ÎCCJ, Secția penală

Asupra plângerii de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Prin rezoluția nr. 372/P/2009 din 07 mai 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția urmărire penală, s-a dispus neînceperea urmăririi penale, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și de neglijență în serviciu, prev. de art. 246 și art. 249 C. pen., reclamate de numitul V.M., față de chestor general de poliție (în rezervă) B.N., chestor de poliție (în rezervă) V.P.C. și chestor de poliție F.C. Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului. S-a reținut că petiționarul V.M.

este funcționar public cu statut special, cu grad de comisar șef de poliție, ocupând la momentul formulării plângerii funcția de ofițer specialist principal în cadrul Direcției Generale Informare și Relații Publice din M.A.I., unde a fost mutat prin dispoziție a Secretarului general al M.A.I., de la Direcția generală management resurse umane - Serviciul managementul formării inițiale și continue a personalului. Dispoziția de mutare a fost emisă la data de 15 februarie 2007, după ce prin dispoziția nr. 11/286 din 14 februarie 2007 a chestorului V.P.C., ce ocupa atunci funcția de director general al Direcției generale management resurse umane din cadrul M.A.I., comisarului șef V.M.

i s-a aplicat sancțiunea disciplinară prevăzută de art. 17 lit. d) din Ordinul ministrului administrației și internelor (O.M.A.I.) nr. 400/2004 cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu dispozițiile art. 58 lit. c) 1 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, și anume „trecerea într-o funcție inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deținut, respectiv de ofițer specialist, corespunzătoare gradului de comisar șef”, pentru comiterea abaterii disciplinare constând în „comportare necorespunzătoare în familie și în societate, care aduce atingere onoarei, probității profesionale a polițistului sau prestigiului instituției”. Astfel, comisarul șef V.M.

a fost trecut din funcția de ofițer specialist principal în aceea de ofițer specialist, fapt ce a condus la o diminuare a salariului de bază. De menționat că, potrivit declarației luată în cauză petentului, acesta a fost repus în funcția de ofițer specialist principal în luna ianuarie 2009, iar începând cu data de 01 mai 2009 se află în stare de autosuspendare din funcție, la cerere, datorită obținerii unei funcții de conducere (vicepreședinte) în cadrul Sindicatului național al polițiștilor și vameșilor P.L. Plângerea penală, depusă de V.M. la data de 16 martie 2009, vizează aspecte legate de procedura aplicării sancțiunii administrative sus-menționate, de care petentul este nemulțumit și pe care le consideră a fi infracțiuni în legătură cu serviciul, pretins a fi comise de unele persoane cu competență în cadrul procedurii disciplinare și a gestionării efectelor legale ulterioare aplicării acesteia.

Concret, petentul reclamă următoarele: a) Respingerea contestației sale (procedurale) împotriva dispoziției de aplicare a sancțiunii (nr. 11/286/2007) de către Ministrul Administrației și Internelor (prin Ordinul nr. 157646 din 28 februarie 2007, semnat V.B.) și nu de către chestorul general de poliție B.N., care ocupa funcția de Secretar general al M.A.I. fiind șef ierarhic imediat superior al celui care a emis dispoziția de sancționare (chestorul V.P.C., director al Direcției generale management resurse umane) și deci ar fi trebuit să fie cel care soluționează contestația. Se susține în plângere că „fapta chestorului B.N.

de a nu se supune obligației legale de a răspunde, în termen de 15 zile, contestației formulate de subsemnatul, se circumscrie dispozițiilor art. 246 C. pen., acesta neîndeplinindu-și obligațiile de serviciu nici până astăzi ” . b) Punerea în aplicare efectivă a sancțiunii disciplinare, prin plata salariului diminuat (corespunzător încadrării ca ofițer specialist și nu ca ofițer specialist principal) înainte de expirarea perioadei de formulare a contestației (termen procedural de 5 zile) și a celei de soluționare a contestației de către șeful ierarhic superior (termen procedural de 15 zile) în condițiile în care „conform art. 60 din Legea nr. 360/2002 privind statutul polițistului, aplicarea sancțiunilor disciplinare se face […] după expirarea termenului de contestație”.

Pentru acest pretins abuz contra intereselor persoanelor este „acuzat” chestorul V.P.C., care, așa cum afirmă petentul, „în graba sa de a mă sancționa și-a depășit atribuțiile de serviciu”, precum și chestorul F.C., ce ocupa în perioada de referință, cu grad de comisar șef, funcția de Director general adjunct al Direcției generale management resurse umane din M.A.I., despre care petentul afirmă că „a dat dovadă de neglijență în modul în care a pus în aplicare demersul chestorului V.P.C.”. În declarația dată în fața procurorului, petentul adaugă la acest punct al sesizării și susține că sancțiunea disciplinară nu ar fi trebuit aplicată înainte de soluționarea definitivă a cauzei în fața instanțelor de contencios administrativ, cale de atac prevăzută de lege și de care comisarul șef V.M.

a uzat, cu mențiunea că atât Curtea de Apel București (Sentința nr. 1809 din 11 iunie 2008, dosar nr. 341/2/2008 al Secției de contencios administrativ și fiscal) cât și Curtea Supremă de Justiție (Decizia nr. 449 din 29 ianuarie 2009, Dosar nr. 341/2/2008 al Secției de contencios administrativ și fiscal, irevocabilă) s-au pronunțat în sensul respingerii acțiunii și menținerii sancțiunii disciplinare aplicate contesta torului prin dispoziția nr. 11/286 din 17 februarie 2007. c) Refuzul (implicit) al chestorilor V.P.C. și F.C. de a aproba/ dispune, în calitate de director general/ director general adjunct al Direcției generale management resurse umane, radierea din dosarul de personal a sancțiunii administrative aplicate la data de 14 februarie 2007, după trecerea unui an calendaristic de la aplicare, demers la care făptuitorii ar fi fost obligați de dispozițiile art. 70 lit. b) din O.M.A.I.

nr. 400/2004. d) Faptul că sancțiunea disciplinară de „trecere într-o funcție inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deținut, respectiv de ofițer specialist, corespunzătoare gradului de comisar șef, nu este prevăzută de lege, în sensul - explicat în cuprinsul declarației ulterioare - ca nu s-a respectat, formal, exprimarea din textul de lege, ci s-au adăugat la acesta elementele de individualizare a sancțiunii pentru cazul său concret și anume: „respectiv de ofițer specialist corespunzătoare gradului de comisar șef. Din explicațiile solicitate pentru clarificarea plângerii mai rezultă că V.M. a contestat în instanță inclusiv dispoziția de mutare a sa (începând cu 15 februarie 2007) la o altă direcție din cadrul M.A.I., fără a avea câștig de cauză nici în acest demers, după cum nu a avut nici în acțiunea de contestare a sancțiunii și procedurii disciplinare, ceea ce l-a determinat, după cum declară, să se adreseze C.E.D.O.

întrucât „procesul în contencios administrativ a fost soluționat ca toate în România lui 2009, în favoarea statului”. Comisarul șef V.M. a mai arătat că își menține plângerea sub toate cele patru aspecte, pe care le consideră în continuare rezultatul unor infracțiuni de abuz sau neglijență în serviciu îndreptate împotriva sa, constituindu-se parte civilă în cauză cu sume reprezentând atât daune materiale (diferențe de salarizare), cât și daune morale al căror cuantum exact le va preciza ulterior. Se mai reține în speță, ca element de stabilire a cadrului general în care s-a ajuns la formularea plângerii penale, că faptele considerate abateri disciplinare și pentru care a fost sancționat comisarul șef V.M.

prin dispoziția nr. 11/286 din 14 februarie 2007 au fost comise de acesta în legătură cu un conflict de ordin personal, cu soția cu care se află în proces de divorț și pentru încredințarea copilului minor rezultat din căsătorie, proces care în prezent este suspendat până la soluționarea unei plângeri penale formulată de V.M. împotriva unui martor din cauza civilă. Deși se face mențiune și în prezenta plângere penală despre reținerea ilegală a sporului salarial de 15% pentru doctorat, din actele depuse de V.M. rezultă că acest aspect face obiectul unui dosar penal separat, înregistrat la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 București. Analizând punctual chestiunile reclamate, în raport cu dispozițiile legale ce reglementează materia răspunderii disciplinare a polițiștilor și cu înscrisurile - copii conforme cu originalul reprezentând dosarul cercetării disciplinare și acte din dosarul de personal al comisarului șef V.M.

- puse la dispoziție de M.A.I. - Direcția generală resurse umane, nu rezultă nici un aspect sau element de natură penală în conduita persoanelor față de care este formulată plângerea penală. Astfel, 1. Potrivit dispozițiilor art. 65 alin. (1) din Ordinul M.A.I. nr. 400/2004 cu modificările ulterioare „sancțiunea disciplinară poate fi contestată, prin cerere scrisă, adresată de polițistul cercetat șefului ierarhic superior celui care a aplicat sancțiunea ..” iar conform alin. (5) al aceluiași articol „asupra contestației, șeful ierarhic superior se pronunță prin decizie motivată ..în termen de 15 zile”.

Se observă că dispoziția normativă folosește noțiunea de „șef ierarhic superior” și nu pe aceea de „șef ierarhic imediat superior” (sau alte detalieri în exprimarea aceleiași limitări categoriale); de unde rezultă că nimic nu interzice aplicarea principiului de drept unanim recunoscut conform căruia „cine poate mai mult poate și mai puțin” și astfel un șef din structura ierarhică a M.A.I., care respectă condiția de a fi ierarhic superior celui care a aplicat o inițială sancțiune disciplinară să fie competent să soluționeze o contestație de felul celei discutate în speță indiferent de cât de sus pe scară ierarhică este plasat ca funcție în cadrul structurii specifice instituției.

Pe de altă parte, în împrejurările în care atât procedura cercetării disciplinare cât și documentele de dispoziție emise în cadrul acesteia au respectat condițiile de fond și de formă, precum și termenele impuse de normele legale (speciale) aplicabile, dublate de faptul că există o hotărâre judecătoreasă definitivă și irevocabilă ce confirmă legalitatea și temeinicia sancționării disciplinare a polițistului, se constată lipsa oricărei vătămări reale produse petentului prin faptul că însuși ministrul a respins contestația împotriva unei dispoziții de sancționare disciplinară emisă de un șef de direcție generală din cadrul M.A.I. De altfel, întrebat fiind care consideră a fi vătămarea suferită prin implicarea ministrului, V.M.

susține un aspect ce poate fi lesne înlăturat ca lipsit de obiectivitate, și anume că „s-a simțit umilit” și că „s-a încercat intimidarea lui” prin soluționarea contestației în modul arătat. Se mai reține la acest punct și faptul că, în structura ierarhică a M.A.I., superior ierarhic secretarului general (la acea dată chestorul general B.N., despre care petentul susține că trebuia obligatoriu să soluționeze contestația și „a refuzat” să o facă) nu este decât ministrul.

Ori, în speță, după depunerea contestației împotriva dispoziției de sancționare nr. 11/286 din 14 februarie 2007 semnată de directorul general al Direcției generale management resurse umane, aceasta (contestația) împreună cu toate documentele ce au stat la baza aplicării sancțiunii disciplinare au fost trimise, procedural, la Corpul de control al ministrului (condus de directorul general - chestor M.C.) pentru analiza motivelor contestației și verificarea imparțială a respectării procedurii disciplinare. Rezultatul acestor verificări s-a materializat în raportul motivat întocmit de Corpul de control, înregistrat cu nr. 113261 din 26 februarie 2007 (și cu nr. 5232 din 26 februarie 2007 la Secretariatul general al M.A.I.), semnat de chestorul M.C.

și aprobat prin semnătura Secretarului general al M.A.I. - chestor general B.N. Pe baza acestui raport a emis M.A.I. ordinul de respingere a contestației formulate de comisarul șef V.M., fiind evident că tocmai ministrului îi revenea această competență și nu secretarului general, care se pronunțase anterior, prin aprobarea raportului motivat conținând constatările verificărilor în legătură cu contestația, și deci nu putea fi în același timp și cel care decide - abia atunci încălcând regulile subordonării ierarhice și competențelor de decizie.

2. În cazul comisarului șef V.M., aplicarea efectivă a sancțiunii disciplinare, prin plata unui salariu diminuat, corespunzător încadrării ca ofițer specialist (și nu ca ofițer specialist principal - funcția din care a fost trecut în cea inferioară, conform nivelului de bază al gradului profesional deținut), s-a produs începând cu salariul din luna martie 2007, deci în luna ulterioară emiterii atât a dispoziției de sancționare (14 februarie 2007) cât și a ordinului prin care s-a respins de către șeful ierarhic superior contestația împotriva dispoziției de sancționare (28 februarie 2007). Acest aspect rezultă atât din declarația petentului cât și dintr-un înscris depus de acesta, reprezentând „detalierea salariului brut pe componente privind pe domnului V.M.”, pentru anul 2007. Este adevărat că în luna martie 2007 s-a încasat salariul corespunzător lunii februarie 2007, acesta fiind calculat distinct pentru perioada 01-14 februarie (cu coeficient 4,95 corespunzător funcției de ofițer specialist principal) față de perioada 14-28 februarie (cu coeficient 4,70 corespunzător funcției de ofițer specialist).

Modul de calcul este riguros și are la bază dispoziția nr. 11/291 din 14 februarie 2007 a chestorului V.P.C., director general al Direcției generale M.R.U.; această dispoziție, separat de dispoziția nr. 11/286 din 14 februarie 2007 (cea de sancționare disciplinară a cms. șef V.M.), are rolul de aplicare efectivă, de temei pentru punerea în practică a sancțiunii disciplinare de către direcția generală/ direcția financiară, și în cuprinsul ei se menționează, în esență, că schimbarea din funcție operează începând cu data de 14 februarie 2007. Tocmai acest aspect concret este reclamat de V.M., susținând ca o dispoziție de natura celei cu nr. 11/291 din 14 februarie 2007 nu ar fi trebuit emisă decât după soluționarea eventualelor contestații, atât la șeful ierarhic superior cât și ulterior la instanțele de contencios administrativ.

Așa cum rezultă din alin. (1), (5) și (6) ale art. 65 din Ordinul M.A.I. nr. 400/2004, coroborate cu toate celelalte articole (64-70) din Capitolul V Secțiunea a 2-a ale aceluiași act normativ, actul administrativ de sancționare a unui polițist produce efecte fie la expirarea termenului de contestație de 5 zile, dacă cel sancționat nu îl contestă la șeful ierarhic superior celui care a aplicat sancțiunea, fie la data actului administrativ prin care șeful ierarhic superior dispune una din soluțiile prev. de art. 66 alin. (3) din O.M.A.I. nr. 400/2004, cu excepția cazului prev. de art. 66 alin. (3) lit. d) - acela de admitere a contestației și de anulare a dispoziției de sancționare. Pe de altă parte, din economia textelor menționate nu rezultă că atacarea în fața instanței de contencios administrativ a actelor administrative de aplicare/ menținere a unei sancțiuni disciplinare ar suspenda sau ar amâna în vreun fel producerea efectelor actelor administrative atacate.

Așadar, în cazul din speță, o dispoziție cu conținutul celei cu nr. 11/291 din 14 februarie 2007 ar fi trebuit emisă cel mai devreme la data de 28 februarie 2007, data actului prin care a fost soluționată contestația împotriva dispoziției nr. 11/286 din 14 februarie 2007. Nu există însă nici un impediment legal pentru cazul în care o asemenea dispoziție, emisă nu mai devreme de 28 februarie 2007, să prevadă că urmarea concretă a aplicării sancțiunii, operaționalitatea acesteia sau punerea efectivă în practică să se producă de la o dată anterioară, care să corespundă datei și conținutului dispoziției inițiale de sancționare (în situația din speță nr. 11/286 din 14 februarie 2007), dar în nici un caz să nu fie anterioară și acesteia din urmă.

Faptul că, în speță, s-a emis dispoziția nr. 11/291 din 14 februarie 2007, ca efect al dispoziției de sancționare cu nr. 11/286 din 14 februarie 2007, înainte de expirarea termenului procedural, nu a produs nici o vătămare concretă intereselor legale ale petentului, nu a condus la o situație sau urmări diferite de cele care s-ar fi produs dacă această dispoziție ar fi fost emisă ulterior. Nerespectarea, în împrejurările arătate, a unei condiții cerută de procedura aplicabilă, conduce la o nulitate relativă a actului, care ține de dovedirea unei vătămări ce nu ar putea fi înlăturată altfel decât prin anularea acelui act, ori o asemenea vătămare nu poate fi reținută ca existând în cauză.

Mai mult, se constată că deficiența de ordin procedural, defectuozitatea îndeplinirii actului de către funcționarul public competent, a fost acoperită, în primul rând prin menținerea sancțiunii disciplinare prin ordin al ministrului administrației și internelor, iar în cele din urmă - și totodată ca cel mai important criteriu - prin hotărârile instanțelor de contencios administrativ, care analizând contestația formulată de V.M. inclusiv pentru acest motiv, au respins acțiunea ca nefondată.

În concluzie, având în vedere lipsa unei vătămări (și cu atât mai puțin a unei vătămări importante) aduse intereselor legale ale unei persoane, precum și lipsa vreunui element care să contureze intenția ca formă a unei pretinse vinovății cu care să se fi acționat în cauză împotriva comisarului șef V.M., de către superiorii ierarhici competenți în cadrul desfășurării procedurii disciplinare, se constată lipsa unora din elementele constitutive ale infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor sau de neglijență în serviciu în legătură cu aspectul reclamat la acest punct al sesizării. 3. Cu privire la radierea sancțiunii disciplinare din dosarul de personal, o primă observație este aceea ca O.M.A.I.

nr. 400/2004 face distincție între radierea - care operează de drept, la trecerea termenelor prevăzute de art. 70 lit. a) și b) din actul normativ menționat - și ridicarea sancțiunii disciplinare, care poate fi dispusă motivat, înainte de împlinirea termenului pentru radierea de drept, potrivit disp. art. 68-69 din Ordinul M.A.I. nr. 400/2004. În cazul din speță, sancțiunea disciplinară nefiindu-i ridicată motivat comisarului șef V.M., de către șeful care a aplicat-o sau la propunerea șefului nemijlocit al polițistului, de către un șef ierarhic superior, se pune problema termenului la care trebuia constatată și operată în documentele de personal radierea de drept a sancțiunii, cu încetarea efectelor acesteia.

Aici intervine necesitatea interpretării și aplicării unor texte de lege asupra cărora, așa cum rezultă din înscrisurile dosarului penal, opiniile sunt diferite și contradictorii. Astfel, potrivit disp. art. 70 alin. (1) lit. b) din Ordinul M.A.I. nr. 400/2004, sancțiunile prevăzute de art. 17 lit. b), c) și d) „din prezentul ordin” se ridică „în termen de 1 an de la expirarea termenului pentru care au fost aplicate”. Comisarului șef V.M. i-a fost aplicată sancțiunea disciplinară prev. de art. 17 lit. d) din Ordinul M.A.I. nr. 400/2004, însă nici în textul legal care o reglementează și nici în actul administrativ de aplicare a acestei sancțiuni, nu s-a prevăzut un termen pentru care sancțiunea poate fi/ a fost aplicată.

Eliminând varianta de a considera o asemenea sancțiune aplicată pe termen nedeterminat, caz în care nu ar mai exista termen sau criteriu pentru a opera radierea de drept, ca în cazul celorlalte sancțiuni disciplinare, rămân în discuție soluțiile radierii la un an de la aplicare (variantă susținută de petent) sau la un an de la îndeplinirea unui termen ce poate fi identificat/ stabilit prin completarea Ordinul M.A.I. nr. 400/2004 (reglementare cu caracter special) cu dispoziții legale general aplicabile în această materie, respectiv cu dispozițiile Legii nr. 360/2002 privind Statutul polițistului și ale Legii nr. 188/1999, cu modificările ulterioare, privind Statutul funcționarilor publici.

Cum nici Legea nr. 360/2002 (art. 58 lit. c 1 )) nu prevede un termen pentru care se aplică sancțiunea trecerii într-o funcție inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deținut, singura trimitere poate fi făcută la dispozițiile art. 7 alin. (3) lit. d) și art. 82 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999. Art. 77 alin. (3) lit. d) prevede, ca sancțiune aplicabilă funcționarilor publici, „retrogradarea în treptele de salarizare sau retrogradarea în funcția publică pentru o perioadă de până la un an”, iar potrivit art. 82 alin. (1) lit. b), sancțiunea descrisă anterior se radiază de drept în termen de un an de la expirarea termenului pentru care a fost aplicată. Sancțiunea prevăzută de art. 17 lit. d) din Ordinul M.A.I.

nr. 400/2004, aceeași cu cea prevăzută de disp. art. 58 lit. c 1 ) din Legea nr. 360/2002, se regăsește în reglementarea cu caracter general, are corespondent în sancțiunea prevăzută de disp. art. 77 alin. (3) lit. d) ipoteza a 2-a din Legea nr. 188/1999, astfel încât prin coroborarea textelor de lege în discuție rezultă că nu poate fi aplicată pentru o perioadă mai mare de un an, după care curge termenul de (încă) un an la împlinirea căruia operează radierea de drept a acesteia. Aceasta a fost și interpretarea dată de către Direcția generală management resurse umane din M.A.I. în cazul V.M. - din a cărui declarație rezultă că „a fost repus în drepturi ca ofițer specialist principal, cu salarizarea corespunzătoare, începând cu luna ianuarie 2009”.

Având în vedere că termenul se împlinea la data de 15 februarie 2009, e posibil să se fi dispus ridicarea sancțiunii, ceea ce nu are relevanță întrucât s-a produs înăuntrul termenului pentru radierea de drept. Din înscrisurile depuse la dosar, inclusiv corespondența internă în cadrul M.A.I., rezultă și opinia conform căreia sancțiunea din speță ar putea fi aplicată pe o perioadă nedeterminată, prevederile speciale (Ordinul M.A.I. nr. 400/2004 și Legea nr. 360/2002) derogând și necompletându-se cu cele generale (Legea nr. 188/1999), precum și aceea că trebuia radiată la 15 februarie 2008, la un an de la aplicare. Pe de altă parte, Sindicatul P.L. a acționat în numele membrului V.M., solicitând în instanță (Curtea de Apel București) repunerea acestuia în drepturi corespunzător funcției de ofițer specialist principal începând cu data de 15 februarie 2008; în cauză nu s-a pronunțat deocamdată o soluție de către instanța competentă.

Având în vedere situația arătata mai sus, nu se poate considera că din rea credință ori în mod intenționat deci abuziv s-a refuzat repunerea comisarului șef V.M. în drepturile anterioare aplicării sancțiunii disciplinare, începând cu data pretinsă de acesta, ci respectiva conduită s-a manifestat în exercitarea atribuțiilor de serviciu cu o motivare ce face trimitere la texte legale/ o anumită interpretare a acestora, litigiul fiind supus în prezent cenzurii instanței competente. În condițiile date, nici cu privire la faptele reclamate la acest punct al sesizării penale, nu sunt întrunite elementele constitutive ale unor infracțiuni în legătură cu serviciul, pretins a fi comise în dauna cms. șef V.M.

II. Rezoluția mai sus menționată a fost menținută prin rezoluția de respingere a plângerii formulate de petiționarul V.M. nr. 5987/283/II/2/2009 din 15 iunie 2009 a procurorului șef al Secției urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. III. Împotriva rezoluției nr. 372/P/2009 din 07 mai 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția urmărire penală, a formulat plângere în temeiul dispozițiilor art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen. petiționarul V.M. criticând-o ca netemeinică și solicitând în esență trimiterea plângerii procurorului în vederea începerii urmăririi penale a intimaților B.N., V.P.C. și F.C. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246 și art. 249 C. pen.

Examinând plângerea de față prin conformare la dispozițiile art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen. verificând actele și lucrările dosarului de urmărire penală și în lipsa unor înscrisuri nou prezentate, Înalta Curte are în vedere că aceasta se privește ca nefondată și urmează a fi respinsă ca atare în temeiul dispozițiilor art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. Aceasta întrucât, urmare a examinării actelor premergătoare începerii urmăririi penale efectuate de procuror se are în vedere că în conformitate cu dispozițiile art. 65 alin. (1) din Ordinul M.A.I. nr. 400/2004 cu modificările ulterioare „sancțiunea disciplinară poate fi contestată, prin cerere scrisă, adresată de polițistul cercetat, șefului ierarhic superior celui care a aplicat sancțiunea …”, iar asupra contestației, șeful ierarhic superior se pronunță prin decizie motivată, în termen de 15 zile (alin. (5) al aceluiași articol).

După cum se poate observa, noțiunea folosită este de „șef ierarhic superior” și nu „șef ierarhic imediat superior”, ceea ce nu interzice aplicarea principiului de drept potrivit căruia „cine poate mai mult poate și mai puțin”. În structura ierarhică a M.A.I., superior ierarhic secretarului general (la acea dată B.N.) era ministrul. Ulterior depunerii contestației împotriva dispoziției de sancționare semnată de directorul general al Direcției generale management resurse umane, aceasta, împreună cu celelalte documente, au fost trimise la Corpul de control al ministrului pentru analiza motivelor contestației. Rezultatul verificărilor a fost materializat într-un raport întocmit de Corpul de control, semnat de chestorul M.C.

și aprobat prin semnătura secretarului general - chestor general B.N. Pe baza raportului anterior menționat, M.A.I. a emis ordinul de respingere a contestației formulate de V.M. În ceea ce privește aplicarea efectivă a sancțiunii disciplinare (prin plata unui salariu diminuat) se impune precizarea că aceasta s-a produs începând cu salariul din luna martie 2007, deci în luna ulterioară emiterii atât a dispoziției de sancționare (14 februarie 2007), cât și a ordinului prin care s-a respins de către șeful ierarhic superior contestația împotriva dispoziției de sancționare (28 februarie 2007). Din examinarea cauzei a rezultat că în luna martie 2007 s-a încasat salariul corespunzător lunii februarie 2007, acesta fiind calculat distinct pentru perioada 1 - 14 februarie (cu coeficient 4,95 corespunzător funcției de ofițer specialist principal) față de perioada 14-28 februarie (cu coeficient 4,70 corespunzător funcției de ofițer specialist).

Modul de calcul a avut la bază dispoziția nr. II/291 din 14 februarie 2007 a chestorului V.P.C. - director general al Direcției generale management resurse umane. Împrejurarea potrivit căreia a fost emisă dispoziția nr. II/291 din 14 februarie 2007, ca efect al dispoziției de sancționare nr. II/286 din 14 februarie 2007, înainte de expirarea termenului procedural, nu a produs nici o vătămare a intereselor legale ale petiționarului și nu a condus la o situație sau urmări diferite de cele care s-ar fi produs dacă această dispoziție ar fi fost emisă ulterior. Se impune precizarea că V.M. a formulat contestație, acțiunea acestuia fiind respinsă de către instanțele de judecată, ca nefondată. Potrivit declarației petentului, acesta a fost repus în drepturi ca ofițer specialist principal cu salarizarea corespunzătoare, începând cu luna ianuarie 2009. Dispunerea ridicării sancțiunii aplicate petiționarului s-a produs înlăuntrul termenului pentru radierea de drept.

În ceea ce privește susținerea numitului V.M. potrivit căreia sancțiunea disciplinară de „trecere într-o funcție inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deținut, respectiv de ofițer specialist, corespunzătoare gradului de comisar șef, nu este prevăzută de legea penală (în sensul că nu s-a respectat, formal, exprimarea din textul de lege), în mod corect procurorul anchetator a reținut că petentul a avut o atitudine speculativă și subiectivă, susținerile acestuia neconfirmându-se. Așa fiind în mod legal și temeinic în temeiul dispozițiilor art. 228 alin. (1) și (6) C. proc. pen. s-a dispus neînceperea urmăririi penale a intimaților B.N., V.P.C. și F.C. datorat incidenței în cauză a cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzut de art. 10 lit. a) C. proc.

pen. și respectiv, de neglijență în serviciu (pentru intimatul B.N.) și respectiv, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzut de art. 246 C. pen. (pentru ceilalți doi făptuitori). Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E Respinge ca nefondată plângerea formulată de petiționarul V.M. împotriva rezoluției nr. 372/P/2009 din 07 mai 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică. Menține rezoluția atacată. Obligă petiționarul la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Cu recurs în 10 zile de la pronunțare. Pronunțată în ședință publică, azi 18 noiembrie 2009.