ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3426/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 1945 din 27 aprilie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC F.L.P.R. SRL București, în contradictoriu cu pârâții A.N.A.F. și Ministerul Finanțelor Publice, pentru lipsa calității procesuale pasive, și respectiv ca inadmisibilă, în contradictoriu cu pârâții A.N.V. și D.R.A.O.V. București. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților A.N.A.F. și Ministerul Finanțelor Publice. Actele administrative fiscale a căror anulare se solicită sunt emise de D.R.A.O.V.

București din cadrul A.N.V., contestațiile administrative formulate împotriva acestora la 25 februarie 2009 și la 12 mai 2009 nefiind soluționate până în prezent. Raportul de drept material fiscal s-a născut prin emiterea actelor atacate în speță, între contribuabil și A.N.V. (prin D.R.A.O.V. București), raportul de subordonare între A.N.V., A.N.A.F. și Ministerul Finanțelor Publice neavând relevanță sub aspectul calității procesuale pasive, întrucât răspunderea administrativă pentru legalitatea actelor emise aparține autorității emitente. Reține prima instanță că faptul că A.N.A.F. reprezintă, prin Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul său, instituția publică învestită să soluționeze contestația administrativă formulată de reclamantă nu are, de asemenea, relevanță în speță, față de pretențiile concrete ce constituie petitul acțiunii.

Totodată, se arată în considerentele sentinței atacate, reclamanta nu a investit instanța cu o plângere împotriva refuzului nejustificat de soluționare a unei cereri, nesolicitând și obligarea la soluționarea contestației; deși reclamanta a menționat în susținerea admisibilității acțiunii dispozițiile art. 8 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 554/2004, aceasta nu a formulat o acțiune sau un capăt de cerere în realizarea dreptului la soluționarea contestației administrative fiscale. Cu privire la excepția inadmisibilității. Conform art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, „Prezentul cod se aplică și pentru administrarea drepturilor vamale (…)”. Dispozițiile C. proc. fisc. ce reglementează procedura de soluționare a contestației administrative au un caracter special, dispozițiile Legii nr. 554/2004 fiind aplicabile doar în măsura în care nu contravin acestora.

Reține instanța de fond că, deși nu poate fi calificată drept procedură jurisdicțională, întrucât nu îndeplinește cerința independenței organului de soluționare, procedura contestației administrative fiscale se desfășoară în condiții similare sub aspectul garanțiilor procedurale (contradictorialitate, respectarea dreptului la apărare, rol activ al organului ce soluționează contestația, aplicarea principiului „non reformatio in pejus”), existând posibilitatea suspendării procedurii, pentru motive determinate.

Așadar, se arată în considerentele sentinței atacate, contestația administrativă în materie fiscală nu reprezintă doar o cerere de revocare a actului administrativ în analiza căreia organul emitent sau cel ierarhic superior verifică legalitatea actului administrativ în termenul general, de 30 de zile, fără a urma o procedură bazată pe respectarea principiilor procesuale sus menționate; în soluționarea contestației fiscale prealabile se emite un act administrativ, cenzurabil în justiție: decizia de soluționare a contestației. Odată cu atacarea acesteia, arată prima instanță, se poate pune în discuție legalitatea actului administrativ fiscal, în sensul art. 205 alin. (1) teza a doua din cod (contestația este o cale administrativă de atac și nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condițiile legii).

Or, reține instanța de fond, conform art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, „Deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației potrivit art. 212, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii”. De asemenea, prima instanță a invocat jurisprudența în materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv deciziile nr. 4095 din 25 octombrie 2007, nr. 62 din 09 ianuarie 2009 și nr. 523 din 03 februarie 2009, precum și practica majoritară a instanței de fond. Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamanta.

În motivarea recursului formulat, recurenta-reclamantă a formulat următoarele critici: - prima instanță a făcut o interpretare eronată și nelegală a prevederilor art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., stabilind că instanța poate exercita un control de nelegalitate numai asupra deciziilor de soluționare a contestațiilor fiscale. Astfel, susține recurenta că dispozițiile art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. nu exclud incidența în speță a dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 554/2004, reprezentând în fapt o normă de trimitere la acest act normativ în întregul său, deci inclusiv la prevederile referitoare la dreptul contribuabilului de a se plânge cu privire la refuzul nejustificat de a soluționa o contestație.

- Consideră recurenta că având în vedere dispozițiile art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., aceasta nu avea obligația de a aștepta emiterea unei decizii în procedura administrativă și nici să renunțe la contestația formulată, apreciind că sub acest aspect soluția instanței de fond este nelegală și netemeinică, invocând în acest sens dispozițiile art. 205 și urm. din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. republicat cu modificările și completările ulterioare cât și dispozițiile art. 8 și art. 12 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004. Examinând cauza prin prisma criticilor formulate și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Recurenta-reclamantă a solicitat în temeiul art. 8 alin. (1) și art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, anularea actelor administrativ-fiscale, emise de D.R.A.O.V.

București din cadrul A.N.V. respectiv, a procesului verbal de control din 28 ianuarie 2009, și din 1 aprilie 2009, Decizia de regularizare din 28 ianuarie 2009 și din 1 aprilie 2009 precum și obligarea în solidar a pârâtelor la restituirea sumei de 1.932.468,11 RON reprezentând contravaloarea obligațiilor fiscale stabilite în mod eronat în sarcina reclamantei cât și obligarea în solidar a pârâtelor la plata daunelor moratorii aferente sumei. Împotriva actelor administrativ-fiscale recurenta a formulat contestație care a fost înregistrată la D.R.A.O.V. București, contestație nesoluționată, la data înregistrării acțiunii pe rolul instanței, ulterior fiind emisă Decizia nr. 194 din 29 iunie 2010, care face obiectul Dosarului nr. 8244/2/2010 pe rolul Curții de Apel București.

Potrivit dispozițiilor art. 205 C. proc. fisc., împotriva actelor administrativ-fiscale se poate formula contestație, aceasta reprezentând o cale administrativă de atac care nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau în lipsa acestuia, în condițiile legii. Conform dispozițiilor art. 218 C. proc. fisc. pot forma obiectul acțiunii în contencios administrativ numai deciziile emise în procedura administrativă de soluționare a contestațiilor împotriva acestor acte, conform Titlului IX „Soluționarea contestațiilor formulate împotriva actelor administrativ-fiscale”. Cum recurenta-reclamantă s-a adresat direct instanței de contencios administrativ, solicitând anularea actelor administrativ-fiscale, înainte de soluționarea prin decizie a contestației formulate, conform procedurii administrative prevăzute de dispozițiile C. proc.

fisc. - dispoziții cu caracter special - și fără a notifica decizia sa de renunțare la jurisdicția administrativă specială, organului administrativ-jurisdicțional, conform dispozițiilor art. 6 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, Înalta Curte apreciază că, în mod corect instanța de fond a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamantei. De altfel, ulterior pronunțării sentinței atacate, prin Decizia nr. 194 din 29 iunie 2010 a Ministerului Finanțelor Publice - A.N.A.F.- Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor - au fost soluționate contestațiile recurentei- reclamante împotriva actelor administrativ-fiscale, aceasta fiind atacată prin acțiunea înregistrată sub nr. 8244/2/2010 pe rolul Curții de Apel București.

Nu pot fi reținute criticile recurentei-reclamante, potrivit cărora cererea de chemare în judecată era admisibilă, fiind formulată în temeiul dispozițiilor art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 - potrivit cărora se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a cererii, întrucât prin cererea de chemare în judecată acesta a solicitat direct anularea actelor administrativ-fiscale atacate și nu obligare a autorității pârâte la soluționarea contestației administrative formulate conform normelor de procedură fiscală. Având în vedere aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., se va respinge recursul formulat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC F.L.P.R. SRL împotriva sentinței nr. 1945 din 27 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 14 iunie 2011.