ÎCCJ, Decizia nr. 519/2011

Ședința publică de la 12 decembrie 2011 Asupra recursului de față; Din actele dosarului constată următoarele: Prin decizia nr. 4081 din 16 noiembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respins, ca tardiv, recursul declarat de contestatorul C.V. împotriva sentinței penale nr. 250/F din 7 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală pentru cauze cu minori și de familie; a fost obligat recurentul contestator la plata cheltuielilor judiciare statului. Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut, în esență că petentul C.V.

a formulat contestație împotriva dispoziției de obligare la plata cheltuielilor judiciare către stat, astfel cum s-a dispus prin decizia penală nr. 1094 din 22 martie 2010 prin care s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de acesta împotriva sentinței penale nr. 8 din 11 ianuarie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, invocând caracterul nedefinitiv al deciziei prin care s-a dispus obligarea sa la plata cheltuielilor și necompetența Curții de Apel București de a le pune în executare. Prin sentința penală nr. 250/F din 7 septembrie 2010 Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondată, contestația.

S-a precizat de instanță că o astfel de cerere – contestație – nu poate fi analizată în procedura reglementată de art. 460 și următoarele, deoarece noțiunea de cheltuieli judiciare către stat nu se confundă cu cea de „amendă judiciară sau cheltuieli judiciare cuvenite părților” ca dispoziție civilă, singurele care pot face obiectul contestației conform textului sus-arătat; decizia prin care a fost obligat contestatorul la plata cheltuielilor judiciare este definitivă și executorie, iar potrivit art. 418 alin. (1) C. proc. pen. executarea urmează a fi făcută de instanța de examinare, respectiv Curtea de Apel București. Nemulțumit de această soluție, petentul contestator a formulat recurs reiterând modul nelegal de obligarea la plata cheltuielilor judiciare către stat, depunând motive scrise prin care în fapt se atacă cauza în fond și ca o consecință „obligarea la plata cheltuielilor judiciare”.

Instanța de recurs a apreciat că recursul este tardiv, recurentul fiind prezent la pronunțarea sentinței (fila 22 dosar Curtea de Apel București), declarând recurs la data de 22 septembrie 2010, deci cu depășirea termenului legal, conform art. 185 C. proc. pen. nerespectarea termenului atrăgând decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen. Împotriva acestei decizii a formulat recurs contestatorul.

Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Dând eficiență principiului stabilit prin art. 129 din Constituția României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum și a celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor determinate prin art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru persoane aflate în situații identice. Revine așadar, părții interesate obligația sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.

Potrivit dispozițiilor din Partea specială, Titlul II, Capitolul III, Secțiunile I și II C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate. Astfel, potrivit art. 385 1 C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare pe calea recursului, exclusiv hotărârile judecătorești nedefinitive, determinate de lege. Așadar, limitând calea de atac menționată exclusiv la hotărârile nedefinitive determinate de lege, Codul de procedură penală a stabilit principiul unicității acesteia, față de care posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă, dreptul la această cale procesuală stingându-se prin exercitare.

În cauză, se constată că recurentul și-a exercitat deja dreptul la recurs, iar cel cu soluționarea căruia Completul de 9 judecători a fost sesizat, nu întrunește cerințele textului de lege menționat, încalcă principiul unicității acestei căi de atac și, ca atare, nu este admisibil potrivit dreptului comun. Pe de altă parte, cum Secția Penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a soluționat cauza penală în primă instanță, soluționarea acestui din urmă recurs excede competenței atribuite Completului de 9 Judecători prin art. 24 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, republicată, așa încât nu este admisibil nici potrivit legii speciale. Or, recunoașterea unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Așa fiind, constatându-se întemeiată excepția invocată, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca inadmisibil. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de contestatorul C.V. împotriva deciziei nr. 4081 din 16 noiembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 3332/2/2010. Obligă recurentul contestator la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 12 decembrie 2011.