ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 576/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 576/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr.

576/2017

Asupra cauzei

civile de față, constată următoarele:

Prin încheierea din 10 iunie

2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins

ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale, cu

excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 34 alin. (1)

din Legea nr. 165/2013, raportat la art. 21 alin. (5), (6), (7), (8) și

(9) și art. 22 din același act normativ, art. 31 alin. (1), (3)

și (4) din Legea nr, 10/2001, raportat la ari. 16 alin. (1), art. 21, art.

44 alin. (1) și (2) din Constituția României, art. 6 parag. 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 alin. (1) din Primul

Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

cerere formulată de apelanții-reclamanți A. și B., în

contradictoriu cu apelanta pârâtă C. și intimata pârâtă D.

Împotriva

acestei încheieri au declarat recurs, în termen legal, A. și B.,

reclamanți în cauză care critică hotărârea, după cum

urmează;

-

instituirea prin art. 34 al Legii nr. 165/2013 a unui termen de 60 de luni, în

care să fie emisă decizia de compensare prin puncte, încalcă în

mod flagrant principiul egalității (nediscriminării)

cetățenilor în fața legii și a autorităților,

desprins din dispozițiile art. 16 alin. (1) din Constituția României.

Susține

recurentul, în esență, că prin Decizia nr. 686/2014 a

Curții Constituționale, alin. (5) și alin. (8) ale art. 21 din

Legea nr. 165/2013 au fost apreciate ca fiind constituționale doar în

măsura în care nu se aplică deciziilor/dispozițiilor

entităților învestite cu soluționarea notificărilor, emise

în executarea unor hotărâri judecătorești prin care

instanțele s-au pronunțai irevocabil/definitiv asupra

calității de persoane îndreptățite și asupra

întinderii dreptului de proprietate, prin această interpretare fiind

eliminat de sub controlul D. deciziile emise în baza unor hotărâri

judecătorești irevocabile/definitive care au stabilit dreptul

persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii, întinderea

dreptului pentru care se acordă

măsurile reparatorii precum și forma acestor măsuri reparatorii.

Totodată,

se arată, prin Decizia nr. 269/2014, Curtea Constituțională a

statuat că termenul de 60 de luni nu este aplicabil (în plângerile

formulate împotriva C. și E. introduse anterior, dar nesoluționate,

la momentul intrării în vigoare a Legii nr, 165/2013) nici acțiunilor

formulate anterior (dar nesoluționate, la momentul intrării în

vigoare a Legii nr. 165/2013) împotriva entităților învestite cu

soluționarea notificării, statuând incidental că art. 34 din

Legea nr. 165/2013 ar fi neconstituțional în măsura în care s-ar

aplica litigiilor în care instanțele de judecată s-au pronunțat

deja în sensul existenței dreptului persoanei îndreptățite la

despăgubiri.

Rațiuni

de echitate (de egalitate în fața legii și a autorității)

reclamă că cu atât mai mult, termenul de 60 de luni să nu se

aplice în spețele (cum e cea de față) în care instanțele

s-au pronunțat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 cu

privire Ia dreptul persoanelor îndreptățite la acordarea

despăgubirilor. Cu atât mai mult se impune această soluție,

deoarece în sens contrar ar fi total inechitabil (discriminatoriu) ca

persoanele care au stat în pasivitate și nu au introdus acțiuni în

instanță (împotriva refuzului entității învestite de a

soluționa notificarea) decât în apropierea intrării în vigoare a

Legii nr. 165/2013 să fie „gratificate" pentru pasivitate în

comparație cu persoanele (cum e și cazul reclamanților) care au

ieșit mult mai devreme din pasivitate și au obținut o

hotărâre judecătorească irevocabilă (prin care li se

recunoaște dreptul de persoane îndreptățite la despăgubiri și

întinderea dreptului pentru care se acordă despăgubiri) anterior

apariției Legii nr. 165/2013.

Dispoziția

legală atacată instituie o situație discriminatorie între

persoanele ale căror dosare conțin decizia F. emisă în temeiul art.

31 din Legea nr. 10/2001 în baza unei hotărâri judecătorești

(definitive/irevocabilă) și persoanele ale căror

decizii/dispoziții (emise de entitățile învestite) trebuie

să fie analizate de cele 2 instituții sub toate aspectele.

Situațiile din cele 2 tipuri de spețe diferă esențial,

astfel încât se impune o diferențiere de tratament pentru dosarele, cum e

cazul speței de față, în comparație cu celelalte dosare

(care reprezintă majoritatea).

- se

încalcă dreptul de proprietate al reclamanților, astfel cum este

reglementat de art. 44 din Constituție, în raport cu prevederile art. 20

din Constituție, în lumina art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în interpretarea dată acestuia de

Jurisprudența Curții Europene, dat fiind făptui că, la

momentul apariției Legii nr. 165/2015, reclamanții aveau un „bun",

respectiv un drept de creanță împotriva Statului Român rezultat din

Decizia F. nr. 143/2012. Dreptul de creanță era cert având în vedere

că decizia F., a fost emisă în baza sentinței nr. 1042 din 02

iunie 2011 (definitivă și irevocabilă), prin care instanța

a stabilit dreptul reclamanților la măsuri compensatorii și

faptul că aceste măsuri compensatorii urmează a se acorda, în

temeiul art. 31 alin. (4) din

Legea nr,

10/2001, sub formă de despăgubiri bănești; în conformitate

cu art. 22 din Legea nr. 165/2013, cuantumul despăgubirilor nu poate fi

verificat și schimbat de către D.

Or,

termenul (de 60 de luni) instituit de art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013,

în măsura în care s-ar aplica în prezenta speță, ar

înlătura caracterul cert al creanței și îi privează pe

reclamanți de exercițiul dreptului de creanță stabilit. în

mod cert la momentul intrării în vigoare a legii.

-

art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2015, prin instituirea unui termen de 60 de

luni în care D. ar avea dreptul să soluționeze dosarul

reclamanților și să emită Decizia de compensare,

încalcă în mod flagrant dreptul de acces liber la justiție (art. 21

din Constituția României) și dreptul la un proces echitabil (art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului).

Astfel,se

arată, se îngrădește accesul liber la justiție ai

reclamanților, prin respingerea, ea prematur introdusă, a

acțiunii formulate de reclamanți împotriva refuzului nejustificat ai

pârâtelor din prezenta cauză de a emite decizia de compensare și

dreptul la un proces echitabil, mai exact dreptul ia soluționarea cauzei

într-un termen rezonabil. Din această perspectivă, conchide

recurentul, trebuie calificată procedura desfășurată în

fața C., și D. (cea de-a doua fază a procedurii administrative)

ca fiind o procedură jurisdicțional administrativă. Această

procedură trebuie să fie asimilată noțiunii de

„proces", așa cum este acesta prevăzut de art. 21 din

Constituție și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Având

în vedere atribuțiile extrem de limitate ale celor 2 instituții în

speța de față (acestea trebuind să. îndeplinească doar

o simplă formalitate) nu este justificată instituirea unui termen

atât de lung, cura este cel instituit de art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013.

Reclamanții au formulat notificare în august 2001 și de-a lungul

timpului au efectuat toate demersurile posibile, fiind în situația în

care, la 15 ani de la formularea notificării, nu s-a soluționat

cererea lor și nu s-au acordat despăgubiri.

Recursul

se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor

ce succed.

Instanța

de apel a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu

excepția de neconstituționalitate invocată, arătând că

nu sunt îndeplinite condițiile cerute de lege, respectiv, ca textul

incriminat să nu fi făcut obiectul analizei instanței de

contencios constituțional, prin care să se fi constatat că este

contrar legii fundamentale,

Potrivit

dispozițiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea

și funcționarea Curții Constituționale, republicată,

„(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate

în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial

privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții

dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are

legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului

și oricare ar fi obiectul

acestuia. (2)

Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți,

sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj

comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în

fața instanței de judecată, în cauzele ia care participă.

(3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind

neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții

Constituționale".

Din

interpretarea logico-juridică a prevederilor art. 29 alin. (1), (2)

și (3) al Legii nr. 47/1992 rezultă că pentru sesizarea

Curții Constituționale cu o excepție de

neconstituționalitate trebuie îndeplinite următoarele condiții,

în mod cumulativ:

-

excepția să fie

invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanțe

judecătorești sau de arbitraj comercial;

-

excepția să

aibă ca obiect neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe

ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță, în

vigoare;

-

norma vizată de

excepție să aibă legătură cu soluționarea cauzei

și să nu fi fost constatată ca fiind neconstituțională

printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

În legătură

cu această din urmă condiție, în practica sa constantă,

Curtea Constituțională a apreciat că ne aflăm în

prezența unei condiții imperative, însă numai în sens negativ.

Ca

atare, instanța în fața căreia a fost ridicată

excepția, este obligată să nu mai sesizeze Curtea

Constituțională, în situația în care dispoziția legală

invocată a fost deja constatată ca fiind neconstituțională,

printr-o decizie anterioară, însă are un drept de apreciere în ce

privește sesizarea Curții atunci când dispoziția în cauză a

mai format anterior obiect al controlului de constituționalitate, iar

excepția a fost respinsă.

Intenția

legiuitorului a fost aceea de a nu deturna excepția de

neconstituționalitate de la scopul ei firesc, de mecanism procesual de

apărare, creat în scopul garantării supremației Constituției,

în cadrul procedurilor judiciare, prin intermediul ei asigurându-se controlul

de constituționalitate a posteriori și respectiv accesul

părților ia jurisdicția constituțională dar, în

condițiile respectării tuturor cerințelor impuse de lege.

Nuanțând,

o mare parte a instanțelor au cenzurat cererea de sesizare a Curții

Constituționale, inclusiv din perspectiva abuzului de drept procesual

considerând inadmisibile excepțiile de neconstituționalitate invocate

prin raportare la aceleași texte ce au făcut obiect al

examinării Curții, atunci când contextul juridic nu oferă

elemente noi, care să prefigureze, în mod rezonabil, o schimbare a

practicii acesteia.

În

speță, așa cum corect a reținut instanța de apel,

Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra conformității

cu legea fundamentală, a dispozițiilor art. 34 alin. (1) din Legea nr.

165/2013, chiar dacă incidental, prin raportarea acestui text la

prevederile art. 4 teza a II-a din același act normativ, statuând că

acestea din urmă sunt constituționale doar în măsura în care

termenele prevăzute, nu se aplică și

cauzelor din materia restituirii

imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data

intrării în vigoare a legii.

Curtea

a constatat că, prin prevederile art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013,

legiuitorul a instituit în beneficiul D. un termen pentru soluționarea

dosarelor înregistrate la Secretariatul E., termen cu o durată

semnificativă, de 5 ani, care se adaugă la intervalul de timp deja

scurs, de la momentul înregistrării dosarelor până la introducerea

cererii de chemare în judecată, în care autoritatea administrativă a

trenat soluționarea acestora.

Or,

aplicarea în cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești a

termenelor instituite prin prevederile art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013

are ca efect, în interpretarea dată acestora de instanțele chemate

să le aplice, respingerea ca „devenite premature" a acțiunilor

introduse de persoanele îndreptățite la obținerea de

despăgubiri, fiind anihilate, practic, demersurile judiciare întreprinse

de acestea în scopul reconstituirii dreptului de proprietate, consecutiv cu

obligarea lor la parcurgerea procedurii administrative, reglementată în

prezent prin dispozițiile aceluiași text de lege.

În

acest context, Curtea a observat că, deși desfășurarea,

și finalizarea procesului fuseseră prefigurate și anticipate de

reclamant, într-un anumit cadru normativ, existent la momentul inițierii

acestuia, cursul procesului este alterat ca urmare a intervenirii unei norme

noi, care modifică regulile pe care ar fi trebuit să le aibă în

vedere instanța în soluționarea acestuia. Or, interpretarea

prevederilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 în sensul că ar fi

aplicabile și cauzelor pendinte, le conferă caracter

neconstituțional, întrucât determină modificarea cursului procesului

chiar în timpul judecării sale, creând doar pentru una dintre

părțile aflate în proces, o instituție a statului, o

situație mai favorabilă.

A

mai statuat Curtea că, termenul de 60 de luni, prevăzut de art. 34 alin.

(1) din Legea nr. 165/2013, în care D. ar trebui să soluționeze

dosarele transmise de entitățile învestite de lege în vederea

acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi

restituite în natură, nu se aplică nici titularilor, dreptului la

despăgubire recunoscuți de instanțele de judecată în urma

soluționării acțiunilor îndreptate împotriva refuzului

entităților deținătoare de a se pronunța asupra

cererilor de revendicare formulate. Prin prisma interpretării constatate

ca fiind constituționale prin Decizia nr. 88 din 27 februarie 2014,

acțiunilor introduse de aceștia împotriva refuzului

unității deținătoare de a răspunde la notificare li se

vor aplica prevederile art. 33, în interpretarea dată de Curtea

Constituțională, astfel că acestea nu vor fi respinse ca

„prematur introduse" ca urmare a stabilirii unor noi termene pentru

entitatea deținătoare. Dimpotrivă, instanțele vor

soluționa pe fond aceste acțiuni, pronunțând, în cazul admiterii

acestora, hotărâri prin care vor dispune fie restituirea în natură,

fie acordarea de despăgubiri. în condițiile legii speciale, în

prezent Legea nr. 165/2013. În această ultimă ipoteză,

instanțele de

judecată vor

obliga D. să emită o decizie de compensare prin puncte a valorii

imobilului ce nu mai poate fi restituit în natură.

În consecință,

Curtea a statuat că și acestor tipuri de cauze le va fi

aplicabilă interpretarea dată prin susmenționata decizie

dispozițiilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, D. neputându-se

prevala de termenele instituite prin acest text de lege, fiind nevoită

să pună în executare dispoziția instanței de obligare la

emiterea deciziei de compensare prin puncte.

Ca

atare, în mod judicios, instanța de apel a respins ca inadmisibilă

cererea de sesizare a Curții Constituționale, cu excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 34 alin. (1) din Legea nr.

165/2013, în raport cu prevederile art. 16 alin. (1), art. 22, art. 44 alin. (1)

și (2) din Constituția României, reținând că nu este

îndeplinită cea de-a treia condiție, legată de constatarea

caracterului neconstituțional al textului, instituită prin

dispozițiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Așa

fiind, față de cele ce preced, recursul urmează a se respinge,

ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I

D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva

încheierii de ședință din 10 iunie 2016 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată

în ședința publică din 28 martie 2017.