ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3426/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 1945 din 27 aprilie 2010,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal,

a respins acțiunea formulată de reclamanta SC F.L.P.R. SRL București, în

contradictoriu cu pârâții A.N.A.F. și Ministerul Finanțelor Publice, pentru

lipsa calității procesuale pasive, și respectiv ca inadmisibilă, în

contradictoriu cu pârâții A.N.V. și D.R.A.O.V. București.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Cu privire la

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților A.N.A.F. și Ministerul

Finanțelor Publice.

Actele administrative

fiscale a căror anulare se solicită sunt emise de D.R.A.O.V. București din

cadrul A.N.V., contestațiile administrative formulate împotriva acestora la 25

februarie 2009 și la 12 mai 2009 nefiind soluționate până în prezent.

Raportul de drept

material fiscal s-a născut prin emiterea actelor atacate în speță, între

contribuabil și A.N.V. (prin D.R.A.O.V. București), raportul de subordonare

între A.N.V., A.N.A.F. și Ministerul Finanțelor Publice neavând relevanță sub

aspectul calității procesuale pasive, întrucât răspunderea administrativă

pentru legalitatea actelor emise aparține autorității emitente.

Reține prima instanță

că faptul că A.N.A.F. reprezintă, prin Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor

din cadrul său, instituția publică învestită să soluționeze contestația

administrativă formulată de reclamantă nu are, de asemenea, relevanță în speță,

față de pretențiile concrete ce constituie petitul acțiunii.

Totodată, se arată în

considerentele sentinței atacate, reclamanta nu a investit instanța cu o

plângere împotriva refuzului nejustificat de soluționare a unei cereri,

nesolicitând și obligarea la soluționarea contestației; deși reclamanta a

menționat în susținerea admisibilității acțiunii dispozițiile art. 8 alin. (1)

teza a doua din Legea nr. 554/2004, aceasta nu a formulat o acțiune sau un

capăt de cerere în realizarea dreptului la soluționarea contestației

administrative fiscale.

Cu privire la

excepția inadmisibilității.

Conform art. 1 alin.

(2) din O.G. nr. 92/2003, „Prezentul cod se aplică și pentru administrarea

drepturilor vamale (…)”.

Dispozițiile C. proc.

fisc. ce reglementează procedura de soluționare a contestației administrative

au un caracter special, dispozițiile Legii nr. 554/2004 fiind aplicabile doar

în măsura în care nu contravin acestora.

Reține instanța de

fond că, deși nu poate fi calificată drept procedură jurisdicțională, întrucât

nu îndeplinește cerința independenței organului de soluționare, procedura

contestației administrative fiscale se desfășoară în condiții similare sub

aspectul garanțiilor procedurale (contradictorialitate, respectarea dreptului

la apărare, rol activ al organului ce soluționează contestația, aplicarea

principiului „non reformatio in pejus”), existând posibilitatea suspendării

procedurii, pentru motive determinate.

Așadar, se arată în

considerentele sentinței atacate, contestația administrativă în materie fiscală

nu reprezintă doar o cerere de revocare a actului administrativ în analiza

căreia organul emitent sau cel ierarhic superior verifică legalitatea actului

administrativ în termenul general, de 30 de zile, fără a urma o procedură

bazată pe respectarea principiilor procesuale sus menționate; în soluționarea

contestației fiscale prealabile se emite un act administrativ, cenzurabil în

justiție: decizia de soluționare a contestației.

Odată cu atacarea

acesteia, arată prima instanță, se poate pune în discuție legalitatea actului

administrativ fiscal, în sensul art. 205 alin. (1) teza a doua din cod

(contestația este o cale administrativă de atac și nu înlătură dreptul la

acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act

administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condițiile legii).

Or, reține instanța

de fond, conform art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, „Deciziile emise în

soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către

persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației potrivit art.

212, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în

condițiile legii”.

De asemenea, prima

instanță a invocat jurisprudența în materie a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, respectiv deciziile nr. 4095 din 25 octombrie 2007, nr. 62 din 09

ianuarie 2009 și nr. 523 din 03 februarie 2009, precum și practica majoritară a

instanței de fond.

Împotriva acestei

sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamanta.

În motivarea

recursului formulat, recurenta-reclamantă a formulat următoarele critici:

- prima instanță a

făcut o interpretare eronată și nelegală a prevederilor art. 218 alin. (2) C.

proc. fisc., stabilind că instanța poate exercita un control de nelegalitate

numai asupra deciziilor de soluționare a contestațiilor fiscale.

Astfel, susține

recurenta că dispozițiile art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. nu exclud incidența

în speță a dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 554/2004, reprezentând în fapt o

normă de trimitere la acest act normativ în întregul său, deci inclusiv la

prevederile referitoare la dreptul contribuabilului de a se plânge cu privire

la refuzul nejustificat de a soluționa o contestație.

- Consideră recurenta

că având în vedere dispozițiile art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., aceasta nu

avea obligația de a aștepta emiterea unei decizii în procedura administrativă

și nici să renunțe la contestația formulată, apreciind că sub acest aspect

soluția instanței de fond este nelegală și netemeinică, invocând în acest sens

dispozițiile art. 205 și urm. din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.

republicat cu modificările și completările ulterioare cât și dispozițiile art.

8 și art. 12 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004.

Examinând cauza prin

prisma criticilor formulate și a prevederilor art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurenta-reclamantă

a solicitat în temeiul art. 8 alin. (1) și art. 18 alin. (3) din Legea nr.

554/2004, anularea actelor administrativ-fiscale, emise de D.R.A.O.V. București

din cadrul A.N.V. respectiv, a procesului verbal de control din 28 ianuarie

2009, și din 1 aprilie 2009, Decizia de regularizare din 28 ianuarie 2009 și

din 1 aprilie 2009 precum și obligarea în solidar a pârâtelor la restituirea

sumei de 1.932.468,11 RON reprezentând contravaloarea obligațiilor fiscale

stabilite în mod eronat în sarcina reclamantei cât și obligarea în solidar a

pârâtelor la plata daunelor moratorii aferente sumei.

Împotriva actelor administrativ-fiscale

recurenta a formulat contestație care a fost înregistrată la D.R.A.O.V. București,

contestație nesoluționată, la data înregistrării acțiunii pe rolul instanței, ulterior

fiind emisă Decizia nr. 194 din 29 iunie 2010, care face obiectul Dosarului nr.

8244/2/2010 pe rolul Curții de Apel București.

Potrivit dispozițiilor

art. 205 C. proc. fisc., împotriva actelor administrativ-fiscale se poate formula

contestație, aceasta reprezentând o cale administrativă de atac care nu înlătură

dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un

act administrativ fiscal sau în lipsa acestuia, în condițiile legii.

Conform dispozițiilor

art. 218 C. proc. fisc. pot forma obiectul acțiunii în contencios administrativ

numai deciziile emise în procedura administrativă de soluționare a contestațiilor

împotriva acestor acte, conform Titlului IX „Soluționarea contestațiilor formulate

împotriva actelor administrativ-fiscale”.

Cum recurenta-reclamantă

s-a adresat direct instanței de contencios administrativ, solicitând anularea actelor

administrativ-fiscale, înainte de soluționarea prin decizie a contestației formulate,

conform procedurii administrative prevăzute de dispozițiile C. proc. fisc. - dispoziții

cu caracter special - și fără a notifica decizia sa de renunțare la jurisdicția

administrativă specială, organului administrativ-jurisdicțional, conform dispozițiilor

art. 6 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, Înalta Curte

apreciază că, în mod corect instanța de fond a respins ca inadmisibilă acțiunea

reclamantei.

De altfel, ulterior pronunțării

sentinței atacate, prin Decizia nr. 194 din 29 iunie 2010 a Ministerului Finanțelor

Publice - A.N.A.F.- Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor - au fost

soluționate contestațiile recurentei- reclamante împotriva actelor administrativ-fiscale,

aceasta fiind atacată prin acțiunea înregistrată sub nr. 8244/2/2010 pe rolul Curții

de Apel București.

Nu pot fi reținute criticile

recurentei-reclamante, potrivit cărora cererea de chemare în judecată era admisibilă,

fiind formulată în temeiul dispozițiilor art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea

nr. 554/2004 - potrivit cărora se poate adresa instanței de contencios administrativ

și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea

în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a cererii, întrucât prin

cererea de chemare în judecată acesta a solicitat direct anularea actelor administrativ-fiscale

atacate și nu obligare a autorității pârâte la soluționarea contestației administrative

formulate conform normelor de procedură fiscală.

Având în vedere aceste

considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge

recursul formulat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC

F.L.P.R. SRL împotriva sentinței nr. 1945 din 27 aprilie 2010 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 14 iunie

2011.