Decizia nr. 1318/2012 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — contestație în anulare împotriva sentinței nr. 2820/2010 a Curții de Apel București

Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 2820 din data de 9 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității și, în consecință, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC M. SRL București în contradictoriu cu pârâtul Procurorul General L.K. - Ministerul Public, ca inadmisibilă. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că procedura specială în care Ministerul Public apreciază asupra necesității contestării unui act administrativ se înscrie în excepțiile prevăzute de art. 5 alin. (2) din Legea 554/2004, în sensul că analiza oportunității promovării unei acțiuni în contencios în condițiile art. 1 alin. (4) și (5) din aceleași act normativ, nu poate fi realizată de instanța de judecată prin raportare la dispozițiile care reglementează refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, referitoare la un drept sau un interes legitim.

Recursul declarat de reclamantă Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC M. SRL București, solicitând admiterea căii de atac și modificarea sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii.

Hotărârea atacată cu contestație în anulare Prin Decizia nr. 1986 din 5 aprilie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC M. SRL București împotriva Sentinței civile nr. 2802 din 9 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Pentru a pronunța această soluție, instanța de control judiciar a reținut, în acord cu hotărârea primei instanțe, că demersul judiciar al reclamantei care are ca scop obținerea unei hotărâri judecătorești prin care Ministerul Public să fie obligat să promoveze o acțiune în contencios administrativ este inadmisibil. Nu există un drept al unei persoane de a pretinde Ministerului Public să procedeze în sensul în care a solicitat reclamanta, precum nicio obligație a acestuia de a sesiza instanțele de contencios administrativ, având în vedere prevederile art. 1 alin. (4) și (5) din Legea nr. 554/2004 care desemnează Ministerul Public ca titular al acțiunii în contencios administrativ. Decizia de a sesiza instanța de judecată îi aparține exclusiv și o exercită dacă apreciază că există un act administrativ individual emis cu exces de putere, respectiv un act administrativ normativ ce a vătămat un interes legitim public. Prin urmare, Ministerul Public nu poate fi obligat prin hotărâre judecătorească să exercite prerogativele ce i-au fost conferite prin textul de lege sus-menționat, dacă apreciază că nu sunt satisfăcute exigențele legale ale celor două dispoziții normative din Legea contenciosului administrativ. În ceea ce privește critica referitoare la nerespectarea principiului continuității și a distribuirii aleatorii a dosarelor, întrucât la două termene diferite ședințele de judecată au fost prezidate de fiecare dată de alt judecător, instanța de control judiciar a considerat că nu poate fi primită, având în vedere Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea nr. 387/2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, care reglementează detaliat toate ipotezele în care sunt înlocuiți judecătorii din completele de judecată, cu respectarea acestui principiu. În plus, s-a reținut că o eventuală nerespectare a respectivului principiu, nu reprezintă un caz de modificare ori de casare a unei hotărâri judecătorești, conform prevederilor art. 304 C. proc. civ.

Contestația în anulare formulată de SC M. SRL Împotriva deciziei pronunțate de instanța de recurs a formulat contestație în anulare SC M. SRL București invocând prevederile art. 318 alin. (1) teza finală C. proc. civ. Contestatoarea a susținut că instanța a omis din greșeală să cerceteze motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., în sensul că: - a stabilit eronat că nerespectarea principiului stabilității și continuității judecătorilor, introdus prin art. 11 din Legea nr. 304/2004 și HCSM nr. 387/2005 nu este motiv de casare; - nu a observat că Adresa nr. 11911/6086/III din 15 iunie 2009 exprimă un refuz nejustificat de rezolvare a unei cereri cu privire la un drept și un interes legitim și, ca atare, nu l-a sancționat.

Întâmpinarea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat respingerea contestației în anulare ca nefondată. Intimatul a susținut că instanța de recurs a răspuns la toate motivele, neavând obligația de a le trata separat. Cât privește pretenția contestatorului de a se examina cauza sub toate aspectele, intimatul a arătat că instanța de recurs nu putea cerceta fondul pricinii, fiind limitată la verificarea legalității soluției curții de apel, de respingere a acțiunii ca inadmisibilă. II. Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare Examinând decizia atacată prin prisma motivului invocat de contestatoare, Înalta Curte constată că cererea de față este nefondată pentru următoarele argumente. 1. Argumente de drept relevante SC M. SRL a solicitat retractarea Deciziei nr. 1986 din 5 aprilie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, invocând ca motiv omisiunea cercetării unor motive de modificare ori de casare, conform art. 318 alin. (1) teza finală din C. proc. civ. După cum rezultă chiar din prezentarea considerentelor instanței de recurs de la pct. I.3 din această decizie, au fost examinate efectiv toate criticile recurentei referitoare la soluția primei instanțe. Împrejurarea că soluția și considerentele instanței de recurs nemulțumesc partea, care are un alt punct de vedere în privința consecințelor procedurale ale nerespectării principiului continuității completului de judecată, nu îi conferă dreptul la un nou recurs, pentru că, în realitate, acesta este sensul demersului său concretizat în prezenta contestație în anulare. Cât privește împrejurarea că instanța de recurs nu a analizat cauza sub toate aspectele, după cum permit dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte remarcă mai întâi că acest text nu are un caracter imperativ și, mai apoi, că în calea de atac a recursului instanța verifică legalitatea soluției adoptate de prima instanță, iar nu motivele de fapt și de drept ale acțiunii judiciare. Prin urmare, în cauza de față, instanța de recurs în mod corect a verificat dacă acțiunea era, într-adevăr, inadmisibilă, neexistând posibilitatea legală ca în această etapă să se analizeze dacă refuzul exprimat de intimat avea sau nu un caracter nejustificat. Nu în ultimul rând, Înalta Curte mai reține, în acord cu jurisprudența consecventă a CEDO, reliefată de exemplu prin soluțiile pronunțate în cauzele Mitrea c. României (nr. 26105/03/2008) și Stanca Popescu c. României (nr. 8727/03/2009), că în lipsa unei circumstanțe substanțiale și imperative, de natură să justifice redeschiderea procesului judecat irevocabil, admiterea unei contestații în anulare sau a unei revizuiri, constituie o încălcare a principiului securității raporturilor juridice și, prin aceasta, o încălcare a dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. 2. Temeiul legal al soluției adoptate Pentru considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 320 C. proc. civ., se va respinge contestația în anulare de față, ca nefondată.