ÎCCJ, Decizia nr. 76/2011

Ședința publică de la 28 februarie 2011

Asupra

recursului de față;

Din

actele dosarului constată următoarele:

Prin

sentința nr. 2171 din 17 decembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de

petentul N.V. împotriva rezoluției din 21 iulie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și

Criminalistică, dată în dosarul nr. 685/P/2009; a fost menținută rezoluția

atacată, iar petentul obligat la plata cheltuielilor judiciare statului.

Pentru a pronunța această

hotărâre prima instanță a reținut, în esență, că prin rezoluția din 21 iulie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și

Criminalistică, dată în dosarul nr. 685/P/2009 s-a dispus neînceperea urmăririi

penale față de intimați pentru infracțiunea prevăzută de art. 246 C. pen. în

temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen. întrucât din actele premergătoare

efectuate a rezultat că pretinsa faptă nu există.

În esență procurorul a reținut

următoarele:

Petiționarul N.V. a formulat

plângere împotriva procurorilor B.G. și G.G., din cadrul Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel Ploiești pentru infracțiunea prevăzută de dispozițiile

art. 246 C. pen., pretins comisă prin aceea că nu și-au îndeplinit

corespunzător atribuțiile de serviciu cu prilejul soluționării dosarului nr.

132/P/2007, în care petiționarul solicitase efectuarea de cercetări penale față

de persoanele care în continuare uzitează de certificatul de moștenitor

„declarat anulat prin decizia nr. 1649 din 5 mai 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție”.

Nemulțumirea părții vătămate a

privit soluțiile de netrimitere în judecată dispuse de procurorii B.G. și G.G.

care nu au avut în vedere „falsitatea certificatului de moștenitor”, soluții

care, în opinia părții vătămate, au întrerupt cercetările care ar fi condus la

dovedirea susținerilor sale.

În plângerea scrisă, depusă la

Înalta Curte de Casație și Justiție petentul a solicitat desființarea

rezoluției susmenționată a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, dată în dosarul nr.

685/P/2009 și a rezoluției nr. 8363/3963/II-2/2009 a procurorului șef secție a

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire

Penală și Criminalistică, și reluarea cercetărilor care să dovedească vinovăția

intimaților, care fie din rea credință, fie din gravă neglijență nu au efectuat

profesionist cercetările care se impuneau pentru tragerea la răspundere a

falsificatorilor C.C. și alții.

Examinând cauza sub toate

aspectele conform art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen., prima instanță

a constatat că plângerea nu este fondată, împrejurarea că intimații G.G. și B.G.

au soluționat defavorabil plângerea formulată de N.V. în dosarul nr.

132/P/2007, neputând determina începerea urmăririi penale față de intimați

pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen.

S-a reținut totodată, că, din

actele premergătoare în cauză ce au format obiectul dosarului penal nr.

685/P/2008 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, rezultă că nu s-au identificat date

și elemente care să constituie temeiuri pentru începerea urmăririi penale față

de intimații G.G. și B.G. pentru infracțiunea reclamată, astfel că soluția de

neîncepere a urmăririi penale dispusă în temeiul art. 228 alin. (6) raportat la

art. 10 lit. a) C. proc. pen., este temeinică și legală; în consecință,

respingând plângerea și dispunând neînceperea urmăririi penale față de

intimați, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de

Urmărire Penală și Criminalistică, a adoptat o rezoluție temeinică și legală.

Împotriva acestei sentințe, în

termen legal, a declarat recurs petentul, criticând-o, astfel după cum rezultă

din concluziile orale formulate, expuse în partea introductivă a prezentei

decizii și din motivele de recurs și notele scrise depuse la dosar (filele 8-13

și 47-51 dosar recurs) pentru neefectuarea de verificări, neîndeplinirea

atribuțiilor de serviciu de către intimați, încălcarea rolului activ al

instanței și aflării adevărului, dispunerea de soluții de către intimați cu

ignorarea dovezilor depuse, obligarea petentului la plata cheltuielilor

judiciare statului, neclarificarea, de către intimați a aspectelor invocate în

plângerea petentului, dovedite prin înscrisurile prezentate. S-a solicitat

admiterea recursului și rejudecarea cauzei de instanța de recurs, cu luarea

măsurilor în vederea începerii urmăririi penale față de intimați.

Analizând cauza prin prisma

criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat și va fi respins,

pentru considerentele ce urmează.

Astfel după cum rezultă din

interpretarea dispozițiilor art. 228 C. proc. pen. începerea urmăririi penale

presupune îndeplinirea unei condiții pozitive, privind inexistența datelor

referitoare la comiterea unei infracțiuni și a unei condiții negative, a

inexistenței cazurilor prevăzute de art. 10 C. proc. pen., de împiedicare a

punerii în mișcare a acțiunii penale, cu distincțiile arătate de textul de lege

invocat.

În cauza dedusă judecății,

procurorul, cu respectarea dispozițiilor art. 224 C. proc. pen., a efectuat în

etapa actelor premergătoare, verificările apreciate ca utile cauzei și,

motivat, constatând că faptele reclamate nu există în materialitatea lor, a

dispus față de intimați soluția de neîncepere a urmăririi penale.

Din verificarea actelor dosarului

se constată, totodată, că nemulțumirea petentului, care a stat la originea

plângerii penale formulată împotriva intimaților procurori, rezidă din modul în

care aceștia au soluționat o cauză penală privind anumite persoane, anterior

reclamate de petent, implicate în pretinsa falsificare și folosire a unui

certificat de moștenitor fals.

Astfel, se constată că soluția

dispusă prin rezoluția atacată este legală și temeinică, intimații magistrați

îndeplinindu-și legal atribuțiile de serviciu, dispunerea în baza legii a unei

soluții ce a nemulțumit o parte din proces neconstituind o dovadă a comiterii,

de către aceștia, a unor fapte din sfera ilicitului penal. Se reține sub acest

aspect că exercitarea atribuțiilor cu care, prin lege, magistratul a fost

investit și îndeplinirea activității jurisdicționale – ce presupune

interpretarea și aplicarea legii cauzelor supuse cercetării – nu pot constitui,

prin ele însele, infracțiuni, în lipsa dovezilor în acest sens.

În cauză, nemulțumirea pur

subiectivă a petentului față de modul de instrumentare a unei cauze putea și

trebuia să fie invocată pe calea parcurgerii procedurii legale de contestare a

soluțiilor procurorului (potrivit art. 278 – 278

1

C. proc. pen.),

singura aptă a conduce, eventual, la infirmarea sau desființarea unor asemenea

soluții, procedură ce nu poate fi înlocuită și nici completată prin formularea

de plângeri penale.

Așa fiind, se constată că în mod

legal și temeinic prima instanță, în urma unei evaluări proprii juste a

materialului dosarului, plângerii petentului și rezoluției atacate potrivit

art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen., a menținut soluția dispusă de

către procuror.

Criticile invocate în recurs sunt

nefondate.

Motivul de recurs privind

neexercitarea rolului activ al instanței și încălcarea principiului aflării

adevărului nu poate fi primit deoarece, după cum s-a arătat și anterior,

instanța a făcut demersurile impuse de dispozițiile art. 278

1

C.

proc. pen., oferind petentului posibilitatea reală și efectivă de a dovedi

temeinicia susținerilor sale și a formula apărările considerate utile, instanța

formându-și convingerea pe baza materialului dosarului în ansamblul său, astfel

după cum prevăd dispozițiile art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen.

Critica privind, în esență,

neîndeplinirea obligațiilor de serviciu către intimați este nefondată deoarece

actele dosarului și verificările efectuate nu au furnizat indicii de comitere a

vreunei fapte ilicite, exercitarea prerogativelor funcției deținută de

intimații magistrați circumscriindu-se prevederilor legale.

Motivul de recurs privind

neefectuarea de verificări și ignorarea dovezilor care demonstrau, în opinia

petentului, temeinicia susținerilor sale, nu poate fi primit, deoarece, pe de o

parte, organul de urmărire a efectuat, potrivit art. 224 C. proc. pen. verificările

necesare fundamentării soluției dispuse (neexistând o obligație legală de a

efectua verificările apreciate ca utile de către parte), iar, pe de altă parte,

instanța a analizat cauza, cu respectarea dispozițiilor art. 278

1

C.

proc. pen., hotărârea pronunțată fiind legală, temeinică și riguros

argumentată, inclusiv sub aspectul obligării petentului la plata cheltuielilor

judiciare, măsură criticată de parte, dar întemeiată pe dispozițiile art. 192

alin. (2) C. proc. pen. și pe împrejurarea respingerii cererii cu soluționarea

căreia partea a sesizat instanța.

Pentru considerentele ce preced

în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen. recursul

declarat va fi respins ca nefondat.

Văzând și dispozițiile art. 192

alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul N.V. împotriva sentinței nr. 2171 din

17 decembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr. 7571/1/2009.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 28 februarie 2011.