ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 576/2017

Decizia nr. 576/2017 Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin încheierea din 10 iunie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale, cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, raportat la art. 21 alin. (5), (6), (7), (8) și (9) și art. 22 din același act normativ, art. 31 alin. (1), (3) și (4) din Legea nr, 10/2001, raportat la ari. 16 alin. (1), art. 21, art. 44 alin. (1) și (2) din Constituția României, art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 alin. (1) din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cerere formulată de apelanții-reclamanți A. și B., în contradictoriu cu apelanta pârâtă C. și intimata pârâtă D. Împotriva acestei încheieri au declarat recurs, în termen legal, A. și B., reclamanți în cauză care critică hotărârea, după cum urmează; - instituirea prin art. 34 al Legii nr. 165/2013 a unui termen de 60 de luni, în care să fie emisă decizia de compensare prin puncte, încalcă în mod flagrant principiul egalității (nediscriminării) cetățenilor în fața legii și a autorităților, desprins din dispozițiile art. 16 alin. (1) din Constituția României.

Susține recurentul, în esență, că prin Decizia nr. 686/2014 a Curții Constituționale, alin. (5) și alin. (8) ale art. 21 din Legea nr. 165/2013 au fost apreciate ca fiind constituționale doar în măsura în care nu se aplică deciziilor/dispozițiilor entităților învestite cu soluționarea notificărilor, emise în executarea unor hotărâri judecătorești prin care instanțele s-au pronunțai irevocabil/definitiv asupra calității de persoane îndreptățite și asupra întinderii dreptului de proprietate, prin această interpretare fiind eliminat de sub controlul D. deciziile emise în baza unor hotărâri judecătorești irevocabile/definitive care au stabilit dreptul persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii, întinderea dreptului pentru care se acordă măsurile reparatorii precum și forma acestor măsuri reparatorii.

Totodată, se arată, prin Decizia nr. 269/2014, Curtea Constituțională a statuat că termenul de 60 de luni nu este aplicabil (în plângerile formulate împotriva C. și E. introduse anterior, dar nesoluționate, la momentul intrării în vigoare a Legii nr, 165/2013) nici acțiunilor formulate anterior (dar nesoluționate, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013) împotriva entităților învestite cu soluționarea notificării, statuând incidental că art. 34 din Legea nr. 165/2013 ar fi neconstituțional în măsura în care s-ar aplica litigiilor în care instanțele de judecată s-au pronunțat deja în sensul existenței dreptului persoanei îndreptățite la despăgubiri.

Rațiuni de echitate (de egalitate în fața legii și a autorității) reclamă că cu atât mai mult, termenul de 60 de luni să nu se aplice în spețele (cum e cea de față) în care instanțele s-au pronunțat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 cu privire Ia dreptul persoanelor îndreptățite la acordarea despăgubirilor.

Cu atât mai mult se impune această soluție, deoarece în sens contrar ar fi total inechitabil (discriminatoriu) ca persoanele care au stat în pasivitate și nu au introdus acțiuni în instanță (împotriva refuzului entității învestite de a soluționa notificarea) decât în apropierea intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 să fie „gratificate" pentru pasivitate în comparație cu persoanele (cum e și cazul reclamanților) care au ieșit mult mai devreme din pasivitate și au obținut o hotărâre judecătorească irevocabilă (prin care li se recunoaște dreptul de persoane îndreptățite la despăgubiri și întinderea dreptului pentru care se acordă despăgubiri) anterior apariției Legii nr. 165/2013.

Dispoziția legală atacată instituie o situație discriminatorie între persoanele ale căror dosare conțin decizia F. emisă în temeiul art. 31 din Legea nr. 10/2001 în baza unei hotărâri judecătorești (definitive/irevocabilă) și persoanele ale căror decizii/dispoziții (emise de entitățile învestite) trebuie să fie analizate de cele 2 instituții sub toate aspectele. Situațiile din cele 2 tipuri de spețe diferă esențial, astfel încât se impune o diferențiere de tratament pentru dosarele, cum e cazul speței de față, în comparație cu celelalte dosare (care reprezintă majoritatea).

- se încalcă dreptul de proprietate al reclamanților, astfel cum este reglementat de art. 44 din Constituție, în raport cu prevederile art. 20 din Constituție, în lumina art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în interpretarea dată acestuia de Jurisprudența Curții Europene, dat fiind făptui că, la momentul apariției Legii nr. 165/2015, reclamanții aveau un „bun", respectiv un drept de creanță împotriva Statului Român rezultat din Decizia F. nr. 143/2012.

Dreptul de creanță era cert având în vedere că decizia F., a fost emisă în baza sentinței nr. 1042 din 02 iunie 2011 (definitivă și irevocabilă), prin care instanța a stabilit dreptul reclamanților la măsuri compensatorii și faptul că aceste măsuri compensatorii urmează a se acorda, în temeiul art. 31 alin. (4) din Legea nr, 10/2001, sub formă de despăgubiri bănești; în conformitate cu art. 22 din Legea nr. 165/2013, cuantumul despăgubirilor nu poate fi verificat și schimbat de către D. Or, termenul (de 60 de luni) instituit de art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, în măsura în care s-ar aplica în prezenta speță, ar înlătura caracterul cert al creanței și îi privează pe reclamanți de exercițiul dreptului de creanță stabilit.

în mod cert la momentul intrării în vigoare a legii. - art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2015, prin instituirea unui termen de 60 de luni în care D. ar avea dreptul să soluționeze dosarul reclamanților și să emită Decizia de compensare, încalcă în mod flagrant dreptul de acces liber la justiție (art. 21 din Constituția României) și dreptul la un proces echitabil (art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului). Astfel,se arată, se îngrădește accesul liber la justiție ai reclamanților, prin respingerea, ea prematur introdusă, a acțiunii formulate de reclamanți împotriva refuzului nejustificat ai pârâtelor din prezenta cauză de a emite decizia de compensare și dreptul la un proces echitabil, mai exact dreptul ia soluționarea cauzei într-un termen rezonabil.

Din această perspectivă, conchide recurentul, trebuie calificată procedura desfășurată în fața C., și D. (cea de-a doua fază a procedurii administrative) ca fiind o procedură jurisdicțional administrativă. Această procedură trebuie să fie asimilată noțiunii de „proces", așa cum este acesta prevăzut de art. 21 din Constituție și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Având în vedere atribuțiile extrem de limitate ale celor 2 instituții în speța de față (acestea trebuind să. îndeplinească doar o simplă formalitate) nu este justificată instituirea unui termen atât de lung, cura este cel instituit de art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013. Reclamanții au formulat notificare în august 2001 și de-a lungul timpului au efectuat toate demersurile posibile, fiind în situația în care, la 15 ani de la formularea notificării, nu s-a soluționat cererea lor și nu s-au acordat despăgubiri.

Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed. Instanța de apel a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată, arătând că nu sunt îndeplinite condițiile cerute de lege, respectiv, ca textul incriminat să nu fi făcut obiectul analizei instanței de contencios constituțional, prin care să se fi constatat că este contrar legii fundamentale, Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, „(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți, sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele ia care participă.

(3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale". Din interpretarea logico-juridică a prevederilor art. 29 alin. (1), (2) și (3) al Legii nr. 47/1992 rezultă că pentru sesizarea Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate trebuie îndeplinite următoarele condiții, în mod cumulativ: - excepția să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial; - excepția să aibă ca obiect neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță, în vigoare; - norma vizată de excepție să aibă legătură cu soluționarea cauzei și să nu fi fost constatată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

În legătură cu această din urmă condiție, în practica sa constantă, Curtea Constituțională a apreciat că ne aflăm în prezența unei condiții imperative, însă numai în sens negativ. Ca atare, instanța în fața căreia a fost ridicată excepția, este obligată să nu mai sesizeze Curtea Constituțională, în situația în care dispoziția legală invocată a fost deja constatată ca fiind neconstituțională, printr-o decizie anterioară, însă are un drept de apreciere în ce privește sesizarea Curții atunci când dispoziția în cauză a mai format anterior obiect al controlului de constituționalitate, iar excepția a fost respinsă.

Intenția legiuitorului a fost aceea de a nu deturna excepția de neconstituționalitate de la scopul ei firesc, de mecanism procesual de apărare, creat în scopul garantării supremației Constituției, în cadrul procedurilor judiciare, prin intermediul ei asigurându-se controlul de constituționalitate a posteriori și respectiv accesul părților ia jurisdicția constituțională dar, în condițiile respectării tuturor cerințelor impuse de lege. Nuanțând, o mare parte a instanțelor au cenzurat cererea de sesizare a Curții Constituționale, inclusiv din perspectiva abuzului de drept procesual considerând inadmisibile excepțiile de neconstituționalitate invocate prin raportare la aceleași texte ce au făcut obiect al examinării Curții, atunci când contextul juridic nu oferă elemente noi, care să prefigureze, în mod rezonabil, o schimbare a practicii acesteia.

În speță, așa cum corect a reținut instanța de apel, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra conformității cu legea fundamentală, a dispozițiilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, chiar dacă incidental, prin raportarea acestui text la prevederile art. 4 teza a II-a din același act normativ, statuând că acestea din urmă sunt constituționale doar în măsura în care termenele prevăzute, nu se aplică și cauzelor din materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii.

Curtea a constatat că, prin prevederile art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, legiuitorul a instituit în beneficiul D. un termen pentru soluționarea dosarelor înregistrate la Secretariatul E., termen cu o durată semnificativă, de 5 ani, care se adaugă la intervalul de timp deja scurs, de la momentul înregistrării dosarelor până la introducerea cererii de chemare în judecată, în care autoritatea administrativă a trenat soluționarea acestora.

Or, aplicarea în cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești a termenelor instituite prin prevederile art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 are ca efect, în interpretarea dată acestora de instanțele chemate să le aplice, respingerea ca „devenite premature" a acțiunilor introduse de persoanele îndreptățite la obținerea de despăgubiri, fiind anihilate, practic, demersurile judiciare întreprinse de acestea în scopul reconstituirii dreptului de proprietate, consecutiv cu obligarea lor la parcurgerea procedurii administrative, reglementată în prezent prin dispozițiile aceluiași text de lege.

În acest context, Curtea a observat că, deși desfășurarea, și finalizarea procesului fuseseră prefigurate și anticipate de reclamant, într-un anumit cadru normativ, existent la momentul inițierii acestuia, cursul procesului este alterat ca urmare a intervenirii unei norme noi, care modifică regulile pe care ar fi trebuit să le aibă în vedere instanța în soluționarea acestuia. Or, interpretarea prevederilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 în sensul că ar fi aplicabile și cauzelor pendinte, le conferă caracter neconstituțional, întrucât determină modificarea cursului procesului chiar în timpul judecării sale, creând doar pentru una dintre părțile aflate în proces, o instituție a statului, o situație mai favorabilă.

A mai statuat Curtea că, termenul de 60 de luni, prevăzut de art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, în care D. ar trebui să soluționeze dosarele transmise de entitățile învestite de lege în vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, nu se aplică nici titularilor, dreptului la despăgubire recunoscuți de instanțele de judecată în urma soluționării acțiunilor îndreptate împotriva refuzului entităților deținătoare de a se pronunța asupra cererilor de revendicare formulate. Prin prisma interpretării constatate ca fiind constituționale prin Decizia nr. 88 din 27 februarie 2014, acțiunilor introduse de aceștia împotriva refuzului unității deținătoare de a răspunde la notificare li se vor aplica prevederile art. 33, în interpretarea dată de Curtea Constituțională, astfel că acestea nu vor fi respinse ca „prematur introduse" ca urmare a stabilirii unor noi termene pentru entitatea deținătoare.

Dimpotrivă, instanțele vor soluționa pe fond aceste acțiuni, pronunțând, în cazul admiterii acestora, hotărâri prin care vor dispune fie restituirea în natură, fie acordarea de despăgubiri. în condițiile legii speciale, în prezent Legea nr. 165/2013. În această ultimă ipoteză, instanțele de judecată vor obliga D. să emită o decizie de compensare prin puncte a valorii imobilului ce nu mai poate fi restituit în natură. În consecință, Curtea a statuat că și acestor tipuri de cauze le va fi aplicabilă interpretarea dată prin susmenționata decizie dispozițiilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, D. neputându-se prevala de termenele instituite prin acest text de lege, fiind nevoită să pună în executare dispoziția instanței de obligare la emiterea deciziei de compensare prin puncte.

Ca atare, în mod judicios, instanța de apel a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale, cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, în raport cu prevederile art. 16 alin. (1), art. 22, art. 44 alin. (1) și (2) din Constituția României, reținând că nu este îndeplinită cea de-a treia condiție, legată de constatarea caracterului neconstituțional al textului, instituită prin dispozițiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată. Așa fiind, față de cele ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva încheierii de ședință din 10 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Definitivă. Pronunțată în ședința publică din 28 martie 2017.