ÎCCJ, Secția penală

Asupra plângerii de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 20 iulie 2011 sub nr. 6014/1/2011, petiționarul B.C., a formulat plângere împotriva rezoluției nr. 1306/P/2010 din 07 iunie 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică, prin care s-a dispus în temeiul dispozițiilor art. 228 alin. (4) și art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale pentru infracțiunea prevăzută de art. 246 C. pen., față de: - I.T.C. - ministrul Administrației și Internelor. - B.C.C. - chestor principal de poliție, - P.A.

- chestor de poliție și - P.S.Z. - chestor de poliție, întrucât faptele sesizate nu există. Pentru a dispune astfel, procurorul de caz, a reținut următoarele: Prin plângerea penală adresată Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, comisarul șef de poliție B.C. a solicitat cercetarea numiților I.T.C., ministrul Administrației și Internelor, chestor principal de poliție B.C.C., fost secretar general al Ministerului Administrației și Internelor, chestor de poliție P.A., director general al Direcției Generale Management Resurse Umane din Ministerul Administrației și Internelor și chestor de poliție P.Ș.Z. , director general al Direcției Generale de Informații și Protecție Internă, din cadrul aceluiași minister, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prev. și ped.

de art. 246 C. pen. Din examinarea plângerii, a rezultat, în esență, că ofițerul este nemulțumit de eliberarea sa din funcția de director general al Direcției Resurse Umane din Ministerul Administrației și Internelor, produsa la data de 06 octombrie 2009, precum și de marginalizarea profesională la care a fost supus. S-a arătat că, plângerea petiționarului descrie într-o manieră exhaustivă presupusele șicane la care a fost supus pe parcursul câtorva luni, începând cu data de 01 octombrie 2009, când noul secretar general al ministerului, chestor principal de poliție B.C. i-a solicitat demisia din funcția de director general al Direcției Generale Resurse Umane din Ministerul Administrației și Internelor și continuând cu controlul la care a fost supus de către ofițeri de poliție din cadrul Direcției Generale de Informații și Protecție Internă, din ordinul șefului acestei structuri, chestorul de poliție P.Ș.Z.

A susținut ofițerul de poliție că în urma acestui control i-a fost retrasă, de către O.R.N.I.S.S., autorizația de acces la informații clasificate secrete de stat nivel „strict secret", fapt ce a determinat conducerea ministerului să-l elibereze, la data de 26 martie 2010, și din funcția de adjunct al directorului general al Direcției Generale de Resurse Umane în care fusese anterior numit, cu consecința punerii la dispoziția Inspectoratului General al Poliției Române. Ulterior, invocându-se același temei legal, ministrul Administrației și Internelor, T.I. a dispus prin ordinul nr. 11/3970 din 11 octombrie 2010, încetarea raporturilor de serviciu ale comisarului șef de poliție B.C. A apreciat fostul ofițer de poliție că și acest ordin este netemeinic și nelegal, întrucât la data eliberării din funcție se afla în incapacitate temporară de muncă, fiind internat în spital.

S-a reținut că din examinarea plângerii și a actelor anexate în copie, nu au rezultat indicii asupra comiterii vreunei fapte penale - așa cum prevede art. 68 1 C. proc. pen. - pentru a justifica efectuarea actelor premergătoare. Conform textului de lege invocat ca fiind incident în cauză, constituie infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prev. de art. 246 C. pen. „fapta funcționarului public, care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane… ". Nu s-a putut aprecia însă că schimbarea dintr-o funcție de conducere, urmată ulterior de încetarea raporturilor de serviciu constituie o infracțiune atâta timp cât la baza deciziei au stat motive întemeiate, legate de retragerea autorizației de acces la informații clasificate secrete de stat.

S-a arătat că, ofițerul de poliție nu se afla în exercitarea unui mandat constituțional care să presupună o durată de timp clar determinată, prevăzută de lege, numirea într-o funcție de conducere, respectiv schimbarea din funcție în respectivul minister fiind exclusiv de resortul conducerii respectivei instituții. S-a mai reținut că organul de urmărire penală nu poate cenzura un act administrativ emis de autoritatea competentă, acesta fiind atributul exclusiv al instanței de judecată, competentă în materia contenciosului administrativ. Totodată, s-a arătat că excede competenței procurorului analizarea motivelor pentru care cei îndrituiți au găsit de cuviință să dispună retragerea autorizației de acces la informații clasificate secrete de stat.

Împotriva acestei rezoluții, petiționarul a formulat plângere la procurorul șef al Secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - iar prin rezoluția nr.5005/1521/11-2/2011 dispusă la data de 24 iunie 2011, a fost respinsă ca neîntemeiată plângerea petiționarului. Nemulțumit de modul în care a fost soluționată plângerea, petentul a formulat, în baza art. 278 1 C. proc. pen., plângere adresată instanței de judecată, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție. La termenul de judecată din 19 octombrie 2011, petiționarul a depus prin Serviciul Registratură al instanței, cerere precizatoare, prin care a arătat că plângerea formulată vizează doar pe intimatul B.C.C.

La termenul de judecată din data de 14 decembrie 2011, petiționarul a reiterat cele depuse și în scris arătând că plângerea formulată, vizează doar pe intimatul B.C.C., cu privire la ceilalți intimați, menționând că și-a însușit concluziile procurorului de caz, solicitând tragerea la răspundere penală doar a intimatului B.C.C., apreciind că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu. Examinând plângerea formulată, în conformitate cu dispozițiile art. 278 ind.1 C. proc. pen., pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei , Înalta Curte de Casație și Justiție, a constatat că aceasta este nefondată, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În raport cu actele și lucrările dosarelor, Înalta Curte, constată că rezoluțiile nr. 1306/P/2010 din 07 iunie 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică, și nr. 5005/1521/11-2/2011 din data de 24 iunie 2011, sunt legale și temeinice. Infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută în art. 246 C. pen., constă în fapta funcționarului public, care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane. Ca atare, pentru existența infracțiunii reclamate este necesar ca funcționarul public să-și exercite abuziv atribuțiile de serviciu, fie printr-o inacțiune - neîndeplinirea unui act, fie printr-o acțiune - îndeplinirea defectuoasă a unui act, care trebuie să aibă ca urmare vătămarea intereselor legale ale unei persoane.

De asemenea, pentru a se putea începe urmărirea penală, într-o cauză sunt necesare două condiții. Prima condiție constă în existenta acelui minim de date care permit organului de urmărire penală să considere că s-a săvârșit o infracțiune, caz în care organul de urmărire penală poate deține informațiile, fie direct din sesizarea făcută, fie din actele premergătoare desfășurate ulterior sesizării. Cea de-a doua condiție necesară începerii urmăririi penale rezultă din art. 228 C. proc. pen. și constă în inexistența cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute în art. 10 C. proc. pen., cu excepția celui prevăzut la lit. b 1 ). Intervenția unui astfel de caz, rezultând fie din actele prin care a fost sesizat organul de urmărire penală, fie din actele premergătoare efectuate în urma sesizării, pot determina ca în locul începerii urmăririi penale să funcționeze instituția neînceperii urmăririi penale.

Potrivit art. 224 C. proc. pen., actele premergătoare se efectuează în vederea începerii urmăririi penale. Actele premergătoare pot realiza următoarele obiective: - completează informațiile organului de cercetare pentru a le aduce la nivelul unor constatări care să determine începerea urmării penale; - verifică informațiile deținute, confirmând sau infirmând concordanța acestora cu realitățile faptice ale cauzei; - fundamentează convingerea organului de urmărire penală referitoare la soluția de neurmărire penală, potrivit art. 228 C. proc. pen. În cauză, se constată că există ultima variantă, când din actele premergătoare efectuate a rezultat soluția neînceperii urmăririi penale, intimatul chestor principal de poliție B.C.C., fost secretar general al Ministerului Administrației și Internelor, a acționat în baza regulamentelor și legilor în vigoare.

În speța de față, împrejurarea că în această fază premergătoare nu au fost administrate toate probele, apreciate de petent ca fiind necesare soluționării dosarului, nu constituie o încălcare a vreunei dispoziții legale. Astfel, organul de urmărire penală cât și instanța de judecată ce a fost investită cu soluționarea prezentei plângeri, nu poate cenzura un act administrativ emis de autoritatea competentă, acesta fiind atributul exclusiv al instanței de judecată, competentă în materia contenciosului administrativ. Față de aceste împrejurări, Înalta Curte, constata că nu există temeiuri pentru desființarea rezoluțiilor de neîncepere a urmăririi penale și, în consecință, în conformitate cu prevederile art. 278/1 alin. 8 lit. a), C. proc.

pen. va respinge ca nefondată plângerea formulată de petiționarul B.C. împotriva rezoluției nr. 1306/P/2010 din 07 iunie 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică, și în consecință va fi menținută rezoluția atacată. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va fi obligat petiționarul la plata sumei de 100 de lei reprezentând cheltuieli judiciare, către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R E Ș T E Respinge ca nefondată plângerea formulată de petiționarul B.C. împotriva rezoluției nr. 1306/P/2010 din 07 iunie 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică. Menține rezoluția atacată. Obligă petiționarul la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 14 decembrie 2011.