ÎCCJ, Secția penală

ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra plângerii de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție,

secția penală, la data de 20 iulie 2011 sub nr. 6014/1/2011, petiționarul B.C.,

a formulat plângere împotriva rezoluției

nr. 1306/P/2010 din 07 iunie

2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de

urmărire penală și

criminalistică, prin

care s-a dispus în temeiul dispozițiilor art. 228 alin. (4)

și art. 10

lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale

pentru infracțiunea prevăzută de art. 246 C. pen., față de: - I.T.C. - ministrul

Administrației și Internelor. - B.C.C. - chestor principal de poliție, - P.A. -

chestor de poliție și - P.S.Z. - chestor de

poliție, întrucât faptele

sesizate nu există.

Pentru a dispune astfel, procurorul de caz, a

reținut următoarele:

Prin plângerea

penală adresată Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, comisarul șef de poliție B.C. a

solicitat cercetarea numiților I.T.C., ministrul

Administrației

și Internelor, chestor principal de poliție B.C.C., fost secretar general al Ministerului

Administrației și Internelor, chestor de poliție P.A.,

director general al Direcției Generale Management Resurse Umane din

Ministerul Administrației și Internelor și

chestor de poliție P.Ș.Z.

, director general al Direcției Generale de

Informații și

Protecție Internă, din cadrul

aceluiași minister, sub aspectul săvârșirii

infracțiunii de abuz în

serviciu contra intereselor persoanelor, prev. și ped. de art. 246 C. pen.

Din examinarea plângerii, a rezultat, în esență,

că ofițerul este nemulțumit de eliberarea sa din funcția de director general al

Direcției

Resurse Umane din Ministerul Administrației și Internelor,

produsa la

data de 06 octombrie 2009, precum

și de marginalizarea profesională la care a

fost supus.

S-a arătat că,

plângerea petiționarului descrie într-o manieră

exhaustivă presupusele șicane la care a fost supus pe parcursul câtorva

luni, începând cu data de 01 octombrie 2009, când

noul secretar general al

ministerului, chestor principal de poliție B.C.

i-a solicitat

demisia din funcția de

director general al Direcției Generale Resurse

Umane din Ministerul

Administrației și Internelor și continuând cu controlul la care a fost supus de

către ofițeri de poliție din cadrul

Direcției

Generale de Informații și Protecție Internă, din ordinul șefului

acestei structuri, chestorul de poliție P.Ș.Z.

A susținut ofițerul de poliție că în urma acestui

control i-a fost

retrasă, de către O.R.N.I.S.S., autorizația de acces la

informații

clasificate secrete de stat

nivel „strict secret", fapt ce a determinat

conducerea ministerului să-l elibereze, la data de 26 martie 2010, și

din

funcția de adjunct al directorului general al Direcției Generale de

Resurse Umane în care fusese anterior numit, cu

consecința punerii la

dispoziția

Inspectoratului General al Poliției Române.

Ulterior, invocându-se același temei legal,

ministrul Administrației

și Internelor, T.I. a dispus prin ordinul nr.

11/3970 din

11 octombrie 2010, încetarea

raporturilor de serviciu ale comisarului șef de

poliție B.C.

A apreciat fostul ofițer de poliție că și acest

ordin este netemeinic

și nelegal,

întrucât la data eliberării din funcție se afla în incapacitate

temporară

de muncă, fiind internat în spital.

S-a reținut că din examinarea plângerii și a

actelor anexate în

copie, nu au rezultat indicii asupra comiterii

vreunei fapte penale -

așa

cum prevede art. 68

1

C. proc. pen. -

pentru a justifica

efectuarea actelor premergătoare.

Conform

textului de lege invocat ca fiind incident în cauză, constituie infracțiunea de

abuz în serviciu contra intereselor

persoanelor,

prev. de art. 246 C. pen. „fapta funcționarului public,

care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu,

cu știință, nu

îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos

și prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei

persoane....".

Nu s-a putut

aprecia însă că schimbarea dintr-o funcție de conducere, urmată ulterior de

încetarea raporturilor de serviciu constituie o infracțiune atâta timp cât la

baza deciziei au stat motive întemeiate, legate de retragerea autorizației de

acces la informații clasificate secrete de stat.

S-a arătat că,

ofițerul de poliție nu se afla în exercitarea unui mandat constituțional care

să presupună o durată de timp clar determinată, prevăzută de lege, numirea

într-o funcție de conducere, respectiv schimbarea din funcție în respectivul

minister fiind exclusiv de resortul conducerii respectivei instituții.

S-a mai

reținut că organul de urmărire penală nu poate cenzura un act administrativ

emis de autoritatea competentă, acesta fiind atributul exclusiv al instanței de

judecată, competentă în materia contenciosului administrativ.

Totodată, s-a

arătat că excede competenței procurorului analizarea motivelor pentru care cei

îndrituiți au găsit de cuviință să dispună retragerea autorizației de acces la

informații clasificate secrete de stat.

Împotriva

acestei rezoluții, petiționarul a formulat plângere la procurorul șef al

Secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție - iar prin rezoluția nr.5005/1521/11-2/2011

dispusă la data de 24 iunie 2011, a fost respinsă ca neîntemeiată plângerea

petiționarului.

Nemulțumit de

modul în care a fost soluționată plângerea, petentul a formulat, în baza art. 278

1

C. proc. pen., plângere adresată instanței de judecată, respectiv Înalta Curte

de Casație și Justiție.

La termenul de

judecată din 19 octombrie 2011, petiționarul a depus prin Serviciul

Registratură al instanței, cerere precizatoare, prin care a arătat că plângerea

formulată vizează doar pe intimatul B.C.C.

La termenul de

judecată din data de 14 decembrie 2011, petiționarul a reiterat cele depuse și

în scris arătând că plângerea formulată, vizează doar pe intimatul B.C.C., cu

privire la ceilalți intimați, menționând că și-a însușit concluziile

procurorului de caz, solicitând tragerea la răspundere penală doar a

intimatului B.C.C., apreciind că sunt întrunite elementele constitutive ale

infracțiunii de abuz în serviciu.

Examinând

plângerea formulată, în conformitate cu dispozițiile art. 278 ind.1 C. proc.

pen., pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei , Înalta Curte de

Casație și Justiție, a constatat că aceasta este nefondată, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

În raport cu

actele și lucrările dosarelor, Înalta Curte, constată că rezoluțiile nr.

1306/P/2010 din 07 iunie 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică, și nr. 5005/1521/11-2/2011

din data de 24 iunie 2011, sunt legale și temeinice.

Infracțiunea

de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută în art. 246 C.

pen., constă în fapta funcționarului public, care, în exercițiul atribuțiilor

sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod

defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei

persoane.

Ca atare,

pentru existența infracțiunii reclamate este necesar ca funcționarul public

să-și exercite abuziv atribuțiile de serviciu, fie printr-o inacțiune -

neîndeplinirea unui act, fie printr-o acțiune - îndeplinirea defectuoasă a unui

act, care trebuie să aibă ca urmare vătămarea intereselor legale ale unei

persoane.

De asemenea,

pentru a se putea începe urmărirea penală, într-o cauză sunt necesare două

condiții.

Prima condiție

constă în existenta acelui minim de date care permit organului de urmărire

penală să considere că s-a săvârșit o infracțiune, caz în care organul de

urmărire penală poate deține informațiile, fie direct din sesizarea făcută, fie

din actele premergătoare desfășurate ulterior sesizării.

Cea de-a doua

condiție necesară începerii urmăririi penale rezultă din art. 228 C. proc. pen.

și constă în inexistența cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a

acțiunii penale prevăzute în art. 10 C. proc. pen., cu excepția celui prevăzut

la lit. b

1

). Intervenția unui astfel de caz, rezultând fie din

actele prin care a fost sesizat organul de urmărire penală, fie din actele

premergătoare efectuate în urma sesizării, pot determina ca în locul începerii

urmăririi penale să funcționeze instituția neînceperii urmăririi penale.

Potrivit art.

224 C. proc. pen., actele premergătoare se efectuează în vederea începerii

urmăririi penale.

Actele

premergătoare pot realiza următoarele obiective:

-

completează informațiile organului de cercetare

pentru a le

aduce la nivelul unor

constatări care să determine începerea urmării

penale;

- verifică

informațiile deținute, confirmând sau infirmând

concordanța acestora cu realitățile faptice ale cauzei;

-

fundamentează convingerea organului de urmărire

penală

referitoare la soluția de neurmărire penală, potrivit art. 228 C.

proc. pen.

În cauză, se constată că există ultima variantă,

când din actele premergătoare efectuate a rezultat soluția neînceperii

urmăririi penale,

intimatul chestor

principal de poliție B.C.C.,

fost secretar general al Ministerului

Administrației și Internelor, a acționat în baza regulamentelor și legilor în

vigoare.

În speța de față, împrejurarea că în această fază

premergătoare

nu au fost

administrate toate probele, apreciate de petent ca fiind

necesare soluționării dosarului, nu constituie o

încălcare a vreunei

dispoziții legale.

Astfel, organul de urmărire penală cât și

instanța de judecată ce

a fost investită cu soluționarea prezentei

plângeri, nu poate cenzura un act administrativ emis de autoritatea competentă,

acesta fiind

atributul exclusiv al instanței

de judecată, competentă în materia

contenciosului administrativ.

Față de aceste împrejurări, Înalta Curte,

constata că nu există

temeiuri pentru desființarea rezoluțiilor de

neîncepere a urmăririi

penale și, în

consecință, în conformitate cu prevederile art. 278/1 alin.

8 lit. a), C. proc. pen. va respinge ca nefondată

plângerea

formulată de petiționarul B.C. împotriva rezoluției nr. 1306/P/2010

din 07 iunie 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

Secția de urmărire penală și

criminalistică,

și în consecință va fi menținută rezoluția atacată.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C.

proc. pen. va fi obligat petiționarul la plata sumei de 100 de lei reprezentând

cheltuieli

judiciare, către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R E Ș T E

Respinge ca

nefondată plângerea formulată de petiționarul

B.C.

împotriva rezoluției nr. 1306/P/2010

din 07 iunie 2011

a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică.

Menține

rezoluția atacată.

Obligă

petiționarul la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 14 decembrie 2011.