prin sentința civilă nr. 6276 din data de 28 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, că cererea de revizuire este admisibilă și întemeiată, pentru următoarele motive:

Cu privire la admisibilitatea cererii de revizuire, curtea de apel a constatat că sunt incidente dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004 dar și prevederile art. 322 pct. 5 și pct. 9 C. proc. civ., făcând referire la jurisprudența Curții de Justiție a Comunității Europene prin care s-a statuat că respectarea drepturilor fundamentale face parte integrantă din principiile generale de drept a căror respectare este asigurată de către aceasta și că protejarea acestor drepturi, care se inspiră din tradițiile constituționale comune ale statelor membre trebuie asigurată în cadrul structurii și obiectivelor Comunității, precum și la hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza - pilot Atanasiu și alții contra României.

Curtea de apel a apreciat că pct. 9 al art. 322 C. proc. civ., citit de la început, nu distinge între hotărâri ale instanțelor interne care nu au ajuns în atenția Curții Europene a Drepturilor Omului și hotărâri care au fost supuse controlului Curții Europene a Drepturilor Omului, și a considerat că această hotărâre necunoscută părților la momentul declanșării litigiului poate fi considerată și ca un înscris nou, conform art. 322 pct. 5 C. proc. civ., în condițiile în care doctrina a arătat că ”se admite că are valoare de înscris nou hotărârea judecătorească obținută pe baza unei acțiuni introdusă înainte de soluționarea definitivă a litigiului în care se cere revizuirea, părții fiindu-i imposibil să depună acea hotărâre și a se servi de ea”.

Curtea de apel a mai constatat că este incident și principiul priorității dreptului comunitar, ca motiv de revizuire în sensul art. 21 din Legea nr. 554/2004, învederându-se că formula de calcul prevăzută de pct. 31.6.4. din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007 este ilegală în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001, de cauza - pilot Atanasiu și de dispozițiile Regulamentului (Consiliul European) nr. 1606/2002 ”Standardele internaționale de contabilitate”, deoarece inventează o formulă care nu e menționată în standardele internaționale și în nici una din cărțile de contabilitate.

Or, s-a specificat că toate dispozițiile din Legea nr. 10/2001 se raportează la ”Standardele internaționale de evaluare” astfel că s-ar crea o discriminare pentru cei care ar fi despăgubiți după alte formule decât cea definită de standardele internaționale de evaluare.

Revizuienții au invocat aplicarea directă a dreptului comunitar, iar curtea de apel a constatat că este aplicabil Regulamentul (Consiliul European) nr. 1126/2008 din 3 noiembrie 2008 - Partea I și Partea a II-a de adoptare a anumitor standarde internaționale de contabilitate în conformitate cu Regulamentul (Consiliului European) nr. 1606/2002 al Parlamentului European și al Consiliului.

Curtea de apel a reținut că Legea nr. 10/2001 se bazează pe ”Standardele internaționale de evaluare” în toate articolele sale pentru despăgubirea dreaptă și efectivă a tuturor celor deposedați de bunurile lor imobile de către statul comunist, astfel că este nelegal pct. 31.6.4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, deoarece utilizează o formulă care nu apare în standardele internaționale.

Altfel spus, curtea de apel a apreciat că pct. 31.6.4 din H.G. nr. 250/2007 este nelegal în raport de dispozițiile Regulamentului (Consiliul European) nr. 1126/2008 din 3 noiembrie 2008 - Partea I și Partea a II-a și în raport de articolele (art. 10 alin. (5), art. 10 alin. (8), art. 11 alin. (5), art. 20 alin. (2), art. 50

1

) din Legea nr. 10/2001 care impun utilizarea standardelor internaționale de evaluare iar nu a unei formule create de stat, ca parte care are obligația de despăgubire.

A relevat curtea de apel că toată legislația română și actele normative s-au aliniat standardelor internaționale contabile, și că formula utilizată de pct. 31.6.4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007 nu se regăsește în Regulamentul (Consiliul European) nr. 1606/2002 ”Standardele internaționale de contabilitate”, deci este nelegală, este o adăugare fără fundament legal în dreptul național sau raportat la cel comunitar.

S-a susținut că Regulamentul (Consiliul European) nr. 1126/2008 devenea direct aplicabil în România de la data aderării la Uniunea Europeană, adică de la data de 1 ianuarie 2007, astfel că acesta trebuia avut în vedere la elaborarea, în 7 martie 2007, a H.G. nr. 250/2007.

De asemenea, s-a mai arătat că un tratament diferențiat al titularilor de drepturi, fără respectarea standardelor internaționale de evaluare, stabilite și aplicabile în România prin Regulamentul (Consiliului European) nr. 1606/2002 ”Standardele internaționale de contabilitate” ar reprezenta atât o încălcare a dreptului comunitar, ceea ce poate atrage răspunderea pecuniară a statului, dar și un tratament discriminatoriu al celor îndreptățiți la despăgubiri, o discriminare cu privire la drepturi fundamentale prevăzute de Convenția europeană a drepturilor omului, art. 14 raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1.

S-a precizat, de către curtea de apel, că regulamentele europene au o forță juridică superioară legilor naționale, că acestea se aplică direct și obligatoriu pentru orice subiect de drept sau autoritate publică și că normele dreptului Uniunii Europene, conform art. 5 din N.C.C., se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părților.

Curtea de apel a apreciat, în fine, că dacă unii proprietari ar fi despăgubiți după o formulă nelegală, iar alții după Standardele internaționale de evaluare, s-ar ajunge la o discriminare care poate reprezenta o atingere adusă dreptului de proprietate, deci o atingere a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Împotriva sentinței civile nr. 6276 din data de 28 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs în termen legal pârâtul Guvernul României și intervenientul accesoriu I. (actualmente J.), prin care s-a solicitat admiterea recursurilor și modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii cererii de revizuire și a menținerii ca temeinică și legală a sentinței civile nr. 3423 din data de 15 septembrie 2010 dată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Un prim motiv de recurs invocat de recurentul Guvernul României se referă la nesocotirea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., motiv prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul susținând că prin necomunicarea încheierii de amânare a pronunțării din 21 octombrie 2011 s-a realizat vătămarea drepturilor și intereselor procesuale ale pârâtului, fiind înlăturată posibilitatea exercitării controlului judiciar.

Guvernul României a susținut, prin intermediul celui de-al doilea motiv de recurs, că hotărârea instanței de fond, în ceea ce privește admisibilitatea cererii de revizuire, a fost dată cu încălcarea legii, fiind evident că în raport de dispozițiile art. 322 pct. 9 cu referire la art. 324 alin. (3) C. proc. civ. este inadmisibilă cererea de revizuire îndreptată împotriva unei hotărâri judecătorești cu privire la care Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu s-a pronunțat, în sensul de a constata că ar fi încălcat anumite drepturi și libertăți fundamentale.

Guvernul României a precizat că se poate supune revizuirii doar acea hotărâre judecătorească cu privire la care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că ar fi încălcat anumite drepturi și libertăți fundamentale, și nu o altă decizie pronunțată într-o cauză similară. Or, în acest caz de revizuire instanța trebuie să verifice, pe de o parte, dacă există o hotărâre pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin care s-a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale printr-o hotărâre judecătorească internă și, pe de altă parte, dacă consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

În speță, s-a arătat, nu sentința civilă nr. 3423 din 15 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a fost supusă analizei Curții Europene a Drepturilor Omului, iar apariția cauzei-pilot Atanasiu și alții contra României nu putea să justifice încălcarea condițiilor de admisibilitate imperativ prevăzute de lege. Ca atare, nu există nicio decizie a Curții Europene a Drepturilor Omului din care să rezulte că prin decizia supusă revizuirii s-ar fi încălcat drepturi sau libertăți fundamentale ale revizuenților, decizia Curții Europene a Drepturilor Omului invocată în cauză nefiind opozabilă decât părților din acea cauză, ea neputând de aceea nici profita nici dăuna terților.

Un al treilea motiv de recurs, invocat de Guvernul României, privește cuprinderea, în hotărârea recurată, a unor considerente contradictorii cu privire la efectele hotărârii pilot în problema imobilelor naționalizate pronunțate în cauza Atanasiu și alții contra României.

Motivarea unei hotărâri, s-a arătat, este contradictorie atunci când există considerente contradictorii, din care să rezulte atât temeinicia cât și netemeinicia cererii, ori atunci când există contradicție între considerente și dispozitiv.

Raționamentul inițial al judecătorului fondului pentru care a fost însușită motivarea Curții Europene a Drepturilor Omului nu a fost continuat și în privința efectelor produse de hotărârea pilot, prin care a fost suspendată judecata în vederea adoptării de către autoritățile române de măsuri capabile să pună mijloace adecvate de revizuire la dispoziția tuturor celor afectați de legislația reparatorie.

Astfel, în contextul normativ și factual al speței, având în vedere că este vorba de contestarea unui act administrativ normativ (aplicabil unui număr nedeterminat de subiecte de drept) în contenciosul obiectiv, a solicitat Guvernul României a se observa că tocmai sentința recurată afectează grav principiul siguranței juridice, definit ca unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept, precum și pe cel al egalității părților în fața legii, și implicit în fața autorității judecătorești, întrucât în aplicarea uneia și aceleiași legi, mai exact a Legii nr. 10/2001, această soluție a Curții de Apel București este diferită și chiar contradictorie.

Recurenta I. a învederat, prin cererea de recurs, în primul rând, că în mod nelegal a fost respinsă în cursul judecății în primă instanță cererea de intervenție accesorie a I., întrucât această instituție și-a dovedit interesul în litigiu, între revizuenți și I. aflându-se în curs de judecată Dosarul nr. x/3/2008 (nr. x/2/2011) al Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

S-a arătat că prin Legea nr. 302/2009 pentru modificarea alin. (3) al art. 31 din Legea nr. 10/2001, I. a devenit singura entitate abilitată să soluționeze notificările formulate de petenți și întemeiate pe aceste dispoziții, aceste aspecte coroborându-se cu dispozițiile art. 16

1

din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora ”instanța de contencios administrativ poate introduce în cauză, la cerere, organismele sociale interesate sau poate pune în discuție, din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a acestora (…)”.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, considerat încadrabil în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., I. a susținut că în mod nelegal instanța de fond a luat în considerare alte cauze pronunțate în contradictoriu cu alte părți, care nu sunt relevante în cauză.

Hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a arătat, nu sunt relevante în litigiu, deoarece intimații nu au fost parte în spețele invocate în hotărârea atacată. Mai mult de atât, nici obiectul respectivelor spețe nu este identic cu obiectul cauzei de față, astfel încât nu pot fi aplicabile dispozițiile art. 322 pct. 9 C. proc. civ. și nici prevederile art. 322 pct. 5 din același C. proc. civ.

A concluzionat recurenta I. că hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului invocate nu pot fi asimilate/nu au valoare de înscris nou și nu îndeplinesc condițiile esențiale astfel cum acestea sunt definite de art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Prin concluziile scrise, depuse pentru termenul de judecată din 17 ianuarie 2013, intimații revizuenți au solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, întrucât nici una din cele cinci critici formulate de recurente nu îndeplinesc condițiile unui motiv valid legal.

Prin încheierea de ședință din data de 17 ianuarie 2013 s-a procedat, în temeiul art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., la suspendarea judecării cauzei, urmare intervenirii decesului unei părți, revizuenta H.

Cauza a fost repusă pe rol, din oficiu, potrivit rezoluției din data de 22 ianuarie 2014, fixându-se termen de judecată la data de 20 martie 2014, în vederea verificării îndeplinirii condițiilor legale pentru intervenirea sancțiunii procedurale a perimării recursurilor.

Prin încheierea de ședință din data de 20 martie 2014 Înalta Curte a constatat că nu operează, în litigiu, sancțiunea procedurală a perimării, fiind aplicabile prevederile art. 250 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora ”Perimarea se suspendă de asemenea pe timpul cât partea este împiedicată de a stărui în judecată din pricina unor împrejurări mai presus de voința sa”.

În cauză au fost introduse, în calitate de parte, succesorii revizuentei decedate H., anume K. și L., menționați în certificatul de calitate de moștenitor nr. 56 din data de 21 mai 2014 emis de notarul public M. din București.

Prin concluziile finale depuse pentru termenul de judecată din 14 octombrie 2014 intimații revizuenți, prin avocat, au solicitat, cu prioritate, constatarea perimării judecării recursurilor, în raport de prevederile art. 248 alin. (1) și (2) C. proc. civ., și, în subsidiar, respingerea ca nefondate a recursurilor declarate împotriva sentinței civile nr. 6276 din data de 28 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, cu consecința menținerii ca legală și temeinică a hotărârii recurate, motivându-se că ambele recursuri sunt abordări lipsite de onestitate și de justețe, simple susțineri cu aer critic pe teme aparente, fără analizele minim necesare pentru a justifica fie și îndoielnic cererile formulate.

Pentru termenul de judecată din data de 30 noiembrie 2014 intimații revizuenți, prin avocat, au formulat o cerere de pronunțare de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a unei hotărâri preliminare, adresându-se următoarele două întrebări: 1. Dacă, a) după o analiză a pct. 31.6.4, 31.6.5, 31.6.9 și 31.6.10 din Normele metodologice emise de Guvernul României prin Hotărârea nr. 250/2007 în aplicarea Legii nr. 10/2001, și a efectelor acestora; b) la comparația cu conținutul unor norme din dreptul comunitar cum sunt: art. 5,9, 10,12 și 20 din Standardele Internaționale de Compatibilitate aprobate prin Regulamentul (Consiliului Europei) nr. 1606/2002, Regulamentul (Consiliului European) nr. 1126/2008, ambele ale Parlamentului European, Directiva nr. IV-78/660/EEC și Directiva nr. VII-83/349/EEC ale Consiliului European; c) rezultă că aceste texte normative sunt compatibile sau nu cu prevederile dreptului comunitar ? ; și 2. Dacă este compatibilă cu caracterul prevalent și obligatoriu al dreptului comunitar și cu principiul cooperării loiale, instituite prin jurisprudența Curții de Justiție a Consiliului European și prin art. 4 alin. (3) din Tratatul Uniunii Europene, o interpretare a legii procedurale interne române, oricare ar fi ea (art. 129 din V.C.P.C., e unul din textele relevante), de către instanțele române, în sensul că în procesele de revizuire pe temeiul art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, care au ca temei pronunțarea de hotărâri rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, admiterea cererii să fie condiționată pretorian de invocarea de către revizuent în cauză (fond sau și în recurs) a dreptului comunitar ?

Referitor la prima întrebare au considerat revizuienții intimați că răspunsul Curții de Justiție a Uniunii Europene ar trebui să fie pozitiv, întrucât prin aceste norme avem o încălcare a dreptului intern, prin aceste norme se realizează o ingerință administrativă contrară și dreptului european (comunitar), normele criticate sunt contrare principiilor stabilite prin Standardele Internaționale de Contabilitate acceptate ca norme obligatorii conform Regulamentului (Consiliului Europei) nr. 1606/2002, în special reglementărilor de la art. 12 și art. 20 din regulament.

Cât privește cea de-a doua întrebare intimații revizuenți au apreciat că răspunsul Curții de Justiție a Uniunii Europene ar trebui să fie în sensul că practica instanțelor române de respingere a cererii de revizuire pe considerentul că nu s-a invocat expres dreptul comunitar în fond și recurs este incompatibilă cu art. 4 alin. (3) din Tratatul Uniunii Europene, fiind contrară însăși ideii de prevalență a dreptului comunitar așa cum e statuată de jurisprudența Curtea de Justiție a Uniunii Europene, contrară principiului autonomiei instituționale și procedurale, care impun ca măsurile de aplicare a normelor comunitare să fie luate în cadrul sistemelor de drept de către instituțiile naționale (ceea ce curent se exprimă prin sintagma ”judecătorul național este primul judecător comunitar”), și contrară ideii de cooperare loială, care impune tuturor statelor să ia măsuri pozitive de realizare a obiectivelor Uniunii, dar și obligația negativă de abținere de la măsuri ce ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii, deoarece apare ca o măsură discordantă față de sarcinile pozitive și negative asumate prin acest text.

La termenul de judecată din data de 30 octombrie 2014 reprezentantul intimaților revizuenți a reiterat excepția perimării recursurilor, în raport de dispozițiile art. 248 alin. (1) și (2) coroborate cu dispozițiile art. 250 alin. (2) C. proc. civ., și a precizat că înțelege să invoce această excepție în mod distinct de cea invocată din oficiu și soluționată de către instanța de control judiciar la termenul de judecată din 20 martie 2014, și totodată a invocat excepția nulității recursurilor, în raport de dispozițiile art. 306 C. proc. civ., arătându-se - ulterior și în scris - că criticile aduse hotărârii atacate nu abordează în nici un fel temeiurile din considerente care justifică dispozitivul hotărârii, și anume constatările instanței de revizuire în ceea ce privește încălcarea dreptului comunitar prin normele a căror nelegalitate este reclamată în litigiu, cu alte cuvinte că criticile aduse nu privesc decât considerentele nedecizorii ale sentinței recurate.

Guvernul României, prin notele scrise depuse pentru termenul de judecată din 22 ianuarie 2015, a solicitat respingerea ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu pronunțarea unei hotărâri preliminare, pe motiv că în speță prin întrebările preliminare propuse intimații revizuenți pretind sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru verificarea conformității unor dispoziții de drept intern raportat la întregul pachet legislativ comunitar.

Demersul a fost considerat ca inadmisibil față de condițiile de sesizare ale Curții de Justiție a Uniunii Europene, cât și din perspectiva prerogativelor forului comunitar, astfel cum acestea au fost statornicite prin Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene, arătându-se că potrivit art. 267 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: 1. Interpretarea tratatelor; 2. Validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile uniunii.

Așadar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene face interpretări de aplicare pe instrumentele juridice comunitare și nu asupra textelor normative din dreptul intern național, iar evocarea instrumentelor juridice naționale în cuprinsul întrebărilor preliminare are valoare de ipoteză de susținere a inferențelor ce urmează a fi apropriate silogismului aplicat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în actul de justiție având ca obiect interpretarea normelor comunitare.

Chiar dacă la nivel intern are forță normativă, la nivel comunitar norma națională poate doar surprinde ipoteze de aplicare a normei comunitare, asupra cărora Curtea de Justiție a Uniunii Europene, pe baza interpretării pe care o face, emite soluții cu valoare de izvor de drept, care vor confirma sau infirma teza de reglementare internă.

De altfel, s-a menționat că potrivit unei jurisprudențe constante a Curtea de Justiție a Uniunii Europene, ”nu revine Curții competența de a se pronunța, în cadrul unei trimiteri preliminare, cu privire la interpretarea unor dispoziții naționale, nici de a hotărî dacă interpretarea pe care instanța de trimitere a dă acestora este corectă. Astfel, Curtea trebuie să ia în considerare, în cadrul repartizării competențelor între aceasta din urmă și instanțele naționale, contextul de fapt și normativ, astfel cum este definit în decizia de trimitere, în care se încadrează întrebările preliminare”.

Prin urmare, potrivit Tratatului de Funcționare a Uniunii Europene, în analiza Curții de Justiție a Uniunii Europene este textul comunitar nu textul național, care reprezintă doar premisă în mecanismul logic aplicat raționamentului de interpretare.

În ședința de judecată din data de 22 ianuarie 2015 reprezentantul intimaților revizuenți a renunțat la excepția perimării recursurilor, întrucât Înalta Curte a pronunțat o soluție cu privire la această chestiune, solicitând admiterea excepției nulității recursurilor și, în ipoteza respingerii acestei excepții, respingerea ca nefondate a recursurilor declarate de Guvernul României și de J., împotriva sentinței civile nr. 6276 din data de 28 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

I. Examinând cu prioritate, în temeiul prevederilor art. 137 C. proc. civ., excepția nulității recursurilor, invocată de intimații revizuenți, se reține că aceasta este neîntemeiată, urmând a fi în consecință respinsă.

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. În mod logic și firesc, art. 306 alin. (1) din C. proc. civ. dispune, în mod expres, că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. 2 (a prezenței motivelor de ordine publică, care pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, care însă este obligată să le pună în dezbaterea părților).

În condițiile art. 304

1

C. proc. civ., recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304, instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele.

Înalta Curte constată, în litigiu, că recursurile declarate de Guvernul României și de către J. întrunesc cerințele art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., fiind evident că criticile primului recurent se încadrează în prevederile art. 304 pct. 5 (când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2), art. 304 pct. 7 (când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii) și art. 304 pct. 9 (când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii) C. proc. civ., iar criticile recurentei J. se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

II. În ceea ce privește cererea intimaților revizuenți de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu pronunțarea unei hotărâri preliminare, se rețin următoarele:

În conformitate cu dispozițiile art. 267 alin. (1) - (3) din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, "(1) Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: (a) interpretarea tratatelor; (b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii; (2) În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune. (3) În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea".

Se constată, pe de altă parte, că prin art. 1 din Legea nr. 340/2009 s-a formulat, în baza prevederilor art. 35 parag. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, precum și în temeiul Declarației nr. 10 privind art. K.7 din Tratatul privind Uniunea Europeană, anexată la Tratatul de la Amsterdam de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană, a tratatelor de instituire a Comunităților Europene și a anumitor acte conexe, o declarație în sensul că "România declară că acceptă competența Curții de Justiție a Comunităților Europene în conformitate cu prevederile art. 35 parag. (3) lit. b) din Tratatul privind Uniunea Europeană. România își rezervă dreptul de a prevedea dispoziții în dreptul intern pentru ca, în cazul în care se invocă o chestiune privind validitatea sau interpretarea unui act prevăzut la art. 35 parag. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană într-o cauză pendinte pe rolul unei instanțe judecătorești naționale a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, instanța judecătorească să fie obligată să înainteze Curții de Justiție a Comunităților Europene o cerere pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare, dacă aceasta este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză".

S-a prevăzut apoi, prin art. 2 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 340/2009, că „(1) Instanța de judecată, din oficiu sau la cerere, poate solicita Curții de Justiție a Comunităților Europene să se pronunțe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură și care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia din actele prevăzute la art. 35 parag. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză. (2) Dacă cererea este formulată în fața unei instanțe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curții de Justiție a Comunităților Europene de a se pronunța cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesara pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză. (3) În cazurile prevăzute la alin. (1), judecată poate fi suspendată, iar în cazurile prevăzute la alin. (2), suspendarea judecății este obligatorie".

In cadrul procedurii preliminare, rolul Curții este acela de a oferi o interpretare a dreptului Uniunii sau de a se pronunța cu privire la validitatea acestuia, și nu de a aplica acest drept la situația de fapt care face obiectul acțiunii principale, rol ce revine instanței naționale. Altfel spus, Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu este competentă să se pronunțe cu privire la problemele de fapt ivite în cadrul litigiului principal și nici să soluționeze eventualele divergențe de opinii în interpretarea sau aplicarea normelor de drept național.

Or, instanțele naționale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, atât asupra necesității unei întrebări preliminare în vederea soluționării fondului litigiului, cât și asupra pertinenței întrebărilor adresate Curții de Justiție a Uniunii Europene. În materie, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a recunoscut instanțelor naționale o marjă largă de apreciere a relevanței unei hotărâri preliminare, acestor instanțe revenindu-le obligația de a înainta o cerere preliminară doar atunci când există dubii în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme comunitare.

Sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebările preliminare, astfel cum au fost concepute de intimații revizuenți, se privește ca fiind neîntemeiată, fiind evident că prin maniera de formulare a solicitărilor se tinde, în realitate, la obținerea, din partea Curții de Justiție a Uniunii Europene, a unei opinii cu privire la soluționarea în concret a cauzei de către instanța națională, la modul de dezlegare nu numai a unor chestiuni ce țin de condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire a unei hotărâri întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ ci și a fondului pricinii.

Se constată, astfel, că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, o statuare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, cu titlu preliminar, nefiind necesară pentru darea unei hotărâri în cauză, în legătură cu chestiunile puse în discuție prin cererea de sesizare a curții de pronunțare asupra unor întrebări preliminare.

Prin urmare, urmează a fi respinsă, ca neîntemeiată, cererea intimaților revizuenți de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebările preliminare formulate.

III. Examinând recursurile declarate de Guvernul României și de J. împotriva sentinței civile nr. 6276 din data de 28 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin raportare la motivele de recurs invocate dar și la prevederile art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele.

Nu este întemeiată critica Guvernului României privind incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât necomunicarea încheierii de amânare a pronunțării în care s-au consemnat susținerile reprezentantului revizuenților cu privire la cererea de revizuire, din data de 21 octombrie 2011, odată cu sentința recurată, nu reprezintă o împrejurare de natură a pricinui părții o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată decât prin desființarea hotărârii atacată.

Se constată, în schimb, că sunt întemeiate criticile din cele două recursuri circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitoare la neîntrunirea în litigiu a condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 322 pct. 9 C. proc. civ. Într-adevăr, consacrarea motivului de revizuire prevăzut de art. 322 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. a fost necesară pentru a crea posibilitatea reparării prejudiciilor cauzate prin încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățeanului, atunci când se constată această situație, printr-o decizie a Curții Europene a Drepturilor Omului.

În acest caz de revizuire, instanța trebuie să verifice, pe de o parte, dacă există o hotărâre pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin care s-a constatat o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale printr-o hotărâre judecătorească internă și, pe de altă parte, dacă consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate. Din interpretarea textului legal menționat, rezultă implicit că se poate supune revizuirii doar acea hotărâre judecătorească cu privire la care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că ar fi încălcat anumite drepturi și libertăți fundamentale, și nu o altă decizie pronunțată eventual într-o cauză similară, cum ar fi în speță hotărârea pronunțată în cauza - pilot Atanasiu și alții contra României.

Înalta Curte, analizând sentința recurată prin prisma prevederilor art. 304 pct. 5 și art. 304

1

C. proc. civ., constată că aceasta a fost pronunțată de instanța de fond cu încălcarea prevederilor art. 129 alin. (4) și (6) și art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Incontestabil, instanțele de judecată sunt obligate să se pronunțe în limitele în care au fost investite prin cererea de chemare în judecată și să pună în discuția părților toate aspectele de fapt și de drept pe baza cărora vor soluționa litigiul, astfel că nerespectarea acestor obligații, care asigură implicit și respectarea dreptului la apărare ca componentă a noțiunii de proces echitabil, este sancționată cu nulitatea hotărârii.

Pe de altă parte,

o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa, în mod necesar, argumentele pro și contra care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților și la probatoriul administrat în litigiu, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în caz contrar fiind lipsită de suport probator și legal și pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Se observă, în litigiu, că

cererea de revizuire a sentinței civile nr. 3423 din data de 15 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, formulată la data de 9 februarie 2011 de A., B., C., D., E., F., G. și H., s-a întemeiat pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, revizuienții considerând că sentința a cărei revizuire se solicită încalcă principiul dreptului comunitar.

Revizuienții au învederat, prin motivele cererii de revizuire, că hotărârea prin care cererea de anulare a unor texte din cuprinsul Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, a fost respinsă a fost dată prin încălcarea dreptului comunitar, respectiv a următoarelor prevederi ale Tratatului privind instituirea unei Constituții pentru Europa: a) art. 2-77 alin. (1) privind garantarea dreptului de proprietate; b) art. 2-107 (2) privind dreptul la un proces echitabil; c) art. II-112 privind întinderea și interpretarea drepturilor, dar și a textelor de referință cu caracter subsidiar, cum ar fi art. II-61 referitor la demnitatea umană, art. II-80 privitor la dreptul la egalitate în fața legii, art. II-81 privind nediscriminarea și art. 2-85 referitor la drepturile persoanelor în vârstă de a duce o viață demnă și independentă, precum și a jurisprudenței relevante a Curții Europene a Drepturilor Omului în materia dreptului la un proces echitabil.

În concret, revizuienții au susținut că menținerea și aplicarea normelor criticate (pct. 31.6.4, 31.6.5, 31.6.9 lit. b) și 31.6.10 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007) pe de o parte conduc la distrugerea dreptului de proprietate al revizuenților, deoarece fac ca despăgubirea să fie recalculată cu o diminuare ilegală și nemotivată, în favoarea statului, ceea ce constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 la Convenția europeană a drepturilor omului și concomitent a art. 2-77 din Tratatul pentru instituirea unei Constituții pentru Europa și aceasta prin lipsa de proporționalitate a măsurilor de recalculare impuse prin fiecare din normele criticate, impusă de art. 2-112 din același tratat, și, pe de altă parte, conduc la încălcarea dreptului la un proces echitabil, astfel cum este stabilit prin art. 2 - 107 din tratatul menționat și garantat de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, echivalat cu dreptul comunitar în baza art. II-112 alin. (3) din Tratatul pentru instituirea unei Constituții pentru Europa.

Cu toate acestea, instanța de fond, prin sentința pronunțată și recurată, nesocotind flagrant dispozițiile art.

129 alin. (4) și (6) și art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a procedat la admiterea cererii de revizuire formulată de intimații revizuenți, la retractarea sentinței atacate și - urmare judecării fondului - la admiterea acțiunii, cu consecința anulării pct. 31.6.4, 31.6.5. 31.6.9 lit. b) și 31.6.10 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, prin considerarea ca întemeiate a unor temeiuri de revizuire (art. 322 pct. 5 și 9 C. proc. civ.) și a unui motiv (încălcarea, la adoptarea textelor contestate, a prevederilor Regulamentului (Consiliului European) nr. 1606/2002 al Parlamentului European și al Consiliului din 19 iulie 2002 privind aplicarea standardelor internaționale de contabilitate) neinvocate de revizuenți și care nu au fost puse în discuția prealabilă a părților, și fără a cerceta și examina, în mod efectiv, temeinicia motivelor și a argumentele cu care a fost practic sesizată, expres evocate în cererea de revizuire, și reiterate prin concluziile scrise.

În aceste condiții, rezultă că a fost în mod evident încălcat dreptul recurenților la un proces echitabil, și că li s-a

cauzat

acestora

o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, în vederea respectării pe deplin a principiilor disponibilității, contradictorialității, dreptului la apărare și rolului activ al judecătorului, și pentru a se asigura astfel părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.

În raport de cele mai sus arătate, se va dispune, în temeiul art. 304 pct. 5, art. 304

1

, art. 312 alin. (1)-(3), art. 313 C. proc. civ. din anul 1865, cu modificările și completările ulterioare, și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, admiterea recursurilor declarate de Guvernul României și de J. împotriva sentinței civile nr. 6276 din data de 28 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursurilor invocată de intimații - revizuenți ca neîntemeiată.

Respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebare preliminară formulată de intimații - revizuenți.

Admite recursurile declarate de Guvernul României și de J. (în calitate de succesoare a I.) împotriva sentinței civile nr. 6276 din 28 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 februarie 2015.