ÎCCJ, Decizia nr. 76/2011

Ședința publică de la 28 februarie 2011 Asupra recursului de față; Din actele dosarului constată următoarele: Prin sentința nr. 2171 din 17 decembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul N.V. împotriva rezoluției din 21 iulie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, dată în dosarul nr. 685/P/2009; a fost menținută rezoluția atacată, iar petentul obligat la plata cheltuielilor judiciare statului. Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut, în esență, că prin rezoluția din 21 iulie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, dată în dosarul nr. 685/P/2009 s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de intimați pentru infracțiunea prevăzută de art. 246 C. pen.

în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen. întrucât din actele premergătoare efectuate a rezultat că pretinsa faptă nu există. În esență procurorul a reținut următoarele: Petiționarul N.V. a formulat plângere împotriva procurorilor B.G. și G.G., din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești pentru infracțiunea prevăzută de dispozițiile art. 246 C. pen., pretins comisă prin aceea că nu și-au îndeplinit corespunzător atribuțiile de serviciu cu prilejul soluționării dosarului nr. 132/P/2007, în care petiționarul solicitase efectuarea de cercetări penale față de persoanele care în continuare uzitează de certificatul de moștenitor „declarat anulat prin decizia nr. 1649 din 5 mai 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție”.

Nemulțumirea părții vătămate a privit soluțiile de netrimitere în judecată dispuse de procurorii B.G. și G.G. care nu au avut în vedere „falsitatea certificatului de moștenitor”, soluții care, în opinia părții vătămate, au întrerupt cercetările care ar fi condus la dovedirea susținerilor sale. În plângerea scrisă, depusă la Înalta Curte de Casație și Justiție petentul a solicitat desființarea rezoluției susmenționată a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, dată în dosarul nr. 685/P/2009 și a rezoluției nr. 8363/3963/II-2/2009 a procurorului șef secție a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, și reluarea cercetărilor care să dovedească vinovăția intimaților, care fie din rea credință, fie din gravă neglijență nu au efectuat profesionist cercetările care se impuneau pentru tragerea la răspundere a falsificatorilor C.C.

și alții. Examinând cauza sub toate aspectele conform art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen., prima instanță a constatat că plângerea nu este fondată, împrejurarea că intimații G.G. și B.G. au soluționat defavorabil plângerea formulată de N.V. în dosarul nr. 132/P/2007, neputând determina începerea urmăririi penale față de intimați pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen. S-a reținut totodată, că, din actele premergătoare în cauză ce au format obiectul dosarului penal nr. 685/P/2008 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, rezultă că nu s-au identificat date și elemente care să constituie temeiuri pentru începerea urmăririi penale față de intimații G.G.

și B.G. pentru infracțiunea reclamată, astfel că soluția de neîncepere a urmăririi penale dispusă în temeiul art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., este temeinică și legală; în consecință, respingând plângerea și dispunând neînceperea urmăririi penale față de intimați, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, a adoptat o rezoluție temeinică și legală.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul, criticând-o, astfel după cum rezultă din concluziile orale formulate, expuse în partea introductivă a prezentei decizii și din motivele de recurs și notele scrise depuse la dosar (filele 8-13 și 47-51 dosar recurs) pentru neefectuarea de verificări, neîndeplinirea atribuțiilor de serviciu de către intimați, încălcarea rolului activ al instanței și aflării adevărului, dispunerea de soluții de către intimați cu ignorarea dovezilor depuse, obligarea petentului la plata cheltuielilor judiciare statului, neclarificarea, de către intimați a aspectelor invocate în plângerea petentului, dovedite prin înscrisurile prezentate. S-a solicitat admiterea recursului și rejudecarea cauzei de instanța de recurs, cu luarea măsurilor în vederea începerii urmăririi penale față de intimați.

Analizând cauza prin prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează. Astfel după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 228 C. proc. pen. începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea unei condiții pozitive, privind inexistența datelor referitoare la comiterea unei infracțiuni și a unei condiții negative, a inexistenței cazurilor prevăzute de art. 10 C. proc. pen., de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale, cu distincțiile arătate de textul de lege invocat. În cauza dedusă judecății, procurorul, cu respectarea dispozițiilor art. 224 C. proc.

pen., a efectuat în etapa actelor premergătoare, verificările apreciate ca utile cauzei și, motivat, constatând că faptele reclamate nu există în materialitatea lor, a dispus față de intimați soluția de neîncepere a urmăririi penale. Din verificarea actelor dosarului se constată, totodată, că nemulțumirea petentului, care a stat la originea plângerii penale formulată împotriva intimaților procurori, rezidă din modul în care aceștia au soluționat o cauză penală privind anumite persoane, anterior reclamate de petent, implicate în pretinsa falsificare și folosire a unui certificat de moștenitor fals. Astfel, se constată că soluția dispusă prin rezoluția atacată este legală și temeinică, intimații magistrați îndeplinindu-și legal atribuțiile de serviciu, dispunerea în baza legii a unei soluții ce a nemulțumit o parte din proces neconstituind o dovadă a comiterii, de către aceștia, a unor fapte din sfera ilicitului penal.

Se reține sub acest aspect că exercitarea atribuțiilor cu care, prin lege, magistratul a fost investit și îndeplinirea activității jurisdicționale – ce presupune interpretarea și aplicarea legii cauzelor supuse cercetării – nu pot constitui, prin ele însele, infracțiuni, în lipsa dovezilor în acest sens. În cauză, nemulțumirea pur subiectivă a petentului față de modul de instrumentare a unei cauze putea și trebuia să fie invocată pe calea parcurgerii procedurii legale de contestare a soluțiilor procurorului (potrivit art. 278 – 278 1 C. proc. pen.), singura aptă a conduce, eventual, la infirmarea sau desființarea unor asemenea soluții, procedură ce nu poate fi înlocuită și nici completată prin formularea de plângeri penale.

Așa fiind, se constată că în mod legal și temeinic prima instanță, în urma unei evaluări proprii juste a materialului dosarului, plângerii petentului și rezoluției atacate potrivit art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen., a menținut soluția dispusă de către procuror. Criticile invocate în recurs sunt nefondate. Motivul de recurs privind neexercitarea rolului activ al instanței și încălcarea principiului aflării adevărului nu poate fi primit deoarece, după cum s-a arătat și anterior, instanța a făcut demersurile impuse de dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen., oferind petentului posibilitatea reală și efectivă de a dovedi temeinicia susținerilor sale și a formula apărările considerate utile, instanța formându-și convingerea pe baza materialului dosarului în ansamblul său, astfel după cum prevăd dispozițiile art. 278 1 alin. (7) C. proc.

pen. Critica privind, în esență, neîndeplinirea obligațiilor de serviciu către intimați este nefondată deoarece actele dosarului și verificările efectuate nu au furnizat indicii de comitere a vreunei fapte ilicite, exercitarea prerogativelor funcției deținută de intimații magistrați circumscriindu-se prevederilor legale. Motivul de recurs privind neefectuarea de verificări și ignorarea dovezilor care demonstrau, în opinia petentului, temeinicia susținerilor sale, nu poate fi primit, deoarece, pe de o parte, organul de urmărire a efectuat, potrivit art. 224 C. proc. pen. verificările necesare fundamentării soluției dispuse (neexistând o obligație legală de a efectua verificările apreciate ca utile de către parte), iar, pe de altă parte, instanța a analizat cauza, cu respectarea dispozițiilor art. 278 1 C. proc.

pen., hotărârea pronunțată fiind legală, temeinică și riguros argumentată, inclusiv sub aspectul obligării petentului la plata cheltuielilor judiciare, măsură criticată de parte, dar întemeiată pe dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen. și pe împrejurarea respingerii cererii cu soluționarea căreia partea a sesizat instanța. Pentru considerentele ce preced în temeiul dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. recursul declarat va fi respins ca nefondat. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul N.V. împotriva sentinței nr. 2171 din 17 decembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 7571/1/2009. Obligă recurentul petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 28 februarie 2011.