ÎCCJ, Decizia nr. 284/2011

ÎCCJ, Decizia nr. 284/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Ședința publică de la 27 aprilie 2011

Asupra

recursului de față;

Din

actele dosarului constată următoarele:

Prin sentința nr. 1996 din 24

noiembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul P.G. împotriva

rezoluției nr. 80/P/2009 din 28 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică; a fost

menținută rezoluția atacată, iar petentul obligat la plata cheltuielilor

judiciare statului.

Pentru a pronunța

această soluție prima instanță a reținut, în esență, că prin plângerea adresată

la 23 ianuarie 2009 Secției de Urmărire Penală și Criminalistică de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, petentul P.G. a cerut efectuarea de

cercetări și trimiterea în judecată a numitului B.C. – chestor de poliție –

directorul Direcției Juridice din Ministerul Administrației și Internelor,

pentru săvârșirea infracțiunilor de fals material în înscrisuri oficiale,

prevăzută de art. 288 alin. (2) C. pen. și uz de fals, prevăzută de 291 C. pen.

În motivarea

plângerii a arătat că în anul 2004 a fost eliberat din funcția de șef al

Biroului de Investigații Criminale din cadrul Poliției Municipiului Urziceni și

destituit din Poliția Română (7 noiembrie 2005.). Petentul a susținut că

măsurile luate au fost abuzive, deoarece nu a fost cercetat administrativ și nu

i s-au adus la cunoștință acuzele în urma cărora a fost destituit, astfel că

prin sentința civilă nr. 906 din 19 martie 2008 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a VII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea

și a anulat dispoziția inspectorului șef al I.P.J. Ialomița și ordinul M.I.R.A.

și a obligat pârâții să-l reîncadreze în funcția deținută anterior, cu plata

drepturilor de care a fost lipsit în această perioadă.

Împotriva sentinței

au formulat recurs pârâții, iar Secția de Contencios Administrativ și Fiscal a

Înaltei Curți de Casație și Justiție a admis recursurile, a casat sentința

atacată și, pe fond, a respins acțiunea petentului P.G. ca neîntemeiată. Pentru

a dispune astfel, instanța de recurs a reținut că la fond nu s-a avut în vedere

faptul că eliberarea intimatului din funcția de conducere a reprezentat o

decizie managerială justificată prin deficiențe constatate în activitatea

acestuia și consemnate în rapoartele Corpului de control al ministrului în care

se consemnează că acesta a depozitat în locuința sa un număr de 169 sesizări

neînregistrate în evidențele poliției, pentru a nu fi descoperite de ofițerii

inspectori.

Petentul a susținut

că, instanța de recurs a adoptat soluția pe baza unui act fals, pe care l-a

prezentat în instanță chestorul B.C. - directorul Direcției Juridice din cadrul

Ministerului Administrației și Internelor. Actul calificat de petent ca fiind

fals este ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. S/II/3161 din 5

august 2004, în sensul că semnătura „indescifrabil” din dreptunghiul ștampilei

aplicată pe Ordinul prezentat instanței de recurs nu ar fi identică cu cea de

pe Ordinul comunicat lui în urma hotărârii judecătorești prin care recurenții

au fost obligați să-i comunice mai multe acte.

În urma actelor

premergătoare, prin rezoluția nr. 80/P/2009 din 28 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și

Criminalistică în baza art. 228 alin. (6) C. proc. pen. și art. 10 lit. b) C.

proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de făptuitorul B.C. -

chestor în cadrul Ministerului Administrației și Internelor.

Procurorul a motivat

că ordinele prezentate în instanță nu erau supuse regimului publicării, conform

art. 35 alin. (3) din H.G. nr. 50/2005. Instanța de recurs a avut în vedere

afirmațiile recurenților (M.I.R.A. și I.P.J. Ialomița) făcute în instanță

potrivit cărora ordinul în litigiu a fost semnat și îndeplinește toate

cerințele legale de fond și formă, fără a fi supus prevederilor H.G. nr. 1210/2003,

care nu sunt aplicabile în procedura de stabilire a răspunderii disciplinare a

polițiștilor, pentru care sunt incidente dispozițiile legii speciale și anume

Legea nr. 360/2002 privind statutul polițistului. Așa fiind, s-a motivat în

rezoluție, susținerile petentului în sensul că făptuitorul B.C. ar fi prezentat

în instanță un înscris falsificat, sunt de circumstanță, fără acoperire în plan

probator.

Plângerea formulată

de petent împotriva rezoluției anterior menționate, conform art. 278 alin. (1) C.

proc. pen., a fost respinsă de procurorul șef al Secției de Urmărire Penală și

Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție prin rezoluția nr. 5521/2649/II/2/2009 din 28 mai 2009 ca

neîntemeiată.

Împotriva rezoluției

de neurmărire penală petentul a formulat plângere, conform art. 278

1

C. proc. pen.

În esență, a reluat

din considerentele sentinței că ordinul contestat nu conține nicio motivație,

decât enumerarea textelor din Legea nr. 360/2002, că acesta este nelegal

deoarece eliberarea din funcție ca sancțiune disciplinară a lucrătorului de

poliție judiciară poate fi dispusă numai cu avizul sau la solicitarea

procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție și ordinul contestat nu este semnat, nefăcându-se dovada că a fost

emis de persoana competentă să-l emită potrivit legii. A arătat că prin

prezentarea de către făptuitor la ultimul termen în recurs a Ordinului

Ministrului Administrației și Internelor nr. S/II/3161 din 5 august 2004 care

este semnat și ștampilat în fals în rubrica rezervată Ministrului

Administrației și Internelor, s-a ajuns la pronunțarea unei soluții care îl

păgubește. S-a reproșat procurorului care a dispus neînceperea urmăririi penale

că fără a face cercetări, fără a audia părțile a interpretat eronat

înscrisurile înaintate de el în copie ori Ordinul nr. S/II/3161 din 5 august

2004, care nu are însă semnătura și nici ștampila ministrului, este semnat pe

verso de petent la 10 august 2004, iar Ordinul nr. S/II/3161 din 5 august 2004,

falsificat nu are semnătura sa, același ordin nesemnat și neștampilat apărând

semnat și ștampilat la o dată ulterioară.

Verificând rezoluția

atacată, conform art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen., pe baza

lucrărilor și materialului din dosarul cauzei, prima instanță a constatat că

plângerea este nefondată.

S-a reținut că din

considerentele deciziei pronunțate în recurs de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a rezultat că prima

instanță a considerat greșit că petentul nu putea fi destituit din poliție fără

avizul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, conform prevederilor art. III pct. 8 din Legea nr. 281/2003, fără

a observa că aceste dispoziții se referă la eliberarea din funcție și nu

vizează aplicarea sancțiunii disciplinare de destituire din poliție.

Analizând Ordinul de

destituire din poliție a intimatului, s-a reținut că acesta îndeplinește

celelalte condiții de formă prevăzute de lege și din copia acestuia depusă în

recurs rezultă că poarta semnătura și ștampila emitentului, iar din cuprinsul

lui rezultă considerentele pentru care a fost emis.

În mod corect a

reținut procurorul că ordinul prezentat de făptuitor instanței de judecată

pretins de petent ca fiind falsificat este unul și același cu ordinul semnat de

ministru, neconcordanța dintre semnături neavând relevanță din moment ce

conținutul actului este același, apt de a produce efectele juridice urmărite.

Într-adevăr, la fila

36 din dosarul nr. 80/P/2009 este depus în copie exemplarul nr. 1- semnat de

ministru – copie certificată pentru conformitate, iar la fila 37 se regăsește

același ordin nr. S/II/3161 din 5 august 2004, având conținut identic, purtând

în colțul drept mențiunea Exemplar 3 certificat pentru conformitate cu

dispoziția „09 august 2004 – Serviciul M.R.U. măsuri de executare a ordinului –

și semnătura indescifrabilă”.

Rezultă cu evidență

că ceea ce s-a pus în executare este un ordin semnat de ministrul

Administrației și Internelor, ordin valabil așa cum s-a apreciat și prin decizia

nr. 3328 din 8 octombrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul, criticând-o, astfel după

cum rezultă din motivele de recurs depuse în scris (filele 2-5 dosar recurs) și

concluziile orale, prezentate în partea introductivă a prezentei decizii,

pentru nelegalitate, netemeinicie, neefectuarea de cercetări de către

procurorul care a dispus soluția de neîncepere a urmăririi penale, lipsa

intimatului de la judecată, ignorarea apărărilor petentului, neanalizarea

semnăturii de pe ordinul nr. S/II/3161 din 5 august 2004; în drept au fost

invocate dispozițiile art. 385

9

pct. 16 și 18 C. proc. pen.

Analizând cauza prin

prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art.

385

6

alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat și

va fi respins, pentru considerentele ce urmează.

Astfel după cum

rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 228 C. proc. pen., începerea

urmăririi penale presupune îndeplinirea cumulativă a unei condiții pozitive,

privind existența de date privind comiterea unei infracțiuni și a unei condiții

negative, a inexistenței cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a

acțiunii penale, prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu distincțiile arătate de

norma precitată.

În cauza dedusă

judecății se constată că intimatul și-a exercitat legal atribuțiile de serviciu,

prezentarea unui înscris valid și legal neconstituind o faptă prevăzută de

legea penală. Nemulțumirile petentului, astfel după cum ele reies și din

cuprinsul susținerilor din recurs, vizează destituirea din funcție, în mod

nemotivat și nedovedit, petentul contestând validitatea ordinului emis în acest

sens și formulând plângere penală împotriva persoanei care a prezentat în

instanța civilă actele criticate de parte.

Se constată, astfel

că, în mod întemeiat prima instanță a menținut soluția de netrimitere în

judecată dispusă de către procuror, ordinul contestat fiind un act valabil,

îndeplinind condițiile de fond și formă reglementate de lege, faptul că pe un

exemplar (nr. 1) s-a aplicat o semnătură (pentru Ministrul Administrației și

Internelor), iar altele au fost certificate pentru conformitate, nerealizând

conținutul constitutiv al infracțiunilor reclamate, criticile petentului putând

fi invocate prin contestarea actului în instanța civilă, procedură ce nu se

poate completa și nu poate fi înlocuită de formularea unei plângeri penale.

Se reține, totodată,

că prima instanță a avut în vedere la soluționarea cauzei, potrivit art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen., materialul dosarului, plângerea petentului,

înscrisurile depuse și rezoluția contestată, judecarea cauzei derulându-se cu

respectarea drepturilor procesuale ale petentului, hotărârea pronunțată fiind

legală, temeinică și riguros motivată.

Criticile invocate în

recurs sunt nefondate.

Motivul de recurs

privind neefectuarea de cercetări de către procuror și neaudierea petentului nu

se susține, deoarece procurorul, cu respectarea dispozițiilor art. 224 C. proc.

pen., a efectuat, în etapa actelor premergătoare, verificările apte a fundamenta

soluția dispusă, neavând obligația legală să efectueze verificările apreciate

ca utile de către parte.

Prima instanță a

respectat dispozițiile art. 278

1

alin. (4) C. proc. pen. la

judecarea cauzei având ca obiect plângerea petentului împotriva soluției de

netrimitere în judecată, absența intimatului legal citat neîmpiedicând

judecarea pricinii.

Totodată, după cum

s-a arătat anterior, instanța și-a format convingerea pe înscrisurile indicate de

dispozițiile art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen., criticile petentului

în acest sens fiind nefondate.

Motivele de casare prevăzute de

art. 385

9

pct. 16 și 18 C. proc. pen. invocate de către recurent nu

sunt incidente în cauză și exced obiectului acesteia având în vedere specificul

procedurii prevăzută de art. 278

1

C. proc. pen., care nu presupune

soluționarea în fond a cauzei.

Pentru considerentele

ce preced în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen. recursul declarat va fi respins, ca nefondat.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul P.N.G. împotriva sentinței nr. 1996 din

24 noiembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr. 5457/1/2009.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 27 aprilie 2011.