ÎCCJ, Decizia nr. 519/2011

Ședința publică de la 12 decembrie 2011

Asupra

recursului de față;

Din

actele dosarului constată următoarele:

Prin decizia nr. 4081 din 16

noiembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

a fost respins, ca tardiv, recursul declarat de contestatorul C.V. împotriva

sentinței penale nr. 250/F din 7 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală pentru cauze cu minori și de familie; a fost

obligat recurentul contestator la plata cheltuielilor judiciare statului.

Pentru a pronunța această soluție

instanța a reținut, în esență că petentul C.V. a formulat contestație împotriva

dispoziției de obligare la plata cheltuielilor judiciare către stat, astfel cum

s-a dispus prin decizia penală nr. 1094 din 22 martie 2010 prin care s-a

respins, ca nefondat, recursul declarat de acesta împotriva sentinței penale

nr. 8 din 11 ianuarie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală,

invocând caracterul nedefinitiv al deciziei prin care s-a dispus obligarea sa

la plata cheltuielilor și necompetența Curții de Apel București de a le pune în

executare.

Prin sentința penală nr. 250/F

din 7 septembrie 2010 Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze

cu minori și de familie, a respins, ca nefondată, contestația.

S-a precizat de instanță că o

astfel de cerere – contestație – nu poate fi analizată în procedura reglementată

de art. 460 și următoarele, deoarece noțiunea de cheltuieli judiciare către

stat nu se confundă cu cea de „amendă judiciară sau cheltuieli judiciare

cuvenite părților” ca dispoziție civilă, singurele care pot face obiectul

contestației conform textului sus-arătat; decizia prin care a fost obligat

contestatorul la plata cheltuielilor judiciare este definitivă și executorie,

iar potrivit art. 418 alin. (1) C. proc. pen. executarea urmează a fi făcută de

instanța de examinare, respectiv Curtea de Apel București.

Nemulțumit de această soluție,

petentul contestator a formulat recurs reiterând modul nelegal de obligarea la

plata cheltuielilor judiciare către stat, depunând motive scrise prin care în

fapt se atacă cauza în fond și ca o consecință „obligarea la plata

cheltuielilor judiciare”.

Instanța de recurs a apreciat că

recursul este tardiv, recurentul fiind prezent la pronunțarea sentinței (fila

22 dosar Curtea de Apel București), declarând recurs la data de 22 septembrie

2010, deci cu depășirea termenului legal, conform art. 185 C. proc. pen.

nerespectarea termenului atrăgând decăderea din exercițiul dreptului și

nulitatea actului făcut peste termen.

Împotriva acestei

decizii a formulat recurs contestatorul.

Recursul este

inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Dând eficiență

principiului stabilit prin art. 129 din Constituția României, revizuită,

privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum

și a celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea

fundamentală, respectiv exigențelor determinate prin art. 13 din Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, legea

procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru

persoane aflate în situații identice.

Revine așadar, părții

interesate obligația sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii procesual

penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al

hotărârii atacate.

Potrivit

dispozițiilor din Partea specială, Titlul II, Capitolul III, Secțiunile I și II

C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea

acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost

reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și

ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere

reformarea hotărârii atacate.

Astfel, potrivit art.

385

1

C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare pe calea

recursului, exclusiv hotărârile judecătorești nedefinitive, determinate de

lege.

Așadar, limitând

calea de atac menționată exclusiv la hotărârile nedefinitive determinate de

lege, Codul de procedură penală a stabilit principiul unicității acesteia, față

de care posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă,

dreptul la această cale procesuală stingându-se prin exercitare.

În cauză, se constată

că recurentul și-a exercitat deja dreptul la recurs, iar cel cu soluționarea

căruia Completul de 9 judecători a fost sesizat, nu întrunește cerințele

textului de lege menționat, încalcă principiul unicității acestei căi de atac

și, ca atare, nu este admisibil potrivit dreptului comun.

Pe de altă parte, cum

Secția Penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a soluționat cauza

penală în primă instanță, soluționarea acestui din urmă recurs excede

competenței atribuite Completului de 9 Judecători prin art. 24 alin. (1) din

Legea nr. 304/2004, republicată, așa încât nu este admisibil nici potrivit

legii speciale.

Or, recunoașterea

unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesual

penală constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest

motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Așa fiind,

constatându-se întemeiată excepția invocată, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca inadmisibil.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de contestatorul C.V. împotriva deciziei nr. 4081

din 16 noiembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în dosarul nr. 3332/2/2010.

Obligă recurentul

contestator la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 12 decembrie 2011.