ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 55/2016

Circumstanțele cauzei; Prin sentința nr. 26 din 8 februarie 2013, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția de nelegalitate și a constatat nelegalitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate eliberat de A. la data de 1 noiembrie 2006 în măsura în care depășește suprafața de 945,33 mp, expropriată de la autoarea reclamantului. Curtea de apel a constatat că în discuție este legalitatea sau nelegalitatea parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, mai precis a poziției 224 din acest titlu, reclamantul susținând că terenul ocupat de sonda 4010 din Zemeș, în suprafață totală de 6.619,240 mp este trecut în mod nelegal în certificatul contestat, iar pârâții afirmând că certificatul a fost emis cu respectarea legii. S-a reținut că, din înscrisurile depuse de pârâtul B. și care au stat la baza emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate contestat, rezultă că autoarea reclamantului, C. a fost expropriată în anul 1959 cu suprafața de 945,33 mp (fila 100 din dosar), suprafață pe care era amplasată sonda nr. 4010 și care cuprindea și drumul de acces. Din documentația întocmită de pârâta SC D. SA rezultă că, deși aceasta a solicitat emiterea titlului de proprietate pentru terenul însumând careu sondă și drum acces, sonda 4010 Zemeș, noua suprafață solicitată este nu de 945,33 mp, conform schiței întocmite la expropriere (fila 99), ci de 6.619,240 mp și conform unei schițe din care dispăruseră zonele rămase în proprietatea privată a autoarei defuncte și a reclamantului ori a celorlalți proprietari privați. În condițiile în care autoarea reclamantului a fost expropriată în anul 1958 numai pentru suprafața de 945,33 mp, iar pârâta SC D. SA nu a făcut dovada că ar fi devenit între timp proprietara restului de suprafață cuprins în zona sondei 4010 Zemeș printr-un mod prevăzut de lege, instanța a apreciat că certificatul de atestare a dreptului de proprietate poziția 224 este nelegal în măsura în care depășește suprafața expropriată autoarei reclamantului. S-a considerat de către instanța de fond că, în condițiile în care pârâții nu au făcut dovada exproprierii sau dobândirii, prin orice mod legal, pentru restul suprafeței moștenită de reclamant de la autoarea C., aceștia au propus, respectiv au emis nelegal certificatul de atestare pentru suprafața de 5.673,91 mp, din care o parte se află înscrisă în rolul reclamantului și se află într-o zonă necolectivizată. Prin Decizia civilă nr. 4443 din 21 noiembrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de E., SC D. SA și B. împotriva sentinței nr. 26 din 08 februarie 2013 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În rejudecare, Curtea de Apel Bacău, cu privire la calificarea juridică dată cererii reclamantului, reține că inițial, cererea a fost adresată Judecătoriei Moinești și reclamantul a solicitat constatarea nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate (poziția 224) eliberat de A. și anularea cărții funciare cu privire la dreptul de proprietate asupra acestei suprafețe de teren. Ulterior, Curtea a observat că prin sentința nr. 198 din 16 octombrie 2012, în temeiul art. 84 C. proc. civ., cererea a fost calificată ca fiind acțiune în revendicare, în cadrul căreia reclamantul invocase excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate și radierea, în urma admiterii revendicării, a dreptului de proprietate al pârâtului din cartea funciară și a soluționat cauza prin sentința nr. 26 din 08 februarie 2013, cu obiect „excepție de nelegalitate act administrativ". În cauză, se constată că, într-adevăr, reclamantul nu a invocat în mod expres, excepția de nelegalitate, iar din modul de redactare al considerentelor sentinței nr. 198 din 16 octombrie 2012 a Curții de Apel Bacău nu rezultă decât o recalificare a cererii. Reține că în cadrul ședinței de judecată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, la termenul din 21 noiembrie 2014, la interpelarea instanței, în sensul precizării dacă acțiunea vizează o excepție de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate sau prin acțiune s-a cerut nulitatea acestuia, recurentul-reclamant E. a precizat faptul că acțiunea a fost intitulată greșit, ca fiind o acțiune în anulare, în realitate, fiind vorba de excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate invocată în fața Curții de Apel Bacău. Excepția de nelegalitate este un mijloc de apărare și nu poate fi invocată decât în cadrul unui proces, atunci când se impune analizarea legalității unui act administrativ, iar, conform dispozițiilor de îndrumare ale deciziei de casare, instanța de fond a pus în discuția părților calificarea juridică a obiectului cererii. Aceeași precizare a făcut reclamantul și în rejudecare la Curtea de Apel Bacău, în sensul că a invocat nelegalitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis în favoarea pârâtei, pe calea excepției de nelegalitate. Din analiza cererii introductive aflată pe rolul Judecătoriei Moinești nu rezultă că reclamantul a formulat o cerere scrisă explicită, motivată în fapt și în drept, prin care să solicite instanței, cercetarea pe cale de excepție a legalității certificatului de atestare a dreptului de proprietate (poziția 224) eliberat de B. si Comerțului la data de 01 noiembrie 2006, conform cerințelor statuate la art. 82 alin. (1) și art. 112 alin. (4) din C. proc. civ., raportat la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Însă, din examinarea notelor de ședința și a notelor scrise depuse de reclamant la termenul din 15 ianuarie 2013, rezultă care sunt motivele de nelegalitate ale actului administrativ cu caracter individual față de care s-a invocat excepția. Chiar dacă în cererea inițială, reclamantul a solicitat constatarea nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, dat fiind principiul disponibilității și precizările exprese făcute de către reclamant atât în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și în rejudecarea cauzei, Curtea de Apel a calificat aceste cereri ca având ca obiect excepție de nelegalitate a actului administrativ. Ca urmare, deși în cauză nu s-a procedat, în sensul ca sesizarea instanței de contencios administrativ să fie făcută cu indicarea în mod expres a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Curtea de Apel s-a considerat legal învestită cu soluționarea excepției de nelegalitate, în raport de existența pe rolul Judecătoriei Moinești a dosarului având ca obiect revendicare imobiliară. Motivele invocate în excepția de nelegalitate: În motivarea cererii sale, reclamantul E. a arătat faptul că deține un teren în proprietate de 2340 metri pătrați fânaț în punctul „Bude" din extravilanul comunei Zemeș, teren pe care sunt amplasate două sonde aparținând pârâtei și care i-a comunicat, la solicitarea acestuia de plată a unei chirii, că deține certificatul de atestare a dreptului de proprietate eliberat de A. la data de 01 noiembrie 2006 în care la poziția 224 este înscrisă suprafața de teren a acestei sonde. Apreciază că pârâta, prin ocuparea abuzivă a terenului menționat, încalcă dreptul său de proprietate iar actele emise sunt nelegale și se impune anularea acestora. Prin precizările scrise depuse la termenul de judecată din 14 ianuarie 2013, a susținut reclamantul că, în fapt, certificatul în cauză este emis la data de 01 noiembrie 2006, după intrarea în vigoare a Legii nr. 554/2004 și este eliberat nelegal pentru următoarele considerente: - nu s-a ținut cont că pârâta SC D. SA nu a prezentat toate cele 13 înscrisuri cerute în mod imperativ de H.G. nr. 834/1991 și în criteriile de aplicare ale acestuia; - nu s-a verificat dacă pretinsul act de proprietate, în speță, Decretul de expropriere nr. 338/1958, s-a aplicat sau nu în acest caz, cu atât mai mult cu cât în anexa nr. 1 la acest decret com. Zemeș apare la nr. 171 cu o suprafața de teren expropriata de numai 4.543 mp, în timp ce certificatul este emis pentru suprafața de 413.743,098 mp; - după afirmațiile SC D. SA autoarea sa ar fi fost expropriată cu suprafața de 945,33 mp, careul sondei aflându-se în totalitate pe terenul acesteia, situație în care careul sondei 4010 nu poate fi de 2.000 mp; suprafața terenului autoarei este de 2340 mp și pe aceasta se mai află o sondă, și anume G 5, pentru care a încheiat contract cu pârâta pentru suprafața de 900 mp. Deci, după un calcul simplu, 900 + 2.000 = 2.900 mp, mai mult decât este suprafața totala a terenului autoarei sale. În plus, dintr-un raport de expertiza extrajudiciară comandat de reclamant rezultă că pârâta a marcat perimetrul sondei 4010 pe o suprafața de 1.199 mp. - din cele 2 planuri de situație rezultă că pârâta se învecinează doar cu un alt teren al său și cu F. Moinești. În realitate careul sondei 4010 se învecinează cel puțin pe o latura cu reclamantul, cât și cu alte persoane fizice. Reclamantul a formulat cereri pentru retrocedarea în natură a terenului în litigiu, cereri formulate în temeiul Legii nr. 18/1991, Legii nr. 10/2001, Legii nr. 247/2005 și adresate Primăriei Zemeș. La toate aceste cereri a primit același răspuns că terenul nu a fost niciodată preluat la stat și că îi revine reclamantului sarcina să-l treacă la rol în registrul agricol pe baza documentelor pe care le deține, lucru pe care l-a si făcut, în prezent plătind impozit și pe acest teren; - prin adresa din 27 iulie 2004 de la Arhivele Naționale - Direcția Județeană Bacău i se face cunoscut reclamantului că autoarea sa nu figurează cu teren expropriat în com. Zemeș în situațiile anexă la Decretul de expropriere nr. 338/1958. - certificatul a fost emis la 2 ani după ce SC D. SA a fost privatizată în luna iulie 2004, devenind societate cu capital privat străin, deci într-un moment în care entitatea pentru care s-a emis certificatul nu mai exista. Atât pârâtul B., cât și pârâta SC D. SA au invocat prin întâmpinare excepțiile inadmisibilității acțiunii și tardivității excepției de nelegalitate, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea excepției de nelegalitate ca neîntemeiată.

Hotărârea Curții de Apel; Prin sentința nr. 41 din 20 martie 2015, Curtea de Apel Bacău , secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal, a admis excepția de nelegalitate invocată de reclamantul E., în contradictoriu cu pârâta SC D. SA și pârâtul B.; a constatat nelegalitatea parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis de către A. la data de 01 noiembrie 2006 pentru SC D. SA București, în ceea ce privește suprafața de 2.000 mp teren, înscrisă la poz. 224 Carm Sondă Zemeș 4010-drum de acces, din total suprafață de 6.619,24 mp Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că, din înscrisurile care au stat la baza emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate contestat, rezultă că autoarea reclamantului C. a fost expropriată în anul 1959, în baza Decretului nr. 338/1958, cu suprafața de 945,33 mp, suprafață pe care era amplasată sonda nr. 4010 și care cuprindea și drumul de acces. În baza acestui decret au fost expropriate și trecute în proprietatea statului și în administrarea G. pentru unitățile sale, terenurile în suprafață totală de 841,39 ha, proprietatea locuitorilor prevăzuți în tabelele și schițele anexă. Din schița aferentă acestui plan de expropriere, rezultă că între pădurea statului și drumul de acces la sondă și careul acesteia există o suprafață numită pe schiță „rest proprietate". Această situație de fapt rezultă și din borderoul privind plata terenurilor particulare expropriate, unde autoarea reclamantului figura ca expropriată cu suprafața de 945,33 mp pentru sonda 4010, careu și drum acces. Cu toate acestea, din documentația întocmită de pârâtă SC D. SA rezultă că, deși aceasta a solicitat emiterea titlului de proprietate pentru terenul însumând careu sondă și drum acces, sonda 4010 Zemeș, noua suprafață solicitată este nu de 945,33 mp și conform schiței întocmite la expropriere, ci de 6.619,240 mp, conform unei schițe în care nu mai apar evidențiate zonele rămase în proprietatea privată a autoarei reclamantului ori în cea a celorlalți proprietari privați. În condițiile în care autoarea reclamantului a fost expropriată în anul 1958 numai pentru suprafața de 945,33 mp, iar pârâta SC D. SA nu a făcut dovada că ar fi devenit între timp proprietara restului de suprafață cuprins în zona sondei 4010 Zemeș printr-un alt mod prevăzut de lege, instanța de fond a apreciat că certificatul de atestare cu drept de proprietate este nelegal în măsura în care depășește suprafața expropriată autoarei reclamantului. Din înscrisul reprezentând situația privind stabilirea terenurilor aflate în patrimoniul societății comerciale de stat rezultă că suprafața înscrisă conform titlului asupra terenurilor (respectiv a Decretul nr. 338/1958) era de 2.836 mp însă, societatea a indicat o suprafață de 6619,240 mp, ca rezultând din calculul suprafeței necesare desfășurării activității sale. Această suprafață este evident mai mare în raport cu cea deținută în administrare pe baza actelor de preluare de la foștii proprietari. Terenul proprietate de stat este doar suprafața expropriată (art. 35 alin. (1) din Legea nr. 18/1990). Statul nu putea transmite în baza Legii nr. 15/1990, decât ceea ce deținea în proprietate, astfel cum preluase prin expropriere sau printr-un alt mod de dobândire prevăzut de lege. Emiterea certificatului de proprietate pentru o suprafață mai mare decât cea avută în legala folosință, a fost determinată, așadar, de conduita pârâtei SC D. SA, care deși a arătat că suprafața înscrisă în acte și constituind „titlu" pentru sonda 4010 Zemeș era de 2.836 mp, din care 945,33 mp aparținea până la data exproprierii defunctei autoare a reclamantului, totuși arată în propuneri ca fiind „necesară" obiectului de activitate suprafața de 6.619,240 mp (mai mare decât cea expropriată de la autoarea reclamantului și de la H. și I.). În condițiile în care pârâții nu au făcut dovada exproprierii sau dobândirii, prin orice mod legal, pentru restul suprafeței moștenită de reclamant de la autoarea C., aceștia au propus, respectiv au emis nelegal certificatul de atestare pentru o suprafață mai mare decât cea expropriată, din care o parte se află înscrisă în rolul reclamantului și se află într-o zonă necolectivizată. Pârâtul minister nu putea emite certificat de atestare a dreptului de proprietate decât numai cu privire la terenul aflat în proprietatea statului afectat de sondă. Legea nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991 fac excepție numai cu privire la terenurile necesare aplicării art. 36 și 38 din Legea nr. 18/1991, în timp ce pentru terenurile aflate în patrimoniu la data apariției Legii nr. 15/1990 se permitea emiterea de certificate de atestare a dreptului de proprietate, reclamantul fiind cel care trebuia să dovedească că nu a avut loc exproprierea autoarei sale, în caz contrar înscrisurile depuse de pârâți făcând dovada proprietății asupra celor 945,33 mp expropriați. Reclamantul E. a susținut că suprafața de teren de 945,33 mp nu a fost expropriată de la autoarea sa, C. pentru că, așa cum rezultă din adeverința din 27 iulie 2004 eliberată de Direcția județului Bacău a Arhivelor Naționale, numita C. din com. Zemeș nu figurează cu teren expropriat, aspect confirmat și de Consiliul Local Zemeș unde s-a adresat cu cereri pentru retrocedarea terenului în natură. În această privință, instanța de fond a reținut că răspunsurile primite de reclamant de la alte autorități publice, privind inexistența exproprierii autoarei sale C., nu pot combate înscrisurile depuse de pârâți la dosarul cauzei și chiar propriile susțineri ale reclamantului, așa cum rezultă din cererile acestuia de reconstituire a dreptului de proprietate adresate Primăriei. De asemenea, instanța de fond a apreciat că certificatul contestat nu poate fi considerat nelegal în întregime, în contextul în care numai o parte din terenul revendicat de reclamant se află înscrisă în evidențele agricole ca aparținând acestuia. Înalta Curte de Casație și Justiție, a statuat deja cu putere obligatorie că excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu ar putea fi admisă decât pentru suprafața de teren proprietatea autoarei reclamantului și nu pentru alte suprafețe deținute de alți proprietari și care nu au avut calitatea de părți în prezenta cauză. S-a c onstatat că certificatul de moștenitor din 15 noiembrie 1990, în baza căruia reclamantul invocă dreptul de proprietate cu privire la terenul în suprafață de 2.340 mp, nu reprezintă un act care să facă dovada dreptului de proprietate asupra terenurilor, în sensul prevăzut de lege. În ceea ce privește puterea doveditoare a certificatului de moștenitor, reține că acesta nu poate fi opus terților ca instrument de dovadă a proprietății, nu constituie față de terți un titlu de proprietate, având în vedere că notarul nu are competența să certifice calitatea de proprietar a celui care lasă moștenirea, ci numai o calitatea de moștenitor și a cotei sau bunurilor care se cuvin fiecărui moștenitor în parte (art. 88 din Legea nr. 36/1995). Din conținutul certificatului de moștenitor din 15 noiembrie 1990 rezultă că reclamantul a dobândit calitatea de moștenitor pentru suprafața de 600 mp teren fânaț, dar fără să dovedească proprietatea acestui teren în baza unui titlu și prin înscriere în cartea funciară, iar prin Notificarea din 1 septembrie 2005 depusă în baza Legii nr. 247/2005 intimatul-reclamant a solicitat restituirea suprafeței de 2.340 mp teren fânaț situat în extravilanul com. Zemeș, județul Bacău, notificare ce a fost respinsă ca tardivă. În ceea ce privește dreptul vătămat al reclamantului, este adevărat că acestuia nu i s-a reconstituit dreptul de proprietate, printr-una din legile reparatorii până la momentul judecății de fond din această pricină, însă, este dovedit interesul legitim, în condițiile ce decurg din cuprinsul art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Din certificatul eliberat de Arhivele Statului - extras pe anul 1942 reiese că autoarea C. figura înscrisă cu teren proprietate 2.000 mp, categoria fânețe, pe raza com. Lucăcești, aceeași categorie de teren cu cea din care a fost expropriată suprafața de 945 mp în anul 1958. Și reclamantul susține prin acțiunea sa că terenul de 2.340 mp identificat în punctul Bude, este categoria fânaț. Cu privire la terenul din această categorie de folosință „fânaț", instanța de fond a reținut din adresele - răspuns formulate de Primăria com. Zemeș către reclamant, că în această comună nu a existat cooperativă agricolă de producție, deci terenul nu a fost trecut la Cooperativa Agricolă de Producție și nu i se poate reconstitui dreptul de proprietate pe acest teren, terenul respectiv nefăcând obiectul Legii nr. 18/1990 sau Legii nr. 169/1997. Instanța de fond a constatat că aceste situații juridice justifică legitimitatea interesului reclamantului de a acționa în prezenta cauză, în sensul art. 1 alin. (1) și art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, în limita suprafeței de 2.000 mp, cu cât figura autoarea sa înscrisă în evidențele agricole.

Recursurile declarate în cauză; Împotriva sentinței curții de apel au formulat recurs reclamantul E. și pârâta SC D. SA; 3.1. În recursul său, neîncadrat în drept, recurentul E. combate considerentele primei instanțe, susținând că aceasta a intrat pe fondul cauzei privind revendicarea, acțiune aflată pe rolul Judecătoriei Moinești, suspendată până la soluționarea irevocabilă a excepției de nelegalitate. În optica sa, nelegalitatea certificatului de atestare trebuia examinată strict prin prisma încălcării H.G. nr. 834/1991 și a normelor de aplicare ale acesteia, fiind vădit că documentația prezentată de societate era incompletă, furniza informații nereale, cuprindea falsuri, etc. Recurentul a insistat îndeosebi asupra faptului că la data emiterii actului, 1 noiembrie 2006, SC D. SA nu mai era societate cu capital de stat, ci societate cu capital majoritar privat străin, prin preluarea a 51% din acțiuni de către SC D. SA Austria, prin contractul de privatizare din 23 iulie 2004. De asemenea, în cuprinsul memoriului de recurs, autorul său combate în detaliu considerentele primei instanțe referitoare la valoarea probatorie a certificatului de moștenitor, la efectele Decretului de expropriere nr. 338/1958, nepublicat în Buletinul Oficial, la întinderea drepturilor de proprietate ale părților prin prisma actelor și faptelor juridice expuse în acțiunea introductivă. 3.2. La rândul său, SC D. SA, a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 și 304 1 C. proc. civ., formulând următoarele critici: - curtea de apel nu a fost procedural învestită cu soluționarea excepției de nelegalitate; autorul excepției nu a indicat în mod expres motivele de nelegalitate, astfel cum cer dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru ca societatea să se poată apăra; abia la data de 6 martie 2015, prin susținerile orale consemnate în încheierea de ședință de la termenul respectiv, reclamantul a precizat care sunt motivele excepției de nelegalitate; - față de momentul emiterii certificatului de atestare (2006, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 262/2007 care modifică și completează art. 4 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004), excepția de nelegalitate este total neîntemeiată, în acest sens fiind și practica Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal; - instanța și-a depășit competența atunci când a intrat în analiza suprafețelor de teren ce rezultă din titlurile părților, statuând cu privire la dreptul de proprietate, ceea ce intră în sfera instanței învestite cu acțiunea în revendicare; - nu s-au indicat temeiurile de drept încălcate la momentul întocmirii documentației și emiterii actului administrativ.

Apărările formulate în cauză; Ambii recurenți au formulat întâmpinări, combătând motivele părții adverse. În esență, recurentul-reclamant a arătat că excepția de nelegalitate a fost invocată din oficiu de prima instanță de contencios administrativ învestită cu soluționarea cauzei, iar motivele de nelegalitate au fost precizate de la pornirea procesului. De altfel, atunci când s-a pus problema legalei sesizări a curții de apel (în al doilea ciclu procesual), el a arătat că poate solicita repunerea pe rol a cauzei de la Judecătoria Moinești și să invoce excepția de nelegalitate, cu reluarea procedurii din stadiul inițial, însă instanța a apreciat că nu este necesar. SC D. SA a formulat întâmpinare solicitând, în principal, respingerea recursului părții adverse ca inadmisibil și în subsidiar, ca nefondat. Potrivit societății recurente, recursul nu îndeplinește cerințele art. 302 1 lit. c) raportat la art. 304 C. proc. civ. întrucât nu sunt indicate în mod expres motivele de nelegalitate ale sentinței atacate. De asemenea, afirmă că recurentul invocă, pentru prima oară în recurs, nerespectarea dispozițiilor H.G. nr. 834/1991, ca motiv de nelegalitate a actului administrativ. Intimatul B. nu a formulat apărări în acest stadiu procesual.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor; Analizând cu prioritate, potrivit dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția care vizează legala învestire a Înaltei Curți cu recursul reclamantului, Înalta Curte constată că este nefondată. Împrejurarea că criticile formulate nu au fost încadrate în motivele de recurs enumerate de art. 304 C. proc. civ. nu poate atrage nulitatea căii de atac, câtă vreme sentința este supusă unui recurs devolutiv, putând fi examinată, potrivit art. 304 1 C. proc. civ., sub toate aspectele. Cât privește susținerea că s-ar fi invocat nerespectarea dispozițiilor H.G. nr. 834/1991 direct în recurs, schimbându-se cauza excepției de nelegalitate, aceasta nu corespunde realității, întrucât acest motiv de nelegalitate a fost formulat încă din primul ciclu procesual, prin notele înregistrate la 29 ianuarie 2013 (fila 214, dosar curte de apel). Examinând sentința atacată prin prisma criticilor recurenților, a apărărilor din întâmpinări, cât și sub toate aspectele, în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există motive pentru reformarea acesteia. Curtea de apel, ca instanță specializată în contencios administrativ, a fost legal învestită să se pronunțe asupra excepției de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis de către A. la data de 1 noiembrie 2006 pentru SC D. SA, în ceea ce privește suprafața de 2.000 mp teren, înscrisă la poz. nr. 224, careu Sondă 4010 Zemeș+Drum acces (din suprafața totală aferentă acestei poziții, de 6.619,24 mp). Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 (forma în vigoare la momentul formulării acțiunii) „Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate. În acest caz, instanța, constatând că de actul administrativ depinde soluționarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanța de contencios administrativ competentă și suspendă cauza. Încheierea de sesizare a instanței de contencios administrativ nu este supusă niciunei căi de atac, iar încheierea prin care se respinge cererea de sesizare poate fi atacată odată cu fondul. Suspendarea cauzei nu se dispune în ipoteza în care instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de nelegalitate este instanța de contencios administrativ competentă să o soluționeze și nici atunci când excepția de nelegalitate a fost invocată în cauze penale”. În esență, din istoricul cauzei prezentat la pct. 1 din decizie, rezultă că instanța inițial învestită, Judecătoria Moinești și-a declinat competența în favoarea Curții de Apel Bacău, prin sentința nr. 198 din 16 octombrie 2012. Curtea de apel a calificat în temeiul art. 84 C. proc. civ. acțiunea introductivă, reținând că voința reclamantului a fost în sensul formulării unei acțiuni în revendicare, dublată de o excepție de nelegalitate a certificatului de atestare menționat. Ca urmare, prin sentința nr. 198/16 octombrie 2012, această curte de apel a reținut spre soluționare excepția de nelegalitate, a disjuns capetele de cerere privind revendicarea și radierea dreptului de proprietate al pârâtei și, cu privire la acestea, și-a declinat competența în favoarea instanței inițial învestite, declanșând conflictul negativ de competență, tranșat de Înalta Curte prin Decizia nr. 2391 din 28 februarie 2013 în favoarea judecătoriei. La judecătorie, judecata cauzei este suspendată în temeiul art. 244 alin. (1) pct. (1) C. proc. civ., prin încheierea din 26 iunie 2013, până la soluționarea irevocabilă a excepției de nelegalitate. De asemenea, cum s-a arătat deja, motivele de nelegalitate ale actului administrativ individual, examinat pe această cale, au fost expuse atât în cererea de chemare în judecată, cât și ulterior, în primul ciclu procesual al excepției de nelegalitate. Este real că învestirea instanței de contencios administrativ cu excepția de nelegalitate s-a realizat într-o manieră atipică, însă este lipsită de suport teza recurentei SC D. SA cum că nu a cunoscut motivele autorului excepției, acestea fiind conturate încă din debutul procesului. Pe de altă parte, adoptarea poziției recurentei SC D. SA ar conduce la prelungirea excesivă a duratei acestei cauze, fiindu-i deja cunoscută soluția procedurală identificată de partea adversă (potrivit celor arătate în întâmpinare, la pct. 4 din decizie) de a repune pe rol cauza la judecătorie și de a invoca, expressis verbis, aceeași excepție de nelegalitate. Ca urmare, prima instanță a statuat corect că este legal învestită să se pronunțe asupra excepției de nelegalitate. Cât privește motivul comun al recurenților, potrivit căruia instanța și-ar fi depășit limitele învestirii, interferând cu instanța de fond, competentă să statueze asupra acțiunii în revendicare, acesta comportă unele nuanțări. Controlul de legalitate exercitat de instanța de specialitate pe calea excepției de nelegalitate presupune verificarea conformității actului administrativ individual cu actele normative în temeiul cărora a fost emis. Evident că această operațiune juridică nu se realizează în abstract, ci prin raportare la o anumită situație de fapt premisă. În cazul concret analizat, potrivit art. 1 din H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat, era obligatorie identificarea terenurilor„aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, necesare desfășurării activității conform obiectului lor de activitate”, pentru a se putea stabili dacă actul atacat a fost emis în aceste coordonate legale. De aceea, pornind chiar de la documentația întocmită de beneficiara certificatului de atestare a dreptului de proprietate, mai exact de la „situația privind stabilirea terenurilor aflate în patrimoniul societății comerciale cu capital de stat”, din care rezultă că suprafața totală expropriată prin Decretul nr. 358/1958 a fost de 2.836 mp, curtea de apel a observat în mod judicios că înscrierea în actul atacat a suprafeței totale de 6.619,240 mp, ca fiind afectată exploatării sondei 4010 Zemeș este lipsită de temei. Totodată, respectând îndrumările instanței de control judiciar, fixate prin Decizia Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, nr. 4443/2014, curtea de apel a stabilit că limitele controlului de legalitate sunt indisolubil legate de interesul vătămat al reclamantului, cantonat la suprafața de 2.000 mp care figurează înscrisă în extrasul eliberat de Arhivele Statului din Declarația colectivă pentru impunerea veniturilor proprietăților agricole și clădite din comunele rurale pe anul 1942 al com. Lucăcești (din care făcea parte localitatea Zemeș), pe numele autoarei acestuia, C. Aceeași este, de altfel, și optica autorităților locale care, în mai multe rânduri (de ex. cu actul din 23 iulie 2004) i-au comunicat recurentului-reclamant că „suprafața de 2340 mp fânaț - Buda - extravilan nu a fost trecută niciodată în proprietatea statului, aceste terenuri fiind libere de sarcini juridice; înscrierea în registrul agricol al com. Zemeș este obligația dvs. (…)” (fila 15, dosar curte de apel, primul ciclu procesual). Celelalte considerente, referitoare la efectele exproprierii în privința suprafeței de 945,33 mp, proprietatea autoarei recurentului-reclamant ori la natura juridică și valoarea probatorie a certificatului de moștenitor din 15 noiembrie 1990 exced prezentei analize, ținând de apanajul instanței de drept comun, învestită cu acțiunea în revendicare, astfel încât vor fi înlăturate. În fine, în economia motivelor sale de nelegalitate, recurentul-reclamant a acordat o importanță majoră împrejurării că la momentul emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate: 1 noiembrie 2006, beneficiara actului administrativ nu mai era o societate națională (cu capital de stat), ci o societate cu capital majoritar privat, străin, astfel că în opinia sa nu mai avea vocație la emiterea actului administrativ în discuție. Contrar acestei opinii, Înalta Curte constată că procedura reglementată de H.G. nr. 834/1991 atesta un drept de proprietate dobândit anterior în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, prin efectul legii (art. 20 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale). În plus, la data demarării procedurii de emitere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate și chiar la momentul întocmirii procesului verbal de delimitare a terenului în dispută (Careu Sonda 4010 Zemeș, 19 martie 2004) structura acționariatului inițial nu fusese modificată. Nu în ultimul rând, chiar prin Legea nr. 555 din 2 decembrie 2004 privind unele măsuri pentru privatizarea SC D. SA București, legiuitorul a reglementat consecințele emiterii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate ulterior privatizării (la art. 2 lit. q) sunt definite „terenuri în curs de clarificare”) asumând expres că procedura reglementată de H.G. nr. 834/1991 trebuie finalizată. Urmează, în consecință, în temeiul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și al art. 312 alin. (1) C. proc. civ. să se respingă ambele recursuri, ca nefondate, notând totodată poziția procesuală a emitentului actului administrativ individual, B. care nu a atacat sentința curții de apel și nici nu a formulat vreo apărare în cauză.