ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 362/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 362/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 362/2016

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, Legii nr. 10/2001 și ale

Titlului VII din Legea nr. 247/2005, înregistrată inițial pe rolul Curții de

Apel București la data de 13 decembrie 2012, reclamantele A., B. și C. au

solicitat, în contradictoriu cu D.: obligarea pârâtei să procedeze la analizarea

Dosarului nr. x/CC aferent dispoziției din 04 mai 2010, în privința verificării

legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului format din

teren și construcție, situat în Sinaia, jud. Prahova, în termen de 30 zile de

la rămânerea irevocabilă a hotărârii; constatarea faptului că dosarul

administrativ în cauză este complet, conform cerințelor Legii nr. 10/2001; la

încheierea perioadei de suspendare a emiterii titlurilor de despăgubire, a

titlurilor de conversie și a procedurilor privind evaluarea imobilelor pentru

care se acordă despăgubiri, obligarea pârâtei să desemneze evaluatorul conform

procedurii prevăzute de lege și să-i predea acestuia dosarul, în vederea

întocmirii raportului de evaluare; obligarea pârâtei să emită decizia reprezentând

titlul de despăgubire, în termen de 60 zile de la data încheierii perioadei de

suspendare.

Pârâta D. a invocat prin

întâmpinare excepția prematurității cererii, raportat la prevederile O.U.G. nr.

4/2012, aprobată cu modificări prin Legea nr. 117/2012, privind suspendarea

procedurilor de evaluare și emitere a deciziei reprezentând titlul de

despăgubire, iar pe fond a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din

data de 19 februarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a dispus scoaterea cauzei de pe

rol și trimiterea acestuia la Tribunalul București, secția contencios

administrativ și fiscal.

În fața acestei

instanțe, prin notele de ședință depuse la dosar de către pârâtă s-a invocat

excepția prematurității cererii de chemare în judecată, având în vedere că prin

Legea nr. 165/2013 s-a stabilit, la art. 34 alin. (1), un termen de 60 de luni

de la data intrării în vigoare a noii legi, în care Comisia Națională are obligația

de a soluționa dosarele de despăgubire înregistrate la Secretariatul Comisiei

Centrale.

În subsidiar, s-a

solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, având în vedere că, urmare a

intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, întreaga procedură de soluționare a

dosarelor de despăgubire se desfășoară în conformitate cu dispozițiile

acesteia.

La data de 09 mai 2014

D. a formulat cerere de introducere în cauză a E.

La data de 13 mai 2014

reclamantele au formulat o cerere precizatoare și modificatoare, prin care au

arătat că înțeleg să se judece în contradictoriu cu E., solicitând să se

constate că Dosarul nr. x/CC, privind imobilul din Sinaia, a fost analizat și

este complet, să se constate ca rămas fără obiect capătul 4 al cererii, având

în vedere că, potrivit Legii nr. 165/2013, E. nu mai are obligația de a desemna

un evaluator, modificând totodată capătul 4 al cererii, conform Legii nr. 165/2013,

în sensul că solicită instanței obligarea pârâtei să emită decizia de

compensare a imobilelor.

Prin încheierea din

data de 10 iunie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția contencios

administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/3/2013 s-a admis excepția

necompetenței funcționale a secției de contencios administrativ și fiscal, s-a

dispus scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea către secția civilă spre

competentă soluționare.

Dosarul a fost

înregistrat pe rolul secției a III-a civilă la data de 01 iulie 2014, sub nr. x/3/2014.

Prin sentința civilă nr.

1295 din 09 octombrie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă,

s-a admis excepția de necompetență materială, s-a declinat soluționarea cauzei

în favoarea Tribunalului București, secția contencios administrativ și fiscal,

s-a constatat conflict negativ de competență și s-a înaintat cauza către Curtea

de Apel București, secția civilă.

Prin sentința civilă nr.

124/F din 18 noiembrie 2014 s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în

favoarea secției civile a Tribunalului București.

Dosarul a fost

înregistrat pe rolul secției a III-a civilă, la data de 03 februarie 2015, sub nr.

x/3/2014.

La termenul de

judecată din data de 07 mai 2015 instanța a respins excepția prematurității

cererii de chemare în judecată, invocată de către pârâtă prin întâmpinare, ca

neîntemeiată, pentru considerentele expuse în încheierea de ședință de la acea

dată, iar prin sentința civilă nr. 741 din 4 iunie 2015, Tribunalul

București, secția a III-a civilă, a admis cererea de chemare în

judecată, astfel cum a fost precizată și modificată, formulată de reclamanți în

contradictoriu cu pârâta E.; a obligat pârâta să emită decizie de acordare de

măsuri reparatorii în condițiile cap. III din Legea nr. 165/2013 pentru

imobilul compus din teren în suprafață de 2.227,08 mp situat în Sinaia, precum

și pentru construcția cu destinația de locuință situată în Sinaia, jud.

Prahova, în suprafață utilă totală de 130,02 mp și suprafață construită de

141,92 mp, inclusiv magazia în suprafață construită de 21,96 mp și a

obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 1.500 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

În considerentele

sentinței s-a reținut că, prin dispoziția din 04 mai 2010, emisă de

către primarul Orașului Sinaia, s-a propus acordarea de despăgubiri

notificatorilor F., în nume propriu și ca moștenitor al surorii sale G., C. și B.,

în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul menționat.

Conform

certificatului de calitate de moștenitor din 11 ianuarie 2012 emis de către B.N.P.,

H., ca urmare a decesului numitului F., a rămas ca unică moștenitoare

reclamanta A.

Ulterior emiterii

avizului de legalitate de către Instituția Prefectului - județul Prahova,

dosarul a fost înaintat către D.

În drept, tribunalul

a avut în vedere prevederile art. 16 din cap. III al Legii nr. 165/2013, privind

acordarea de măsuri compensatorii sub formă de puncte, de către E.

În raport de

prevederile art. 21 din același act normativ, tribunalul a analizat actele

doveditoare existente la dosar reținând că reclamantele au calitatea de

persoane îndreptățite cu privire la imobilul în litigiu, care a fost

proprietatea autorului I., în baza actelor doveditoare reprezentate de: Fișa

matricolă nr. 2 a orașului Sinaia, unde la nr. matricol 1144 figurează cu

proprietatea construcție din Sinaia, (filele 38-39, 44); autorizația de

construire pentru refacerea împrejmuirii proprietății de la aceeași adresă

(filele 41-43); documentele de trecere în proprietatea statului - Proces-verbal

de preluare - din care rezultă că imobilul preluat se compunea din teren în

suprafață de 2.612 mp și construcție în suprafață construită de 121 mp (f.

81-83).

Tribunalul a mai

reținut că reclamantele își dovedesc calitatea de persoane îndreptățite prin

următoarele înscrisuri: certificatele de stare civilă depuse la dosar (filele

127-130); certificatul de moștenitor din 2002 eliberat de B.N.P., J. (filele

48-49); certificatul de atestare a succesiunii numitei G. (filele 51-52);

certificatul de moștenitor din 08 iunie 2005 emis de B.N.P., H. de pe urma numitei

G. (filele 96-100); certificatul de calitate de moștenitor din 11 ianuarie 2012

emis de B.N.P., H. de pe urma numitului F. (fila 126).

S-a constatat de

către prima instanță că imobilul a trecut în proprietatea statului, în mod

abuziv, prin aplicarea Decretului nr. 111/1951, prin Decizia nr. 21/914 din 26

aprilie 1956 (filele 79-80).

Totodată, din

certificatul emis de primarul Orașului Sinaia (fila 40) s-a reținut faptul că

str. ... a fost denumită anterior și str. ..., iar din adresa din 16 ianuarie 2002

emisă de către Primăria Orașului Sinaia (fila 86) reiese faptul că imobilul -

teren, fosta proprietate K., are în prezent următoarea configurație: loturile

cu ieșire la str. ... poartă numerele 43 și 45; cele situate pe fdt. ... - la nr.

1 se află imobilul vechi, iar la nr. 2 se află clădirea proprietate Pinta,

realizată pe teren atribuit din proprietatea de mai sus.

Referitor la

modalitatea de restituire, tribunalul a reținut că imobilul construcție a

fost în întregime înstrăinat chiriașilor de către statul român (filele 87-92),

în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995. Din planul de amplasament și delimitare

a terenului efectuat de un expert topografic autorizat, cu ocazia soluționării

parțiale a Notificării din 2001, rezultă că suprafața terenului a fost de

2.576,36 mp, din care s-a restituit notificatorilor F. și G. terenul rămas

liber, în suprafață de 349,28 mp, restul de teren neputând fi restituit în

natură, deoarece terenul de sub construcții a fost înstrăinat odată cu

locuințele, parte din teren a fost atribuit prin decizii administrative în

vederea construirii de locuințe anterior anului 1989, iar o altă parte a fost

amenajată drept cale de acces la loturile formate, în prezent fiind

proprietatea publică a orașului Sinaia.

Constatând că, în

cauză, sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 165/2013 (art. 4 din lege

prevăzând că dispozițiile acestui act normativ se aplică și cauzelor

aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a acestei legi);

că potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în situația în care

restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului

comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot

acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent sau compensarea prin

puncte, prevăzută în cap. III; având în vedere că dosarul administrativ al

reclamantelor a fost completat cu înscrisurile solicitate de către pârâtă,

astfel cum rezultă din adresa din 15 martie 2013 emisă de către Consiliul

Județean Prahova (fila 19 - Dosar nr. x/3/2013), potrivit căreia, din

verificările efectuate în documentele Comisiei Județene Prahova pentru

aplicarea Legii nr. 112/1995, nu au fost identificate înscrisuri din care să

reiasă că s-au stabilit sau încasat despăgubiri pentru imobilul respectiv; faptul

că susținerile pârâtei referitoare la diferențele existente între construcția

actuală și cea veche își găsesc rezolvarea în noua lege (dispozițiile art. 21

din Legea nr. 165/2013 reglementând inclusiv situația în care nu se pot stabili

amplasamentul sau caracteristicile tehnice ale imobilului pentru care se

stabilesc despăgubiri), tribunalul a admis cererea de chemare în judecată,

astfel cum a fost precizată și modificată.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel E., susținând, în esență, că acțiunea este

prematură în raport cu dispozițiile Legii nr. 165/2013, termenul de

soluționare pentru dosarele înregistrate la D., conform art. 34 alin. (1),

fiind de 60 de luni de la data intrării în vigoare a noii legii; că

instanța de fond nu a ținut seama de dispozițiile art. 32 din

Legea nr. 165/2013 și că Dosarul de despăgubire nr. x/CC va fi soluționat în

condițiile Legii nr. 165/2013 și cu respectarea ordinii de înregistrare a

dosarelor stabilită prin Decizia nr. 10299 din 14 noiembrie 2012 a D., decizie

însușită și de entitatea ce a preluat atribuțiile Comisiei Centrale, respectiv E.

în ședința acesteia din data de 14 noiembrie 2013.

Prin Decizia nr. 450/A

din 5 octombrie 2015 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul pârâtei.

În considerentele

acestei decizii s-a reținut că cererea de chemare în judecată a fost formulată

și înregistrată pe rolul instanței la data de 13 decembrie 2012,

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, astfel încât cererea nu poate

fi considerată prematură, față de cele statuate prin Decizia nr. 269/2014 a Curții

Constituționale, în care s-a reținut că art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013

este de natură să încalce egalitatea armelor, ca garanție a dreptului la un

proces echitabil, în ipoteza în care se interpretează că termenele prevăzute de

acest text legal sunt aplicabile și proceselor aflate pe rolul instanțelor de

judecată la data intrării în vigoare a legii.

În ceea ce

privește normele de drept substanțial aplicabile cauzei, Curtea a

constatat că prima instanță a aplicat dispozițiile art. 4, art. 1 alin.

(2) și (2)

1

din Legea nr. 165/2013 obligând pârâta să emită

decizia de acordare a măsurilor reparatorii în condițiile cap. III din

Legea nr. 165/2013, analizând ea însăși pe fond cererea reclamanților

sub toate aspectele, inclusiv calitatea de persoană îndreptățită, în

temeiul plenitudinii de competență conferită de lege și statuată prin

Decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Curtea de apel a

făcut referire din nou la considerentele avute în vedere de Curtea

Constituțională, în Decizia nr. 269/2014, în sensul că deciziile

autorităților administrative implicate în procesul de restituire/acordare de

măsuri reparatorii sunt supuse în final controlului instanței de judecată,

singura care este competentă să se pronunțe în mod definitiv asupra existenței

și întinderii dreptului de proprietate, potrivit art. 35 alin. (3) din Legea nr.

165/2013, putând dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de

măsuri reparatorii.

Nici criticile

referitoare la aplicarea dispozițiilor art. 32 alin. (1) din Legea nr. 165/2013

nu au fost considerate fondate, tribunalul reținând că dosarul

administrativ a fost completat cu înscrisurile solicitate de pârâtă, aspect

care rezultă din adresa din 15 martie 2013 emisă de Consiliul Județean

Prahova (fila 19-Dosar nr. x/3/2013).

Referitor la ordinea

de soluționare a dosarelor, invocată de apelantă, Curtea a apreciat că E.

este ținută de principiul respectării și executării hotărârilor

judecătorești, ca orice alt subiect de drept, deciziile luate de organele

administrative referitoare la procedurile proprii neavând nicio înrâurire

asupra puterii executorii a unei hotărâri judecătorești.

Împotriva Deciziei

nr. 450/A din 5 octombrie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă, a declarat recurs pârâta E., reluând în esență motivele de apel.

Fără a indica expres vreunul

dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., recurenta critică

modul în care instanța a soluționat excepția prematurității, invocând argumente

care se pot încadra în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4 și 9 C.

proc. civ.., după cum urmează:

- În ce privește

criticile încadrabile în motivul de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., se susține că instanța de apel a ignorat aspectele relatate de

pârâtă cu privire la dosarul de despăgubire al reclamanților, în sensul că, în

perioada 15 martie 2012 - 15 mai 2013 procedura de evaluare și emitere a

deciziilor reprezentând titlurile de despăgubire a fost suspendată, în temeiul O.U.G.

nr. 4/2012, aprobată cu modificări prin Legea nr. 117/2012, scopul acestei

măsuri fiind acela de a se implementa Hotărârea Curții Europene a Dreptului

Omului pronunțată în cauza pilot Maria Athanasiu și alții împotriva României,

deblocarea operațiunilor mai sus amintite și găsirea resurselor financiare

necesare plății despăgubirilor. În aceste condiții, practica judiciară a

statuat că solicitările având ca obiect obligarea la emiterea titlurilor de

despăgubire sunt premature, dreptul la soluționarea dosarului de despăgubire

fiind afectat de un termen suspensiv.

Art. 34 alin. (1) din

Legea nr. 165/2013 stabilește un nou termen de 60 de luni, în care E. are

obligația de a soluționa dosarele de despăgubire. Legea nouă nu este de natură

a limita accesul la justiție, nu afectează dreptul de proprietate, ci

stabilește termenele și condițiile de soluționare a cererilor. Impunerea unui

termen nu poate decât să asigure un climat de siguranță raporturilor juridice.

Recurenta face

referire la obligația entităților implicate în executarea legii de a respecta dispozițiile

Convenției Europene a Drepturilor Omului și cele statuate în jurisprudența Curții

Europene a Dreptului Omului cu privire la proprietate și la soluționarea

cauzelor într-un termen rezonabil, concluzionând că obligația de respectare a

termenului de 60 de zile este o obligație de rezultat care incumbă

instituțiilor și entităților implicate în procesul de soluționare.

- Dosarul de despăgubire

al reclamanților va fi soluționat cu respectarea ordinii de înregistrare a

dosarelor stabilită prin Decizia nr. 10299 din 14 noiembrie 2012 a D., decizie

însușită de E.

Recurenta consideră

că această modalitate de soluționare a dosarelor are la bază principiul

proporționalității analizării dosarelor, egalitatea de tratament, precum și

faptul de a nu fi defavorizate persoanele ale căror dosare au fost soluționate

sau care urmează a fi soluționate de către entitățile învestite cu un număr mai

mare de dosare decât altele și la care, evident, ritmul de soluționare este mai

lent.

Obligarea pârâtei la

soluționarea acestui dosar de despăgubire înaintea celorlalte dosare, cu

încălcarea ordinii de înregistrare, ar însemna o discriminare pozitivă în ceea

ce îi privește pe reclamanți, cu încălcarea art. 16 din Constituție.

- Recurenta susține

că, prin decizia recurată, s-a produs o imixtiune a puterii judecătorești în

procedura administrativă (critică încadrabilă în motivul de recurs prevăzut de art.

304 pct. 4 C. proc. civ.), care încurajează demersurile în instanță, consecința

firească fiind creșterea volumului de cereri de chemare în judecată, dar și

soluționarea cu prioritate de către E. a dosarelor de despăgubire care au făcut

obiectul acestor litigii. Dreptul reclamanților la soluționarea dosarului lor

cu prioritate se întinde până acolo unde începe dreptul celorlalte persoane

implicate, respectiv, al altor persoane care se pretind îndreptățite la

despăgubire în procedura de retrocedare.

Recurenta invocă Decizia

nr. 861 din 28 noiembrie 2006 a Curții Constituționale, prin care s-a reținut

că situația diferită în care se află cetățenii în funcție de reglementarea

aplicabilă potrivit principiului tempus regit actum nu poate fi privită ca o

încălcare a dispozițiilor constituționale care consacră egalitatea în fața

legii și a autorităților publice, fără privilegii și discriminări.

Prin întâmpinare,

intimații reclamanți au solicitat respingerea recursului, ca nefondat,

apreciind că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu respectarea

dispozițiilor legale.

Examinând decizia

recurată prin prisma motivelor de recurs invocate și a argumentelor aduse în

dezvoltarea acestora, Înalta Curte reține următoarele:

În ceea ce privește

criticile încadrabile în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., se constată că instanța de apel a reținut în mod corect că termenul de 60

de luni prevăzut de art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 nu poate fi

invocat de pârâtă în susținerea excepției prematurității cererii de chemare în

judecată, deoarece, prin Decizia nr. 269 din 7 mai 2014 a Curții

Constituționale, publicată în M. Of. al României nr. 513 din 9 iulie 2014, s-a statuat că prevederile

art. 4

teza a II-a din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru

finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a

imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România

sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art. 34

alin. (1)

din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia

restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data

intrării în vigoare a legii.

Invocarea de către

recurentă a dispozițiilor O.U.G. nr. 4/2012, aprobată cu modificări prin Legea nr.

117/2012, precum și a practicii judiciare elaborate sub imperiul acelei

reglementări, nu justifică o altă soluție cu privire la excepția

prematurității, deoarece perioada de suspendare prevăzută de acest act normativ

s-a epuizat la data de 15 mai 2013, dată de la care pârâta ar fi trebuit să

efectueze operațiunile prevăzute de lege, necesare pentru finalizarea

procedurii de acordare a măsurilor reparatorii cuvenite reclamanților.

Susținerile

recurentei în sensul că art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 nu este de

natură a limita accesul la justiție, nu afectează dreptul de proprietate, și că

impunerea unui termen nu poate decât să asigure un climat de siguranță

raporturilor juridice, nu pot fi primite, față de efectul obligatoriu al

deciziei Curții Constituționale anterior menționate, care a

vizat în mod expres problema constituționalității prevederilor de lege

criticate din perspectiva situației acțiunilor introduse la instanțe înainte de

intrarea în vigoare a Legii

nr. 165/2013, care erau pendinte la momentul intrării

în vigoare a legii, și în privința cărora Curtea a constatat ca art. 34

alin. (1)

din

Legea nr. 165/2013 este de natură să încalce egalitatea armelor, ca garanție a

dreptului la un proces echitabil, în ipoteza în care se interpretează că

termenele prevăzute de acesta sunt aplicabile și proceselor aflate pe rolul

instanțelor de judecată la data intrării în vigoare a legii.

Sunt corecte

aserțiunile recurentei, referitoare la obligația entităților implicate în

executarea legii de a respecta dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor

Omului și cele statuate în jurisprudența Curții Europene a Dreptului Omului

cu privire la proprietate și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil,

aceste susțineri nefăcând altceva decât să confirme justețea și legalitatea

deciziei recurate.

În ceea ce privește

argumentul invocat de pârâtă în apel, reiterat în recurs, în sensul că dosarul

de despăgubire al reclamanților va fi soluționat cu respectarea ordinii de

înregistrare a dosarelor stabilită prin Decizia nr. 10299 din 14 noiembrie 2012

a D., decizie însușită de E., curtea de apel a reținut că deciziile luate de

organele administrative referitoare la procedurile proprii nu au nicio

înrâurire asupra puterii executorii a unei hotărâri judecătorești. Cu

privire la acest argument al instanței de apel, recurenta nu formulează nicio

critică în recurs.

În plus față de acest

argument, Înalta Curte are în vedere faptul că instituirea printr-o decizie

internă a autorității pârâte a unor reguli de soluționare a dosarelor de

despăgubire nu se poate justifica decât în cazul în care aceste reguli ar avea

ca și consecință eficientizarea procedurilor legale și, ca rezultat, soluționarea

cererilor într-un termen rezonabil, astfel cum însăși recurenta își propune. În

speța de față, însă, acest rezultat nu a fost atins, deoarece, de la data

înregistrării dosarului de despăgubire și până la data soluționării prezentului

recurs a trecut o perioadă de timp apreciabilă, fără ca solicitarea

reclamanților să fi fost soluționată, deși, potrivit probelor administrate și

valorificate prin hotărârea instanței de fond, dosarul administrativ a fost

completat cu înscrisurile solicitate de pârâtă încă din luna martie 2013,

astfel cum rezultă din adresa din 15 martie 2013 emisă de Consiliul

Județean Prahova.

Pretinsa defavorizare

a altor persoane, ale căror dosare sunt în curs de soluționare la autoritatea

pârâtă, nu poate fi invocată ca argument pentru a se respinge cererea

reclamanților, deoarece pârâta, în calitate de autoritate a statului învestită

de lege, la nivel central, cu verificarea dosarelor din punctul de vedere al existenței

dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii, cu

evaluarea imobilelor și emiterea deciziei de compensare prin puncte, trebuie să

acorde aceeași atenție tuturor dosarelor pe care le are de soluționat, statul

având obligația să reglementeze modul de organizare și funcționare a acestei

autorități într-o manieră care să asigure respectarea principiului celerității

și a termenului rezonabil în privința tuturor cauzelor ce intră sub incidența

acestei proceduri speciale.

În privința criticii

încadrabile în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că obligarea pârâtei de a soluționa dosarul de

despăgubire în sensul dispus de prima instanță, menținut în apel, nu poate fi

calificată ca o „imixtiunea a puterii judecătorești în procedura administrativă”,

așa cum pretinde recurenta, ci constituie o concretizare a principiului

liberului acces la justiție, dând posibilitatea părții care se consideră

vătămată prin nesoluționarea dosarului de despăgubire să supună cererea sa

instanței de judecată.

Previziunea făcută de

recurentă, în sensul că va crește numărul de cereri cu obiect similar pe rolul

instanțelor de judecată, nu ar putea fi pusă pe seama soluției ce se pronunță

în prezentul litigiu, ci, în ipoteza în care s-ar concretiza, ar reprezenta

consecința modului de funcționare a autorității recurente. În plus, soluția

pronunțată în prezentul litigiu asupra excepției prematurității trebuie să se

bazeze pe circumstanțele concrete ale cauzei, nu pe supoziții referitoare la

numărul cauzelor cu același obiect care ar urma să se înregistreze pe rolul

instanțelor.

În ceea ce privește

invocarea de către recurentă a Deciziei nr. 861 din 28 noiembrie 2006 a Curții

Constituționale, Înalta Curte constată că această decizie vizează

excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 77,

art. 164 alin. (3), art. 165, art. 180 alin. (1) și ale cap. IX din Legea nr. 19/2000

privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale,

dispoziții legale care nu au legătură cu obiectul și cauza prezentului litigiu.

În raport cu aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de

pârâtă a fost respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta E. împotriva Deciziei nr. 450/A din data

de 05 octombrie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 februarie 2016.