ÎCCJ, Decizia nr. 350/2011

Ședința publică de la 20 iunie 2011

Asupra recursului de

față;

Din actele dosarului

constată următoarele:

Prin sentința nr. 192

din 9 februarie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, a fost respinsă, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petentul A.I.;

a fost obligat petentul la plata cheltuielilor judiciare statului.

Pentru a pronunța

această soluție prima instanță a reținut, în esență, că prin cererea

înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. 9881/1/2009, petentul A.I. a

formulat „plângere penală” împotriva intimaților magistrați B.M.C., D.A., M.I.

și C.R., solicitând tragerea la răspundere penală a acestora, sub aspectul

săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor,

favorizarea infractorilor, fals intelectual și nerespectarea hotărârilor

judecătorești.

În motivarea cererii,

petentul a arătat că în data de 13 noiembrie 2009, în temeiul art. 279 C. proc.

pen., a formulat plângere penală împotriva magistraților menționați anterior,

plângere care a fost depusă la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, organ judiciar care până la data de 14 decembrie 2009 (data

înregistrării prezentei cauze pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție) nu

i-a comunicat nicio rezoluție, încălcând dispozițiile art. 277 C. proc. pen. și

278 C. proc. pen.

Examinând plângerea

formulată, s-a constatat că petentul a solicitat efectuarea de cercetări față

de magistrații B.M.C., D.A., M.I. și C.R. sub aspectul săvârșirii mai multor

infracțiuni, însă în motivarea cererii, acesta s-a referit la nemulțumirile

sale legate de soluționarea în termen de către parchet în temeiul dispozițiilor

art. 275 și următoarele C. proc. pen.

Totodată, s-a

constatat că petentul A.I., în cererea sa, a făcut referire la „plângere”, ca

mod de sesizare a organelor judiciare, cât și la „plângere”, ca mijloc de

atacare a actelor procurorului, „combinarea” acestor instituții, fiind

inadmisibilă.

S-a reținut că în

speța dedusă judecății dacă s-ar considera că petentul a formulat plângerea, ca

mod de sesizare, aceasta este informă, nu cuprinde mențiunile obligatorii

cerute de art. 222 C. proc. pen., aspecte care atrag inadmisibilitatea cererii,

petentul menționând în cererea sa că a mai formulat o plângere împotriva

magistraților însă, parchetul nu a pronunțat nicio soluție în decurs de

aproximativ 30 zile, astfel încât prima instanță a apreciat că nu sunt

aplicabile dispozițiile art. 222 alin. (7) C. proc. pen., referitor la

plângerea greșit îndreptată.

De asemenea, s-a

constatat că potrivit dispozițiilor legale prevăzute de art. 275 – 278 C. proc.

pen. și art. 278

1

C. proc. pen., care reglementează modul în care

sunt supuse controlului măsurile și actele de urmărire penală, petiționarul ar

fi trebuit să parcurgă două etape obligatorii, anterioare momentului sesizării

instanței.

S-a concluzionat că

admisibilitatea plângerii petentului adresată direct instanței se apreciază din

perspectiva prevederilor art. 222 C. proc. pen. și art. 278 și următoarele C.

proc. pen., însă din conținutul plângerii rezultă că aceste etape anterioare,

obligatorii, nu au fost parcurse, nefiind pronunțată până în prezent o soluție

de neurmărire penală, din cele prevăzute de art. 278

1

alin. (1) C.

proc. pen., plângerea petentului fiind inadmisibilă.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, a formulat recurs petentul; recursul nu a fost

motivat.

Analizând cauza sub

toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 385

6

alin. (3) C. proc.

pen. se constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru

considerentele ce urmează.

Astfel

după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 275 și următoarele C.

proc. pen. împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală orice persoană

poate face plângere, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale

legitime, plângerea fiind soluționată potrivit distincțiilor prevăzute de art.

275 alin. (3) C. proc. pen. și art. 278 alin. (1) și (2) C. proc. pen.

În materia soluțiilor

de netrimitere în judecată legiuitorul a prevăzut nu doar posibilitatea

exercitării controlului ierarhic (potrivit art. 278 C. proc. pen.), dar și a

celui judecătoresc, în procedura specială reglementată de art. 278

1

C.

proc. pen.

Rezultă așadar că în

situația în care într-o cauză concretă nu s-a dispus una dintre soluțiile

expres și limitativ prevăzute de art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen.

și nici nu sunt incidente alte cazuri de excepție în care legiuitorul a

prevăzut dreptul de a se supune o soluție /măsură a procurorului cenzurii

instanței, nu există dreptul de a ataca prin plângere actul procurorului.

De asemenea, potrivit

dispozițiilor art. 222 C. proc. pen., plângerea este încunoștințarea făcută de

o persoană fizică sau juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin

infracțiune, trebuind să cuprindă numele, prenumele, calitatea și domiciliul

petiționarului, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, indicarea

făptuitorului, dacă este cunoscut și a mijloacelor de probă.

Rezultă că

neindicarea concretă, în cuprinsul plângerii, a mențiunilor prevăzute expres de

dispozițiile art. 222 alin. (2) C. proc. pen. face imposibilă determinarea

obiectul verificărilor ce trebuie efectuate de către organele de urmărire,

respectarea cerințelor legale privind conținutul plângerii reprezentând o

condiție de admisibilitate a acesteia, conferindu-i un conținut precis și

constituind, totodată, o precauțiune împotriva plângerilor neîntemeiate și a

exercitării abuzive a dreptului de petiționare.

În cauza de față,

petentul a sesizat prima instanță cu o plângere informă ca plângere penală,

deoarece nu îndeplinea condițiile prevăzute de art. 222 C. proc. pen. Totodată,

cererea formulată nu se putea circumscrie nici prevederilor art. 278

1

C.

proc. pen., deoarece nu avea ca obiect o soluție de netrimitere în judecată

dintre cele expres și limitativ prevăzute de art. 278

1

alin. (1) C.

proc. pen., plângerea nefiind prevăzută de legea procesuală în vigoare și pe

cale de consecință, inadmisibilă.

Așa fiind, se

constată că prima instanță a dat o corectă interpretare și aplicare

prevederilor legale incidente, hotărârea pronunțată fiind legală, temeinică și

riguros motivată.

Pentru considerente

ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1, lit. b) C.

proc. pen., recursul declarat va fi respins ca nefondat.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinței nr. 192 din 9

februarie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr. 9881/1/2009.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 20 iunie 2011.