ÎCCJ, Decizia nr. 266/2011

Ședința publică de la 27 aprilie 2011 Asupra recursului de față; Din actele dosarului constată următoarele: Prin sentința nr. 241 din 17 februarie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul V.E.S. împotriva rezoluției nr. 1317/P/2009 din 22 octombrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică. A fost menținută rezoluția atacată, iar petentul obligat la plata cheltuielilor judiciare statului. Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut, în esență, că prin plângerea înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, petiționarul V.S.

a solicitat tragerea la răspundere penală a procurorilor M.D. și R.C. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., art. 248 C. pen. și art. 268 C. pen., pretins a fi fost săvârșite în dosarul nr. 460/P/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Moreni. Prin rezoluția nr. 1317/P/2009 din 22 octombrie 2009 dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, în temeiul dispozițiilor art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de magistrații procurori M.D. și R.C. În esență, s-a reținut că în dosarul nr. 460/P/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Moreni, magistratul procuror R.C.

a confirmat începerea urmăririi penale, iar rechizitoriul prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului V.S. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 271 C. pen. a fost întocmit de prim procurorul M.D. În instrumentarea acestui dosar, s-a constatat ca fiind respectate dispozițiile legale acordându-se părților toate garanțiile procesuale. Prin rezoluția nr. 11189/5583/II/2/2009 dată la 23 noiembrie 2009 de procurorul șef al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a plângerii formulate de petiționarul V.S. împotriva soluției dată în dosarul nr. 1317/P/2009.

Împotriva rezoluțiilor procurorului, în temeiul dispozițiilor art. 278 1 C. proc. pen., petiționarul V.S. a formulat plângere la instanță solicitând admiterea acesteia, desființarea rezoluției și reținerea cauzei pentru judecare conform art. 278 1 alin. (8) lit. c) C. proc. pen.; petiționarul a arătat că faptele magistratului procuror R.C. au fost săvârșite în legătură cu dosarul nr. 561/P/2001 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Moreni și nu în dosarul nr. 460/P/2005 care a fost soluționat de magistratul procuror M.D., considerându-se că aceștia și-au exercitat în mod abuziv atribuțiile de serviciu. Prima instanță, examinând plângerea formulată de petiționarul V.S., în conformitate cu dispozițiile art. 278 1 alin. (7) C. proc.

pen., pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, a constatat că aceasta este nefondată. S-a reținut că din actele pregătitoare dispuse și efectuate în cauză rezultă că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Moreni nr. 460/P/2006, întocmit de magistratul procuror M.D., s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului V.S. pentru săvârșirea infracțiunii de nerespectare a hotărârilor judecătorești prevăzută de art. 271 alin. (2)C. pen., constând în aceea că din luna decembrie 2004 acesta a împiedicat-o pe partea vătămată S.O. să folosească locuința situată în Municipiul Moreni, deținută în baza unei hotărâri judecătorești. Prin rezoluția nr. 466/P/2005 din 14 septembrie 2005 magistratul procuror R.C., în temeiul dispozițiilor art. 228 alin. (3) C. proc.

pen., a dispus confirmarea rezoluției de începere a urmăririi penale împotriva învinuitului V.S. Prin sentința penală nr. 1250 din 24 octombrie 2006 pronunțată în dosarul nr. 1705/2006 al Judecătoriei Moreni, definitivă prin decizia penală nr. 542 din 20 iunie 2007 a Curții de Apel Ploiești (dosar nr. 1152/42/2007) s-a dispus condamnarea inculpatului V.S. la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 271 alin. (2) C. pen., din motivarea hotărârii rezultând că, anterior, prin sentința penală nr. 561/2002 a Judecătoriei Moreni, pronunțată în dosarul nr. 646/2002 s-a aplicat aceluiași inculpat pedeapsa amenzii de 5.000.000 lei, reținându-se în sarcina acestuia săvârșirea infracțiunii de nerespectare a hotărârilor judecătorești prevăzută de art. 271 alin. (2) C. pen.

Prin aceeași sentință, instanța a dispus repunerea părților în situația anterioară, inculpatul fiind obligat să lase părții vătămate în deplină proprietate și posesie acest imobil. Având în vedere starea de fapt rezultată din actele premergătoare administrate, prima instanță a constatat criticile formulate de petiționar ca fiind nefondate, magistrații procurori care au supravegheat cercetarea penală și care au dispus, ulterior, trimiterea sa în judecată, exercitându-și atribuțiile de serviciu în conformitate cu dispozițiile legale, în faza de urmărire penală cât și în cursul judecății dispunându-se administrarea probelor necesare stabilirii adevărului, probe pe care s-a fundamentat hotărârea de condamnare, în cadrul procedurii instituite prin dispozițiile art. 278 1 C. proc.

pen., neputând fi invocate aspecte care țin de judecarea unei cauze soluționate printr-o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat. Nulitatea actelor de urmărire penală, dacă aceasta exista, probatoriul incomplet sau încălcarea unor norme de procedură în faza de urmărire penală se impuneau a fi invocate în cursul judecării cauzei în fond și ulterior în căile de atac prevăzute de lege. S-a concluzionat că, în cauză, nu există indicii care să contureze săvârșirea de către magistrații procurori a unei fapte penale, rezoluția dată de procuror fiind legală și temeinică.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul, criticând-o, astfel cum rezultă din cuprinsul cererii de recurs (fila 3 dosar recurs) pentru nelegalitate, netemeinicie, neefectuarea de cercetări sub aspectul comiterii de către intimați a infracțiunii prevăzută de art. 268 C. pen., necercetarea de către instanță a locului pretinsei comiteri a faptei și a împrejurărilor săvârșirii acesteia. Analizând cauza prin prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează. Astfel, după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 228 C. proc.

pen. începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiții pozitive, a existenței de date referitoare la comiterea unei infracțiuni și a unei condiții negative, a inexistenței cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale, prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu distincțiile arătate de norma precitată. În cauza dedusă judecății petentul, nemulțumit de modul de soluționare a unui dosar penal în care a fost parte, a atribuit conotații penale legalei derulări a urmăririi penale de către procurori.

Din verificarea actelor dosarului se constată, însă, că aceștia și-au exercitat legal prerogativele funcției deținute, administrarea de probe, interpretarea și aplicarea legii precum și dispunerea unei soluții într-o cauză supusă instrumentării constituind exercițiul normal al funcției cu care intimații procurori au fost învestiți neputând constitui, prin ele însele, infracțiuni, spre a fi angajată răspunderea penală a acestora, după cum sugerează petentul. Așadar, în mod întemeiat procurorul, sesizat prin plângerea petentului, a constatat în baza actelor premergătoare efectuate potrivit dispozițiilor art. 224 C. proc. pen., că faptele reclamate nu există în materialitatea lor, soluția de neîncepere a urmăririi penale dispusă față de intimați fiind legală și temeinică.

Nemulțumirile petentului față de soluția dispusă într-o cauză în care a fost parte puteau fi eventual invocate în cursul procedurii judiciare respective, prin formularea apărărilor în fața instanței și exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, procedură a cărei parcurgere nu poate fi substituită și nici completată de formularea plângerii penale, această instituție juridică având o altă finalitate. Așa fiind, se constată că în mod corect prima instanță, dând o evaluare proprie justă, potrivit art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen., materialului dosarului, plângerii petentului și rezoluției atacate a menținut soluția dispusă de către procuror, hotărârea astfel pronunțată fiind legală, temeinică și riguros argumentată.

Criticile invocate în recurs sunt nefondate. Motivul referitor la neefectuarea de cercetări referitoare la comiterea de către intimați a infracțiunii prevăzute de art. 268 C. pen. este neîntemeiat deoarece prima instanță a verificat rezoluția atacată sub aspectul legalității și temeiniciei în ceea ce privește soluția de netrimitere în judecată dispusă față de intimați în legătură cu infracțiunile prevăzute de art. 246 C. pen., art. 248 C. pen. și art. 268 C. pen., verificările dispuse de procuror în etapa actelor premergătoare fundamentând soluția dispusă, procurorul neavând obligația efectuării actelor premergătoare apreciate ca utile de parte, ci pe cele necesare dispunerii unei soluții, ceea ce în cauză s-a realizat.

Critica referitoare la neadministrarea unor probe de către instanță și nereținerea cauzei în vederea judecării fondului nu este susținută, deoarece, pe de-o parte, probatoriul administrat într-o cauză distinctă nu poate fi completat în maniera sugerată de petent, prin formularea plângerii penale și parcurgerea procedurii prevăzute de art. 278 1 C. proc. pen., iar pe de altă parte, prima instanță a apreciat motivat că soluția de neîncepere a urmăririi penale dispusă de procuror este legală și temeinică. Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc.

pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul V.E.S. împotriva sentinței nr. 241 din 17 februarie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 9728/1/2009. Obligă recurentul petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 27 aprilie 2011.