ÎCCJ, Decizia nr. 284/2011

Ședința publică de la 27 aprilie 2011 Asupra recursului de față; Din actele dosarului constată următoarele: Prin sentința nr. 1996 din 24 noiembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul P.G. împotriva rezoluției nr. 80/P/2009 din 28 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică; a fost menținută rezoluția atacată, iar petentul obligat la plata cheltuielilor judiciare statului. Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că prin plângerea adresată la 23 ianuarie 2009 Secției de Urmărire Penală și Criminalistică de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, petentul P.G.

a cerut efectuarea de cercetări și trimiterea în judecată a numitului B.C. – chestor de poliție – directorul Direcției Juridice din Ministerul Administrației și Internelor, pentru săvârșirea infracțiunilor de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 288 alin. (2) C. pen. și uz de fals, prevăzută de 291 C. pen. În motivarea plângerii a arătat că în anul 2004 a fost eliberat din funcția de șef al Biroului de Investigații Criminale din cadrul Poliției Municipiului Urziceni și destituit din Poliția Română (7 noiembrie 2005.). Petentul a susținut că măsurile luate au fost abuzive, deoarece nu a fost cercetat administrativ și nu i s-au adus la cunoștință acuzele în urma cărora a fost destituit, astfel că prin sentința civilă nr. 906 din 19 martie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea și a anulat dispoziția inspectorului șef al I.P.J.

Ialomița și ordinul M.I.R.A. și a obligat pârâții să-l reîncadreze în funcția deținută anterior, cu plata drepturilor de care a fost lipsit în această perioadă. Împotriva sentinței au formulat recurs pârâții, iar Secția de Contencios Administrativ și Fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție a admis recursurile, a casat sentința atacată și, pe fond, a respins acțiunea petentului P.G. ca neîntemeiată. Pentru a dispune astfel, instanța de recurs a reținut că la fond nu s-a avut în vedere faptul că eliberarea intimatului din funcția de conducere a reprezentat o decizie managerială justificată prin deficiențe constatate în activitatea acestuia și consemnate în rapoartele Corpului de control al ministrului în care se consemnează că acesta a depozitat în locuința sa un număr de 169 sesizări neînregistrate în evidențele poliției, pentru a nu fi descoperite de ofițerii inspectori.

Petentul a susținut că, instanța de recurs a adoptat soluția pe baza unui act fals, pe care l-a prezentat în instanță chestorul B.C. - directorul Direcției Juridice din cadrul Ministerului Administrației și Internelor. Actul calificat de petent ca fiind fals este ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. S/II/3161 din 5 august 2004, în sensul că semnătura „indescifrabil” din dreptunghiul ștampilei aplicată pe Ordinul prezentat instanței de recurs nu ar fi identică cu cea de pe Ordinul comunicat lui în urma hotărârii judecătorești prin care recurenții au fost obligați să-i comunice mai multe acte. În urma actelor premergătoare, prin rezoluția nr. 80/P/2009 din 28 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică în baza art. 228 alin. (6) C. proc.

pen. și art. 10 lit. b) C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de făptuitorul B.C. - chestor în cadrul Ministerului Administrației și Internelor. Procurorul a motivat că ordinele prezentate în instanță nu erau supuse regimului publicării, conform art. 35 alin. (3) din H.G. nr. 50/2005. Instanța de recurs a avut în vedere afirmațiile recurenților (M.I.R.A. și I.P.J. Ialomița) făcute în instanță potrivit cărora ordinul în litigiu a fost semnat și îndeplinește toate cerințele legale de fond și formă, fără a fi supus prevederilor H.G. nr. 1210/2003, care nu sunt aplicabile în procedura de stabilire a răspunderii disciplinare a polițiștilor, pentru care sunt incidente dispozițiile legii speciale și anume Legea nr. 360/2002 privind statutul polițistului.

Așa fiind, s-a motivat în rezoluție, susținerile petentului în sensul că făptuitorul B.C. ar fi prezentat în instanță un înscris falsificat, sunt de circumstanță, fără acoperire în plan probator. Plângerea formulată de petent împotriva rezoluției anterior menționate, conform art. 278 alin. (1) C. proc. pen., a fost respinsă de procurorul șef al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin rezoluția nr. 5521/2649/II/2/2009 din 28 mai 2009 ca neîntemeiată. Împotriva rezoluției de neurmărire penală petentul a formulat plângere, conform art. 278 1 C. proc. pen.

În esență, a reluat din considerentele sentinței că ordinul contestat nu conține nicio motivație, decât enumerarea textelor din Legea nr. 360/2002, că acesta este nelegal deoarece eliberarea din funcție ca sancțiune disciplinară a lucrătorului de poliție judiciară poate fi dispusă numai cu avizul sau la solicitarea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și ordinul contestat nu este semnat, nefăcându-se dovada că a fost emis de persoana competentă să-l emită potrivit legii. A arătat că prin prezentarea de către făptuitor la ultimul termen în recurs a Ordinului Ministrului Administrației și Internelor nr. S/II/3161 din 5 august 2004 care este semnat și ștampilat în fals în rubrica rezervată Ministrului Administrației și Internelor, s-a ajuns la pronunțarea unei soluții care îl păgubește.

S-a reproșat procurorului care a dispus neînceperea urmăririi penale că fără a face cercetări, fără a audia părțile a interpretat eronat înscrisurile înaintate de el în copie ori Ordinul nr. S/II/3161 din 5 august 2004, care nu are însă semnătura și nici ștampila ministrului, este semnat pe verso de petent la 10 august 2004, iar Ordinul nr. S/II/3161 din 5 august 2004, falsificat nu are semnătura sa, același ordin nesemnat și neștampilat apărând semnat și ștampilat la o dată ulterioară. Verificând rezoluția atacată, conform art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen., pe baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei, prima instanță a constatat că plângerea este nefondată.

S-a reținut că din considerentele deciziei pronunțate în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a rezultat că prima instanță a considerat greșit că petentul nu putea fi destituit din poliție fără avizul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, conform prevederilor art. III pct. 8 din Legea nr. 281/2003, fără a observa că aceste dispoziții se referă la eliberarea din funcție și nu vizează aplicarea sancțiunii disciplinare de destituire din poliție. Analizând Ordinul de destituire din poliție a intimatului, s-a reținut că acesta îndeplinește celelalte condiții de formă prevăzute de lege și din copia acestuia depusă în recurs rezultă că poarta semnătura și ștampila emitentului, iar din cuprinsul lui rezultă considerentele pentru care a fost emis.

În mod corect a reținut procurorul că ordinul prezentat de făptuitor instanței de judecată pretins de petent ca fiind falsificat este unul și același cu ordinul semnat de ministru, neconcordanța dintre semnături neavând relevanță din moment ce conținutul actului este același, apt de a produce efectele juridice urmărite. Într-adevăr, la fila 36 din dosarul nr. 80/P/2009 este depus în copie exemplarul nr. 1- semnat de ministru – copie certificată pentru conformitate, iar la fila 37 se regăsește același ordin nr. S/II/3161 din 5 august 2004, având conținut identic, purtând în colțul drept mențiunea Exemplar 3 certificat pentru conformitate cu dispoziția „09 august 2004 – Serviciul M.R.U. măsuri de executare a ordinului – și semnătura indescifrabilă”.

Rezultă cu evidență că ceea ce s-a pus în executare este un ordin semnat de ministrul Administrației și Internelor, ordin valabil așa cum s-a apreciat și prin decizia nr. 3328 din 8 octombrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul, criticând-o, astfel după cum rezultă din motivele de recurs depuse în scris (filele 2-5 dosar recurs) și concluziile orale, prezentate în partea introductivă a prezentei decizii, pentru nelegalitate, netemeinicie, neefectuarea de cercetări de către procurorul care a dispus soluția de neîncepere a urmăririi penale, lipsa intimatului de la judecată, ignorarea apărărilor petentului, neanalizarea semnăturii de pe ordinul nr. S/II/3161 din 5 august 2004; în drept au fost invocate dispozițiile art. 385 9 pct. 16 și 18 C. proc.

pen. Analizând cauza prin prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează. Astfel după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 228 C. proc. pen., începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea cumulativă a unei condiții pozitive, privind existența de date privind comiterea unei infracțiuni și a unei condiții negative, a inexistenței cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale, prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu distincțiile arătate de norma precitată. În cauza dedusă judecății se constată că intimatul și-a exercitat legal atribuțiile de serviciu, prezentarea unui înscris valid și legal neconstituind o faptă prevăzută de legea penală.

Nemulțumirile petentului, astfel după cum ele reies și din cuprinsul susținerilor din recurs, vizează destituirea din funcție, în mod nemotivat și nedovedit, petentul contestând validitatea ordinului emis în acest sens și formulând plângere penală împotriva persoanei care a prezentat în instanța civilă actele criticate de parte. Se constată, astfel că, în mod întemeiat prima instanță a menținut soluția de netrimitere în judecată dispusă de către procuror, ordinul contestat fiind un act valabil, îndeplinind condițiile de fond și formă reglementate de lege, faptul că pe un exemplar (nr. 1) s-a aplicat o semnătură (pentru Ministrul Administrației și Internelor), iar altele au fost certificate pentru conformitate, nerealizând conținutul constitutiv al infracțiunilor reclamate, criticile petentului putând fi invocate prin contestarea actului în instanța civilă, procedură ce nu se poate completa și nu poate fi înlocuită de formularea unei plângeri penale.

Se reține, totodată, că prima instanță a avut în vedere la soluționarea cauzei, potrivit art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen., materialul dosarului, plângerea petentului, înscrisurile depuse și rezoluția contestată, judecarea cauzei derulându-se cu respectarea drepturilor procesuale ale petentului, hotărârea pronunțată fiind legală, temeinică și riguros motivată. Criticile invocate în recurs sunt nefondate. Motivul de recurs privind neefectuarea de cercetări de către procuror și neaudierea petentului nu se susține, deoarece procurorul, cu respectarea dispozițiilor art. 224 C. proc. pen., a efectuat, în etapa actelor premergătoare, verificările apte a fundamenta soluția dispusă, neavând obligația legală să efectueze verificările apreciate ca utile de către parte.

Prima instanță a respectat dispozițiile art. 278 1 alin. (4) C. proc. pen. la judecarea cauzei având ca obiect plângerea petentului împotriva soluției de netrimitere în judecată, absența intimatului legal citat neîmpiedicând judecarea pricinii. Totodată, după cum s-a arătat anterior, instanța și-a format convingerea pe înscrisurile indicate de dispozițiile art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen., criticile petentului în acest sens fiind nefondate. Motivele de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 16 și 18 C. proc. pen. invocate de către recurent nu sunt incidente în cauză și exced obiectului acesteia având în vedere specificul procedurii prevăzută de art. 278 1 C. proc. pen., care nu presupune soluționarea în fond a cauzei.

Pentru considerentele ce preced în temeiul dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. recursul declarat va fi respins, ca nefondat. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul P.N.G. împotriva sentinței nr. 1996 din 24 noiembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 5457/1/2009. Obligă recurentul petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 27 aprilie 2011.