ÎCCJ, Secția penală

ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra

plângerii de față;

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Prin

rezoluția nr. 372/P/2009 din 07 mai 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția urmărire penală, s-a dispus neînceperea

urmăririi penale, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu

contra intereselor persoanelor și de neglijență în serviciu, prev. de art. 246

și art. 249 C. pen., reclamate de numitul V.M., față de chestor general de

poliție (în rezervă) B.N., chestor de poliție (în rezervă) V.P.C. și chestor de

poliție F.C.

Cheltuielile

judiciare au rămas în sarcina statului.

S-a

reținut că petiționarul V.M. este funcționar public cu statut special, cu grad

de comisar șef de poliție, ocupând la momentul formulării plângerii funcția de

ofițer specialist principal în cadrul Direcției Generale Informare și Relații

Publice din M.A.I., unde a fost mutat prin dispoziție a Secretarului general al

M.A.I., de la Direcția generală management resurse umane - Serviciul

managementul formării inițiale și continue a personalului.

Dispoziția

de mutare a fost emisă la data de 15 februarie 2007, după ce prin dispoziția nr.

11/286 din 14 februarie 2007 a chestorului V.P.C., ce ocupa atunci funcția de

director general al Direcției generale management resurse umane din cadrul

M.A.I., comisarului șef V.M. i s-a aplicat sancțiunea disciplinară prevăzută de

art. 17 lit. d) din Ordinul ministrului administrației și internelor (O.M.A.I.)

nr. 400/2004 cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu

dispozițiile art. 58 lit. c)

1

din Legea nr. 360/2002 privind

Statutul polițistului, și anume „trecerea într-o funcție inferioară până la cel

mult nivelul de bază al gradului profesional deținut, respectiv de ofițer

specialist, corespunzătoare gradului de comisar șef”, pentru comiterea abaterii

disciplinare constând în „comportare necorespunzătoare în familie și în

societate, care aduce atingere onoarei, probității profesionale a polițistului

sau prestigiului instituției”. Astfel, comisarul șef V.M. a fost trecut din

funcția de ofițer specialist principal în aceea de ofițer specialist, fapt ce a

condus la o diminuare a salariului de bază.

De

menționat că, potrivit declarației luată în cauză petentului, acesta a fost

repus în funcția de ofițer specialist principal în luna ianuarie 2009, iar

începând cu data de 01 mai 2009 se află în stare de autosuspendare din funcție,

la cerere, datorită obținerii unei funcții de conducere (vicepreședinte) în

cadrul Sindicatului național al polițiștilor și vameșilor P.L.

Plângerea

penală, depusă de V.M. la data de 16 martie 2009, vizează aspecte legate de

procedura aplicării sancțiunii administrative sus-menționate, de care petentul

este nemulțumit și pe care le consideră a fi infracțiuni în legătură cu

serviciul, pretins a fi comise de unele persoane cu competență în cadrul

procedurii disciplinare și a gestionării efectelor legale ulterioare aplicării

acesteia. Concret, petentul reclamă următoarele:

a)

Respingerea contestației sale (procedurale) împotriva dispoziției de aplicare a

sancțiunii (nr. 11/286/2007) de către Ministrul Administrației și Internelor

(prin Ordinul nr. 157646 din 28 februarie 2007, semnat V.B.) și nu de către

chestorul general de poliție B.N., care ocupa funcția de Secretar general al

M.A.I. fiind șef ierarhic imediat superior al celui care a emis dispoziția de

sancționare (chestorul V.P.C., director al Direcției generale management

resurse umane) și deci ar fi trebuit să fie cel care soluționează contestația.

Se

susține în plângere că „fapta chestorului B.N. de a nu se supune obligației

legale de a răspunde, în termen de 15 zile, contestației formulate de subsemnatul,

se circumscrie dispozițiilor art. 246 C. pen., acesta neîndeplinindu-și

obligațiile de serviciu nici până astăzi

”

.

b)

Punerea în aplicare efectivă a sancțiunii disciplinare, prin plata salariului

diminuat (corespunzător încadrării ca ofițer specialist și nu ca ofițer

specialist principal) înainte de expirarea perioadei de formulare a contestației

(termen procedural de 5 zile) și a celei de soluționare a contestației de către

șeful ierarhic superior (termen procedural de 15 zile) în condițiile în care „conform

art. 60 din Legea nr. 360/2002 privind statutul polițistului, aplicarea

sancțiunilor disciplinare se face […] după expirarea termenului de contestație”.

Pentru acest pretins abuz contra intereselor persoanelor este „acuzat” chestorul

V.P.C., care, așa cum afirmă petentul, „în graba sa de a mă sancționa și-a

depășit atribuțiile de serviciu”, precum și chestorul F.C., ce ocupa în

perioada de referință, cu grad de comisar șef, funcția de Director general

adjunct al Direcției generale management resurse umane din M.A.I., despre care

petentul afirmă că „a dat dovadă de neglijență în modul în care a pus în

aplicare demersul chestorului V.P.C.”.

În

declarația dată în fața procurorului, petentul adaugă la acest punct al

sesizării și susține că sancțiunea disciplinară nu ar fi trebuit aplicată

înainte de soluționarea definitivă a cauzei în fața instanțelor de contencios

administrativ, cale de atac prevăzută de lege și de care comisarul șef V.M. a

uzat, cu mențiunea că atât Curtea de Apel București (Sentința nr. 1809 din 11

iunie 2008, dosar nr. 341/2/2008 al Secției de contencios administrativ și

fiscal) cât și Curtea Supremă de Justiție (Decizia nr. 449 din 29 ianuarie 2009,

Dosar nr. 341/2/2008 al Secției de contencios administrativ și fiscal, irevocabilă)

s-au pronunțat în sensul respingerii acțiunii și menținerii sancțiunii

disciplinare aplicate contesta torului prin dispoziția nr. 11/286 din 17

februarie 2007.

c)

Refuzul (implicit) al chestorilor V.P.C. și F.C. de a aproba/ dispune, în

calitate de director general/ director general adjunct al Direcției generale

management resurse umane, radierea din dosarul de personal a sancțiunii

administrative aplicate la data de 14 februarie 2007, după trecerea unui an

calendaristic de la aplicare, demers la care făptuitorii ar fi fost obligați de

dispozițiile art. 70 lit. b) din O.M.A.I. nr. 400/2004.

d)

Faptul că sancțiunea disciplinară de „trecere într-o funcție inferioară până la

cel mult nivelul de bază al gradului profesional deținut, respectiv de ofițer

specialist, corespunzătoare gradului de comisar șef, nu este prevăzută de lege,

în sensul - explicat în cuprinsul declarației ulterioare - ca nu s-a respectat,

formal, exprimarea din textul de lege, ci s-au adăugat la acesta elementele de

individualizare a sancțiunii pentru cazul său concret și anume: „respectiv de

ofițer specialist corespunzătoare gradului de comisar șef.

Din

explicațiile solicitate pentru clarificarea plângerii mai rezultă că V.M. a

contestat în instanță inclusiv dispoziția de mutare a sa (începând cu 15

februarie 2007) la o altă direcție din cadrul M.A.I., fără a avea câștig de

cauză nici în acest demers, după cum nu a avut nici în acțiunea de contestare a

sancțiunii și procedurii disciplinare, ceea ce l-a determinat, după cum

declară, să se adreseze C.E.D.O. întrucât „procesul în contencios administrativ

a fost soluționat ca toate în România lui 2009, în favoarea statului”.

Comisarul

șef V.M. a mai arătat că își menține plângerea sub toate cele patru aspecte, pe

care le consideră în continuare rezultatul unor infracțiuni de abuz sau

neglijență în serviciu îndreptate împotriva sa, constituindu-se parte civilă în

cauză cu sume reprezentând atât daune materiale (diferențe de salarizare), cât

și daune morale al căror cuantum exact le va preciza ulterior.

Se

mai reține în speță, ca element de stabilire a cadrului general în care s-a

ajuns la formularea plângerii penale, că faptele considerate abateri

disciplinare și pentru care a fost sancționat comisarul șef V.M. prin

dispoziția nr. 11/286 din 14 februarie 2007 au fost comise de acesta în

legătură cu un conflict de ordin personal, cu soția cu care se află în proces

de divorț și pentru încredințarea copilului minor rezultat din căsătorie,

proces care în prezent este suspendat până la soluționarea unei plângeri penale

formulată de V.M. împotriva unui martor din cauza civilă.

Deși

se face mențiune și în prezenta plângere penală despre reținerea ilegală a

sporului salarial de 15% pentru doctorat, din actele depuse de V.M. rezultă că

acest aspect face obiectul unui dosar penal separat, înregistrat la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 București.

Analizând

punctual chestiunile reclamate, în raport cu dispozițiile legale ce

reglementează materia răspunderii disciplinare a polițiștilor și cu înscrisurile

- copii conforme cu originalul reprezentând dosarul cercetării disciplinare și

acte din dosarul de personal al comisarului șef V.M. - puse la dispoziție de

M.A.I. - Direcția generală resurse umane, nu rezultă nici un aspect sau element

de natură penală în conduita persoanelor față de care este formulată plângerea

penală.

Astfel,

1.

Potrivit dispozițiilor art. 65 alin. (1) din Ordinul M.A.I. nr. 400/2004 cu

modificările ulterioare „sancțiunea disciplinară poate fi contestată, prin

cerere scrisă, adresată de polițistul cercetat șefului ierarhic superior celui

care a aplicat sancțiunea ..” iar conform alin. (5) al aceluiași articol „asupra

contestației, șeful ierarhic superior se pronunță prin decizie motivată ..în

termen de 15 zile”.

Se

observă că dispoziția normativă folosește noțiunea de „șef ierarhic superior” și

nu pe aceea de „șef ierarhic imediat superior” (sau alte detalieri în

exprimarea aceleiași limitări categoriale); de unde rezultă că nimic nu

interzice aplicarea principiului de drept unanim recunoscut conform căruia „cine

poate mai mult poate și mai puțin” și astfel un șef din structura ierarhică a

M.A.I., care respectă condiția de a fi ierarhic superior celui care a aplicat o

inițială sancțiune disciplinară să fie competent să soluționeze o contestație

de felul celei discutate în speță indiferent de cât de sus pe scară ierarhică

este plasat ca funcție în cadrul structurii specifice instituției.

Pe

de altă parte, în împrejurările în care atât procedura cercetării disciplinare

cât și documentele de dispoziție emise în cadrul acesteia au respectat

condițiile de fond și de formă, precum și termenele impuse de normele legale

(speciale) aplicabile, dublate de faptul că există o hotărâre judecătoreasă

definitivă și irevocabilă ce confirmă legalitatea și temeinicia sancționării

disciplinare a polițistului, se constată lipsa oricărei vătămări reale produse

petentului prin faptul că însuși ministrul a respins contestația împotriva unei

dispoziții de sancționare disciplinară emisă de un șef de direcție generală din

cadrul M.A.I.

De

altfel, întrebat fiind care consideră a fi vătămarea suferită prin implicarea

ministrului, V.M. susține un aspect ce poate fi lesne înlăturat ca lipsit de

obiectivitate, și anume că „s-a simțit umilit” și că „s-a încercat intimidarea

lui” prin soluționarea contestației în modul arătat.

Se

mai reține la acest punct și faptul că, în structura ierarhică a M.A.I.,

superior ierarhic secretarului general (la acea dată chestorul general B.N.,

despre care petentul susține că trebuia obligatoriu să soluționeze contestația

și „a refuzat” să o facă) nu este decât ministrul. Ori, în speță, după

depunerea contestației împotriva dispoziției de sancționare nr. 11/286 din 14

februarie 2007 semnată de directorul general al Direcției generale management

resurse umane, aceasta (contestația) împreună cu toate documentele ce au stat

la baza aplicării sancțiunii disciplinare au fost trimise, procedural, la Corpul de control al ministrului (condus de directorul general - chestor M.C.) pentru analiza

motivelor contestației și verificarea imparțială a respectării procedurii

disciplinare.

Rezultatul

acestor verificări s-a materializat în raportul motivat întocmit de Corpul de

control, înregistrat cu nr. 113261 din 26 februarie 2007 (și cu nr. 5232 din 26

februarie 2007 la Secretariatul general al M.A.I.), semnat de chestorul M.C. și

aprobat prin semnătura Secretarului general al M.A.I. - chestor general B.N.

Pe

baza acestui raport a emis M.A.I. ordinul de respingere a contestației

formulate de comisarul șef V.M., fiind evident că tocmai ministrului îi revenea

această competență și nu secretarului general, care se pronunțase anterior,

prin aprobarea raportului motivat conținând constatările verificărilor în

legătură cu contestația, și deci nu putea fi în același timp și cel care decide

- abia atunci încălcând regulile subordonării ierarhice și competențelor de

decizie.

2.

În cazul

comisarului șef V.M., aplicarea efectivă a sancțiunii disciplinare, prin plata

unui salariu diminuat, corespunzător încadrării ca ofițer specialist (și nu ca

ofițer specialist principal - funcția din care a fost trecut în cea inferioară,

conform nivelului de bază al gradului profesional deținut), s-a produs începând

cu salariul din luna martie 2007, deci în luna ulterioară emiterii atât a

dispoziției de sancționare (14 februarie 2007) cât și a ordinului prin care s-a

respins de către șeful ierarhic superior contestația împotriva dispoziției de

sancționare (28 februarie 2007). Acest aspect rezultă atât din declarația

petentului cât și dintr-un înscris depus de acesta, reprezentând „detalierea

salariului brut pe componente privind pe domnului V.M.”, pentru anul 2007.

Este

adevărat că în luna martie 2007 s-a încasat salariul corespunzător lunii

februarie 2007, acesta fiind calculat distinct pentru perioada 01-14 februarie

(cu coeficient 4,95 corespunzător funcției de ofițer specialist principal) față

de perioada 14-28 februarie (cu coeficient 4,70 corespunzător funcției de

ofițer specialist). Modul de calcul este riguros și are la bază dispoziția nr.

11/291 din 14 februarie 2007 a chestorului V.P.C., director general al

Direcției generale M.R.U.; această dispoziție, separat de dispoziția nr. 11/286

din 14 februarie 2007 (cea de sancționare disciplinară a cms. șef V.M.), are

rolul de aplicare efectivă, de temei pentru punerea în practică a sancțiunii

disciplinare de către direcția generală/ direcția financiară, și în cuprinsul

ei se menționează, în esență, că schimbarea din funcție operează începând cu

data de 14 februarie 2007.

Tocmai

acest aspect concret este reclamat de V.M., susținând ca o dispoziție de natura

celei cu nr. 11/291 din 14 februarie 2007 nu ar fi trebuit emisă decât după

soluționarea eventualelor contestații, atât la șeful ierarhic superior cât și

ulterior la instanțele de contencios administrativ.

Așa

cum rezultă din alin. (1), (5) și (6) ale art. 65 din Ordinul M.A.I. nr. 400/2004,

coroborate cu toate celelalte articole (64-70) din Capitolul V Secțiunea a 2-a

ale aceluiași act normativ, actul administrativ de sancționare a unui polițist

produce efecte fie la expirarea termenului de contestație de 5 zile, dacă cel

sancționat nu îl contestă la șeful ierarhic superior celui care a aplicat

sancțiunea, fie la data actului administrativ prin care șeful ierarhic superior

dispune una din soluțiile prev. de art. 66 alin. (3) din O.M.A.I. nr. 400/2004,

cu excepția cazului prev. de art. 66 alin. (3) lit. d) - acela de admitere a

contestației și de anulare a dispoziției de sancționare.

Pe

de altă parte, din economia textelor menționate nu rezultă că atacarea în fața

instanței de contencios administrativ a actelor administrative de aplicare/

menținere a unei sancțiuni disciplinare ar suspenda sau ar amâna în vreun fel

producerea efectelor actelor administrative atacate.

Așadar,

în cazul din speță, o dispoziție cu conținutul celei cu nr. 11/291 din 14

februarie 2007 ar fi trebuit emisă cel mai devreme la data de 28 februarie 2007,

data actului prin care a fost soluționată contestația împotriva dispoziției nr.

11/286 din 14 februarie 2007.

Nu

există însă nici un impediment legal pentru cazul în care o asemenea

dispoziție, emisă nu mai devreme de 28 februarie 2007, să prevadă că urmarea

concretă a aplicării sancțiunii, operaționalitatea acesteia sau punerea

efectivă în practică să se producă de la o dată anterioară, care să corespundă

datei și conținutului dispoziției inițiale de sancționare (în situația din

speță nr. 11/286 din 14 februarie 2007), dar în nici un caz să nu fie

anterioară și acesteia din urmă.

Faptul

că, în speță, s-a emis dispoziția nr. 11/291 din 14 februarie 2007, ca efect al

dispoziției de sancționare cu nr. 11/286 din 14 februarie 2007, înainte de

expirarea termenului procedural, nu a produs nici o vătămare concretă

intereselor legale ale petentului, nu a condus la o situație sau urmări

diferite de cele care s-ar fi produs dacă această dispoziție ar fi fost emisă

ulterior.

Nerespectarea,

în împrejurările arătate, a unei condiții cerută de procedura aplicabilă,

conduce la o nulitate relativă a actului, care ține de dovedirea unei vătămări

ce nu ar putea fi înlăturată altfel decât prin anularea acelui act, ori o

asemenea vătămare nu poate fi reținută ca existând în cauză. Mai mult, se

constată că deficiența de ordin procedural, defectuozitatea îndeplinirii

actului de către funcționarul public competent, a fost acoperită, în primul

rând prin menținerea sancțiunii disciplinare prin ordin al ministrului

administrației și internelor, iar în cele din urmă - și totodată ca cel mai

important criteriu - prin hotărârile instanțelor de contencios administrativ,

care analizând contestația formulată de V.M. inclusiv pentru acest motiv, au

respins acțiunea ca nefondată.

În

concluzie, având în vedere lipsa unei vătămări (și cu atât mai puțin a unei

vătămări importante) aduse intereselor legale ale unei persoane, precum și

lipsa vreunui element care să contureze intenția ca formă a unei pretinse vinovății

cu care să se fi acționat în cauză împotriva comisarului șef V.M., de către

superiorii ierarhici competenți în cadrul desfășurării procedurii disciplinare,

se constată lipsa unora din elementele constitutive ale infracțiunilor de abuz

în serviciu contra intereselor persoanelor sau de neglijență în serviciu în

legătură cu aspectul reclamat la acest punct al sesizării.

3.

Cu privire la radierea sancțiunii disciplinare din dosarul de personal, o primă

observație este aceea ca O.M.A.I. nr. 400/2004 face distincție între radierea -

care operează de drept, la trecerea termenelor prevăzute de art. 70 lit. a) și

b) din actul normativ menționat - și ridicarea sancțiunii disciplinare, care

poate fi dispusă motivat, înainte de împlinirea termenului pentru radierea de

drept, potrivit disp. art. 68-69 din Ordinul M.A.I. nr. 400/2004.

În

cazul din speță, sancțiunea disciplinară nefiindu-i ridicată motivat

comisarului șef V.M., de către șeful care a aplicat-o sau la propunerea șefului

nemijlocit al polițistului, de către un șef ierarhic superior, se pune problema

termenului la care trebuia constatată și operată în documentele de personal

radierea de drept a sancțiunii, cu încetarea efectelor acesteia.

Aici

intervine necesitatea interpretării și aplicării unor texte de lege asupra

cărora, așa cum rezultă din înscrisurile dosarului penal, opiniile sunt

diferite și contradictorii. Astfel, potrivit disp. art. 70 alin. (1) lit. b)

din Ordinul M.A.I. nr. 400/2004, sancțiunile prevăzute de art. 17 lit. b), c)

și d) „din prezentul ordin” se ridică „în termen de 1 an de la expirarea

termenului pentru care au fost aplicate”.

Comisarului

șef V.M. i-a fost aplicată sancțiunea disciplinară prev. de art. 17 lit. d) din

Ordinul M.A.I. nr. 400/2004, însă nici în textul legal care o reglementează și

nici în actul administrativ de aplicare a acestei sancțiuni, nu s-a prevăzut un

termen pentru care sancțiunea poate fi/ a fost aplicată.

Eliminând

varianta de a considera o asemenea sancțiune aplicată pe termen nedeterminat,

caz în care nu ar mai exista termen sau criteriu pentru a opera radierea de

drept, ca în cazul celorlalte sancțiuni disciplinare, rămân în discuție

soluțiile radierii la un an de la aplicare (variantă susținută de petent) sau

la un an de la îndeplinirea unui termen ce poate fi identificat/ stabilit prin

completarea Ordinul M.A.I. nr. 400/2004 (reglementare cu caracter special) cu

dispoziții legale general aplicabile în această materie, respectiv cu

dispozițiile Legii nr. 360/2002 privind Statutul polițistului și ale Legii nr. 188/1999,

cu modificările ulterioare, privind Statutul funcționarilor publici.

Cum

nici Legea nr. 360/2002 (art. 58 lit. c

1

)) nu prevede un termen

pentru care se aplică sancțiunea trecerii într-o funcție inferioară până la cel

mult nivelul de bază al gradului profesional deținut, singura trimitere poate

fi făcută la dispozițiile art. 7 alin. (3) lit. d) și art. 82 alin. (1) lit. b)

din Legea nr. 188/1999.

Art.

77 alin. (3) lit. d) prevede, ca sancțiune aplicabilă funcționarilor publici, „retrogradarea

în treptele de salarizare sau retrogradarea în funcția publică pentru o

perioadă de până la un an”, iar potrivit art. 82 alin. (1) lit. b), sancțiunea

descrisă anterior se radiază de drept în termen de un an de la expirarea

termenului pentru care a fost aplicată.

Sancțiunea

prevăzută de art. 17 lit. d) din Ordinul M.A.I. nr. 400/2004, aceeași cu cea

prevăzută de disp. art. 58 lit. c

1

) din Legea nr. 360/2002, se

regăsește în reglementarea cu caracter general, are corespondent în sancțiunea

prevăzută de disp. art. 77 alin. (3) lit. d) ipoteza a 2-a din Legea nr. 188/1999,

astfel încât prin coroborarea textelor de lege în discuție rezultă că nu poate

fi aplicată pentru o perioadă mai mare de un an, după care curge termenul de

(încă) un an la împlinirea căruia operează radierea de drept a acesteia.

Aceasta

a fost și interpretarea dată de către Direcția generală management resurse

umane din M.A.I. în cazul V.M. - din a cărui declarație rezultă că „a fost

repus în drepturi ca ofițer specialist principal, cu salarizarea

corespunzătoare, începând cu luna ianuarie 2009”. Având în vedere că termenul

se împlinea la data de 15 februarie 2009, e posibil să se fi dispus ridicarea

sancțiunii, ceea ce nu are relevanță întrucât s-a produs înăuntrul termenului

pentru radierea de drept.

Din

înscrisurile depuse la dosar, inclusiv corespondența internă în cadrul M.A.I.,

rezultă și opinia conform căreia sancțiunea din speță ar putea fi aplicată pe o

perioadă nedeterminată, prevederile speciale (Ordinul M.A.I. nr. 400/2004 și

Legea nr. 360/2002) derogând și necompletându-se cu cele generale (Legea nr. 188/1999),

precum și aceea că trebuia radiată la 15 februarie 2008, la un an de la

aplicare. Pe de altă parte, Sindicatul P.L. a acționat în numele membrului V.M.,

solicitând în instanță (Curtea de Apel București) repunerea acestuia în

drepturi corespunzător funcției de ofițer specialist principal începând cu data

de 15 februarie 2008; în cauză nu s-a pronunțat deocamdată o soluție de către

instanța competentă.

Având

în vedere situația arătata mai sus, nu se poate considera că din rea credință

ori în mod intenționat deci abuziv s-a refuzat repunerea comisarului șef V.M.

în drepturile anterioare aplicării sancțiunii disciplinare, începând cu data

pretinsă de acesta, ci respectiva conduită s-a manifestat în exercitarea

atribuțiilor de serviciu cu o motivare ce face trimitere la texte legale/ o

anumită interpretare a acestora, litigiul fiind supus în prezent cenzurii

instanței competente.

În

condițiile date, nici cu privire la faptele reclamate la acest punct al

sesizării penale, nu sunt întrunite elementele constitutive ale unor

infracțiuni în legătură cu serviciul, pretins a fi comise în dauna cms. șef V.M.

II.

Rezoluția mai sus menționată a fost menținută prin rezoluția de respingere a plângerii

formulate de petiționarul V.M. nr. 5987/283/II/2/2009 din 15 iunie 2009 a

procurorului șef al Secției urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție.

III.

Împotriva rezoluției nr. 372/P/2009 din 07 mai 2009 a Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția urmărire penală, a formulat

plângere în temeiul dispozițiilor art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen.

petiționarul V.M. criticând-o ca netemeinică și solicitând în esență trimiterea

plângerii procurorului în vederea începerii urmăririi penale a intimaților B.N.,

V.P.C. și F.C. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246 și art.

249 C. pen.

Examinând

plângerea de față prin conformare la dispozițiile art. 278

1

alin. (7)

C. proc. pen. verificând actele și lucrările dosarului de urmărire penală și în

lipsa unor înscrisuri nou prezentate, Înalta Curte are în vedere că aceasta se

privește ca nefondată și urmează a fi respinsă ca atare în temeiul

dispozițiilor art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc. pen.

Aceasta

întrucât, urmare a examinării actelor premergătoare începerii urmăririi penale

efectuate de procuror se are în vedere că în conformitate cu dispozițiile art. 65

alin. (1) din Ordinul M.A.I. nr. 400/2004 cu modificările ulterioare „sancțiunea

disciplinară poate fi contestată, prin cerere scrisă, adresată de polițistul

cercetat, șefului ierarhic superior celui care a aplicat sancțiunea …”, iar

asupra contestației, șeful ierarhic superior se pronunță prin decizie motivată,

în termen de 15 zile (alin. (5) al aceluiași articol).

După

cum se poate observa, noțiunea folosită este de „șef ierarhic superior” și nu „șef

ierarhic imediat superior”, ceea ce nu interzice aplicarea principiului de

drept potrivit căruia „cine poate mai mult poate și mai puțin”.

În

structura ierarhică a M.A.I., superior ierarhic secretarului general (la acea

dată B.N.) era ministrul.

Ulterior

depunerii contestației împotriva dispoziției de sancționare semnată de

directorul general al Direcției generale management resurse umane, aceasta,

împreună cu celelalte documente, au fost trimise la Corpul de control al ministrului pentru analiza motivelor contestației.

Rezultatul

verificărilor a fost materializat într-un raport întocmit de Corpul de control,

semnat de chestorul M.C. și aprobat prin semnătura secretarului general -

chestor general B.N.

Pe

baza raportului anterior menționat, M.A.I. a emis ordinul de respingere a

contestației formulate de V.M.

În

ceea ce privește aplicarea efectivă a sancțiunii disciplinare (prin plata unui

salariu diminuat) se impune precizarea că aceasta s-a produs începând cu

salariul din luna martie 2007, deci în luna ulterioară emiterii atât a

dispoziției de sancționare (14 februarie 2007), cât și a ordinului prin care

s-a respins de către șeful ierarhic superior contestația împotriva dispoziției

de sancționare (28 februarie 2007).

Din

examinarea cauzei a rezultat că în luna martie 2007 s-a încasat salariul

corespunzător lunii februarie 2007, acesta fiind calculat distinct pentru

perioada 1 - 14 februarie (cu coeficient 4,95 corespunzător funcției de ofițer

specialist principal) față de perioada 14-28 februarie (cu coeficient 4,70

corespunzător funcției de ofițer specialist).

Modul

de calcul a avut la bază dispoziția nr. II/291 din 14 februarie 2007 a

chestorului V.P.C. - director general al Direcției generale management resurse

umane.

Împrejurarea

potrivit căreia a fost emisă dispoziția nr. II/291 din 14 februarie 2007, ca

efect al dispoziției de sancționare nr. II/286 din 14 februarie 2007, înainte de

expirarea termenului procedural, nu a produs nici o vătămare a intereselor

legale ale petiționarului și nu a condus la o situație sau urmări diferite de

cele care s-ar fi produs dacă această dispoziție ar fi fost emisă ulterior.

Se

impune precizarea că V.M. a formulat contestație, acțiunea acestuia fiind

respinsă de către instanțele de judecată, ca nefondată.

Potrivit

declarației petentului, acesta a fost repus în drepturi ca ofițer specialist

principal cu salarizarea corespunzătoare, începând cu luna ianuarie 2009.

Dispunerea ridicării sancțiunii aplicate petiționarului s-a produs înlăuntrul

termenului pentru radierea de drept.

În

ceea ce privește susținerea numitului V.M. potrivit căreia sancțiunea

disciplinară de „trecere într-o funcție inferioară până la cel mult nivelul de

bază al gradului profesional deținut, respectiv de ofițer specialist,

corespunzătoare gradului de comisar șef, nu este prevăzută de legea penală (în

sensul că nu s-a respectat, formal, exprimarea din textul de lege), în mod

corect procurorul anchetator a reținut că petentul a avut o atitudine

speculativă și subiectivă, susținerile acestuia neconfirmându-se.

Așa

fiind în mod legal și temeinic în temeiul dispozițiilor art. 228 alin. (1) și (6)

C. proc. pen. s-a dispus neînceperea urmăririi penale a intimaților B.N., V.P.C.

și F.C. datorat incidenței în cauză a cazurilor de împiedicare a punerii în

mișcare a acțiunii penale prevăzut de art. 10 lit. a) C. proc. pen. și

respectiv, de neglijență în serviciu (pentru intimatul B.N.) și respectiv, abuz

în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzut de art. 246 C. pen. (pentru

ceilalți doi făptuitori).

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H

O T Ă R Ă Ș T E

Respinge ca nefondată plângerea formulată de

petiționarul V.M. împotriva rezoluției nr. 372/P/2009 din 07 mai 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și

criminalistică.

Menține rezoluția atacată.

Obligă petiționarul la plata sumei de 100

lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Cu recurs în 10 zile de la pronunțare.

Pronunțată în

ședință publică, azi 18 noiembrie 2009.