ÎCCJ, Decizia nr. 95/2011

Ședința publică de la 28 februarie 2011

Asupra

recursului de față;

Din

actele dosarului constată următoarele:

Prin sentința nr. 227 din 15

februarie 2010 a fost respinsă ca inadmisibilă, plângerea formulată de petentul

A.I., a fost obligat petentul la plata cheltuielilor judiciare statului.

Pentru a pronunța această soluție

prima instanță a reținut, în esență că, prin cererea înregistrată pe rolul

acestei instanțe sub nr. 9880/1/2009, petentul A.I. a formulat „plângere

penală” împotriva intimatului I.M., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând tragerea la răspundere penală a

acestuia, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu contra

intereselor persoanelor, favorizarea infractorilor, fals intelectual și

nerespectarea hotărârilor judecătorești.

În motivarea cererii, petentul a

arătat că la data de 13 noiembrie 2009, în temeiul art. 278 C. proc. pen., a

formulat plângere împotriva soluției adoptate în dosarul nr. 16604/3777/1/2009

al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de

Urmărire Penală și Criminalistică, plângere care a fost depusă la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, organ judiciar care până la data

de 14 decembrie 2009 nu i-a comunicat nicio rezoluție, încălcând dispozițiile

art. 277 și art. 278 C. proc. pen.

Examinând cererea formulată,

prima instanță a constatat că petentul A.I. a solicitat efectuarea de cercetări

față de magistratul I.M. sub aspectul săvârșirii mai multor infracțiuni, însă

în motivare acesta face referire la nemulțumirile sale legate de nesoluționarea

în termen, de către Parchet, a unei plângeri formulate în temeiul dispozițiilor

art. 275 și următoarele C. proc. pen.

Totodată, s-a apreciat că

plângerea, ca mod de sesizare a organelor de urmărire penală, se deosebește,

din punct de vedere al naturii juridice, atât de plângerea reglementată de art.

275-278 C. proc. pen., ca mijloc de atacare a actelor de urmărire penală la

procuror, cât și de plângerea prevăzută în art. 278

1

C. proc. pen.,

ca mijloc de sesizare a instanței cu privire la nelegalitatea/netemeinicia soluțiilor

de neurmărire penală pronunțate de procuror și că, în speță, petentul în

cererea sa intitulată „ plângere penală”, face referiri atât la plângere, ca

mod de sesizare a organului judiciar, cât și la plângere, ca mijloc de atacare

a actelor procurorului, fiind inadmisibilă o „ combinare” a acestor instituții.

Potrivit art. 222 C.

proc. pen., plângerea este încunoștințarea făcută de o persoană fizică sau de o

persoană juridică, referitoare la o vătămare care i s-a cauzat prin

infracțiune. Plângerea scrisă, ca mod de sesizare a organului de urmărire

penală despre săvârșirea unei fapte penale, trebuie să cuprindă: numele,

calitatea și domiciliul petiționarului, descrierea faptei care constituie

obiectul plângerii, indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut și a mijloacelor

de probă prin care se pot dovedi împrejurările cauzei.

S-a reținut că în speța dedusă

judecății dacă s-ar considera că petentul a formulat plângere, ca mod de

sesizare, aceasta este informă, întrucât nu cuprinde mențiunile obligatorii

cerute de art. 222 C. proc. pen., aspect care atrage inadmisibilitatea cererii

și inutilitatea trimiterii cauzei organului competent să efectueze cercetări,

conform art. 222 alin. (7) C. proc. pen..

Totodată, s-a constatat că

potrivit dispozițiilor legale prevăzute de art. 275-278 C. proc. pen. și art.

278

1

C. proc. pen., care reglementează modul în care sunt supuse

controlului măsurile și actele de urmărire penală, petiționarul ar fi trebuit

să parcurgă două etape obligatorii, anterioare momentului sesizării instanței,

admisibilitatea plângerii adresată direct instanței apreciindu-se din

perspectiva textelor legale anterior menționate, din conținutul plângerii

rezultând că aceste etape anterioare obligatorii nu au fost parcurse, în cauză

nefiind pronunțată, până în prezent, o soluție de neurmărire penală din cele

prevăzute de art. 278

1

C. proc. pen., astfel că plângerea a fost

respinsă, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe în

termen legal, a formulat recurs petentul, criticând-o, astfel după cum rezultă

din motivele de recurs (fila 6 dosar recurs) pentru încălcarea dispozițiilor

art. 10 lit. j) C. proc. pen., art. 48 lit. g) C. proc. pen., art. 62 C. proc.

pen., art. 277 C. proc. pen., art. 278

1

alin. (2) și (12) C. proc.

pen., art. 1200 C. civ., art. 6 din Legea nr. 304/2004, art. 21 alin. (1) și

art. 52 din Constituție, neobservarea existenței unei motivări a plângerii

formulată împotriva intimatului M.I., nerespectarea unor hotărâri definitive;

s-a solicitat admiterea recursului și rejudecarea cauzei pe bază de probe și cu

respectarea hotărârilor judecătorești executorii.

Analizând recursul prin prisma

criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit art. 385

6

alin.

(3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat și va fi respins,

pentru considerentele ce urmează.

Astfel după cum rezultă din

interpretarea dispozițiilor art. 222 C. proc. pen., plângerea este

încunoștințarea făcută de o persoană fizică sau juridică, referitoare la o

vătămare ce i s-a cauzat prin infracțiune, trebuind să cuprindă numele,

prenumele, calitatea și domiciliul petiționarului, descrierea faptei care

formează obiectul plângerii, indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut și a

mijloacelor de probă.

Rezultă că neindicarea concretă,

în cuprinsul plângerii, a mențiunilor prevăzute expres de dispozițiile art. 222

alin. (2) C. proc. pen. face imposibilă determinarea obiectului verificărilor

ce trebuie efectuate de către organele de urmărire, respectarea cerințelor

legale privind conținutul plângerii reprezentând o condiție de admisibilitate a

acesteia, conferindu-i un conținut precis și constituind, totodată, o

precauțiune împotriva plângerilor neîntemeiate și a exercitării abuzive a

dreptului de petiționare.

Totodată, se constată că, astfel

după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 275 și următoarele C.

proc. pen. împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală orice persoană poate

face plângere, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime,

plângerea fiind soluționată potrivit distincțiilor prevăzute de art. 275 alin.

(3) C. proc. pen. și art. 278 alin. (1) și (2) C. proc. pen.

În materia soluțiilor de

netrimitere în judecată legiuitorul a prevăzut nu doar posibilitatea

exercitării controlului ierarhic (potrivit art. 278 C. proc. pen. ), dar și pe

cea a controlului judecătoresc, în procedura specială reglementată de art. 278

1

C. proc. pen.

Rezultă, așadar, că în situația

în care într-o cauză concretă nu s-a dispus una dintre soluțiile expres și

limitativ prevăzute de art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen. și nici nu

sunt incidente alte cazuri de excepție în care legiuitorul a prevăzut dreptul

de a se supune o soluție/măsură a procurorului cenzurii instanței, nu există

dreptul de a ataca prin plângere actul procurorului.

În cauza dedusă judecății

petentul a sesizat prima instanță cu o plângere formal întemeiată pe

dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen., dar care nu avea ca obiect una

dintre soluțiile expres și limitativ reglementate de dispozițiile art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen. și nici nu cuprindea elementele de conținut prevăzute

expres de dispozițiile art. 222 alin. (2) C. proc. pen., spre a putea fi

calificată ca plângere penală.

Așa fiind, se constată că în mod corect

prima instanță a apreciat că a fost sesizată nelegal, printr-o cerere

neprevăzută de lege și, deci, inadmisibilă, dând o justă interpretare și

aplicare prevederilor legale incidente, hotărârea pronunțată fiind legală,

temeinică și just motivată.

Motivele de recurs invocate sunt

nefondate.

Prima instanță a procedat la

soluționarea cauzei cu respectarea dispozițiilor legale privind

incompatibilitățile, de altfel, recurentul neformulând cerere de recuzare a

magistraților apreciați ca incompatibili a participa la soluționarea cauzei.

Reglementările normative privind

probele au fost aplicate și respectate de către prima instanță în limitele devoluțiunii

cauzei, respectiv doar sub aspectul chestiunii admisibilității plângerii

formulate, iar dispozițiile art. 277 - 278

1

C. proc. pen. nu își

găseau aplicabilitatea în cauză, astfel după cum s-a arătat și anterior.

Se reține, de asemenea, că în

cauză nu a fost dovedită incidența autorității de lucru judecat a unor hotărâri

judecătorești și, totodată că liberul acces la justiție nu a fost încălcat,

dreptul părții de a se adresa instanței neechivalând cu admisibilitatea

oricăror cereri formulate.

Pentru considerentele ce preced,

în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.,

recursul declarat va fi respins, ca nefondat.

Văzând și dispozițiile art. 192

alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinței nr. 227 din 15

februarie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr. 9880/1/2009.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 28 februarie 2011.