ÎCCJ, Decizia nr. 271/2011

Ședința publică de la 27 aprilie 2011 Asupra recursului de față; Din actele dosarului constată următoarele: Prin sentința nr. 158 din 3 februarie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul V.M. împotriva rezoluției nr. 624/P/2009 din 13 august 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică. A fost menținută rezoluția atacată, iar petentul obligat la plata cheltuielilor judiciare statului. Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că prin rezoluția din 13 august 2009 dată în dosarul nr. 624/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică s-a dispus, conform art. 228 alin. (6) C. proc.

pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de făptuitorii C.D., subcomisar, director al Direcției Generale de Informare și Relații Publice din cadrul M.A.I., pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen.; C.E., fost director general adjunct al Direcției Generale Financiare din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, L.E., fost director adjunct, al aceleiași direcții pentru săvârșirea infracțiunilor de complicitate la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 246 C. pen., F.C. și V.P.C. – director în același minister, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen.

și fals intelectual prevăzută de art. 289 C. pen. Pentru a dispune astfel procurorul a reținut, în esență, următoarele: La data de 31 august 2007 a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 București, plângerea formulată de petiționarul V.M. prin care a solicitat tragerea la răspundere penală a subcomisarului C.D. - director în cadrul Direcției Generale de Informare și Relații Publice din cadrul M.A.I. pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 246 C. pen., constând în aceea că prin emiterea dispoziției nr. 5/II/350 din 22 februarie 2007 acesta a decis să i se retragă sporul de 15% acordat pentru titlul științific de doctor. Totodată, s-a reținut că petiționarul a solicitat extinderea cercetărilor și cu privire la chestorul L.E., F.C.

și V.P. Prin rezoluția nr. 6673/3249/II/2/2009 din 8 iulie 2009 dată de procurorul șef al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a dispus admiterea plângerii formulate de V.M. și infirmarea parțială a rezoluției nr. 624/P/2009 din 27 mai 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în sensul continuării cercetărilor față de numiții C.D. și V.P. Cu privire la ceilalți făptuitori (C.E., L.E. și F.C.) au fost menținute dispozițiile cuprinse în rezoluția nr. 624 din 27 mai 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; prin sentința penală nr. 1820 din 4 noiembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 6428/1/2009 s-a dispus respingerea, ca nefondată, a plângerii formulate de același petiționar împotriva rezoluției procurorului.

Din actele premergătoare efectuate s-a reținut că petiționarul deține titlul de doctor în domeniul educației fizice și sport, fiind transferat la data de 15 februarie 2007 prin dispoziția nr. S/II/350 din 22 februarie 2007, de la Direcția Generală Management și Resurse Umane la Direcția Generală de Informare și Relații Publice din cadrul M.A.I., iar Direcția Generală Financiară i-a acordat sporul de 15% pentru perioada 1-14 februarie 2007. Ulterior, prin adresa nr. 505.320 din 27 martie 2009, Direcția Generală Financiară din cadrul M.A.I. a arătat că petiționarului V.M., nu i s-a acordat sporul de 15% pentru titlul științific de doctor, în cuantum de 129 lei, pentru perioada 14-28 februarie 2007 deoarece nu a fost prevăzut în dispoziția nr. S/II/350 din 22 februarie 2007, dar ulterior s-a revenit și suma i-a fost achitată prin statul de plată întocmit la 28 martie 2007. Astfel, procurorul a apreciat că faptele pretins a fi săvârșite de făptuitorii C.D.

și V.P. nu există în materialitatea lor, astfel încât soluția ce se impune a fi adoptată este aceea de neîncepere a urmăririi penale conform art. 228 alin. (6) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. Prin rezoluția nr. 9425/II/2/2009 din 1 octombrie 2009 a procurorului șef al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost respinsă plângerea petiționarului, ca inadmisibilă. Împotriva rezoluției procurorului nr. 624/P/2009 din 13 august 2009 petiționarul V.M. a formulat plângere la instanță, în temeiul dispozițiilor art. 278 1 C. proc. pen. solicitând desființarea acesteia și trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale.

S-a constatat că procurorul, în mod legal, a dispus efectuarea actelor premergătoare stabilind în baza acestora, că faptele reclamate de petiționar, în sarcina făptuitorilor C.D. și V.P.C., nu există. Astfel, prin Dispoziția Directorului General al Direcției Generale de Informare și Relații Publice nr. S/II/350 din 22 februarie 2007 semnată de făptuitorul C.D. (fila 29 dosar) rezultă că începând cu data de 15 februarie 2007, comisarul șef de poliție V.M. a fost mutat, în interesul serviciului de la Direcția Generală Management și Resurse Umane la Direcția de Informare și Relații Publice din cadrul M.A.I. S-a făcut mențiunea, printre altele, că i se mențin drepturile de personal acordate anterior, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, cu excepția sporului pentru condiții de pericol deosebit care urma a fi stabilit ulterior, potrivit legii.

Relativ la sporul de 15%, pentru titlul științific de doctor – în cuantum de 129 lei, pentru perioada 14 – 28 februarie 2007, care nu a fost prevăzut în dispoziția indicată anterior s-a reținut că acesta i-a fost acordat petiționarului, fiind menționat în statul de plată din luna martie 2007. Faptul că petiționarul nu a ridicat suma ce i s-a acordat cu acest titlu, astfel cum rezultă din înscrisurile existente la filele 36, 37 din dosarul parchetului, nu poate fi imputată făptuitorilor. S-a concluzionat că nu se poate reține săvârșirea cu intenție a unei fapte penale în condițiile în care nu rezultă niciun indiciu care să contureze vătămarea intereselor legale ale vreunei persoane.

Critica petentului în ceea ce privește omisiunea audierii sale a fost apreciată ca neîntemeiată, având în vedere faptul că procurorul a apreciat corect, în raport de datele cauzei, că aceasta nu se impune; actele premergătoare au fost efectuate în limitele stabilite de dispozițiile procedurale și de datele care au rezultat în urma administrării acestora, rezoluția procurorului fiind legală și temeinică. Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs, în termen legal, petentul, criticând-o, după cum rezultă din cuprinsul cererii de recurs și concluziile sale orale, prezentate în partea introductivă a prezentei decizii pentru neaudierea martorului V.M., neefectuarea de cercetări față de N.C. și neefectuarea de demersuri în vederea depunerii la dosar a actului în baza căruia nu i s-a plătit sporul de 15% la care petentul avea dreptul, pentru titlul de doctor deținut.

Analizând cauza prin prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., se constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează. După cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 228 C. proc. pen. începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea cumulativă a unei condiții pozitive, privind existența de date referitoare la comiterea unei infracțiuni și a unei condiții negative, a inexistenței cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu distincțiile prevăzute de norma indicată. În cauza dedusă judecății nemulțumirile petentului privind acordarea unui spor salarial au determinat conferirea pur subiectivă și nedovedită de conotații penale modului în care anumite persoane cu funcții de conducere în instituția în care petentul își desfășura activitatea și-au îndeplinit atribuțiile de serviciu.

Se constată, totodată, că actele dosarului demonstrează că intimații și-au îndeplinit prerogativele funcției potrivit legii, neputându-se reține în sarcina acestora comiterea unor fapte din sfera ilicitului penal. Suma corespunzătoare sporului pentru titlul de doctor deținut de petent a fost acordată acestuia, astfel încât în mod întemeiat procurorul a constatat că nu există în materialitatea lor faptele imputate intimaților. De altfel, petentul avea posibilitatea legală de a contesta actele administrative în baza cărora anumite drepturi bănești au fost stabilite și acordate în instanța civilă, parcurgerea acestei proceduri neputând fi completată și nici substituită prin formularea de plângeri penale.

Așa fiind, se constată că prima instanță a dat o evaluare proprie justă materialului dosarului, plângerii petentului și rezoluției atacate, potrivit art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen., soluția pronunțată fiind legală, temeinică și riguros motivată. Criticile invocate în recurs sunt nefondate. Motivul de recurs referitor la neefectuarea de cercetări cu privire la o altă persoană decât cele cu privire la care s-a dispus soluția de neîncepere a urmăririi penale nu poate fi primit, deoarece, în cauză cercetările au privit persoanele care au făcut obiectul plângerii petentului, extins ulterior de către acesta. Astfel, prima instanță, potrivit dispozițiilor art. 278 1 alin. (4) C. proc. pen. nu avea posibilitatea de a se pronunța cu depășirea cadrului stabilit de procuror prin rezoluția verificată în procedura prevăzută de art. 278 1 C. proc.

pen. Se reține, totodată, că procurorul, în conformitate cu dispozițiile art. 224 C. proc. pen. are obligația ca în etapa actelor premergătoare să efectueze verificările necesare fundamentării soluției ce urmează a se dispune, ceea ce în cauză s-a realizat, iar nu pe cele considerate ca utile de către parte, critica recurentului petent în sensul neaudierii unui martor nefiind susținută. De asemenea, se constată că prima instanță a soluționat cauza cu respectarea dispozițiilor art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen. și a dreptului petentului de a dovedi temeinicia plângerii formulate, rolul activ al instanței neputând să creeze în sarcina acesteia obligația de a produce probele apreciate ca utile de către petent, această sarcină revenind, în procedura specială reglementată de art. 278 1 C. proc.

pen., părții. Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul V.M. împotriva sentinței nr. 158 din 3 februarie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 8671/1/2009. Obligă recurentul petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 27 aprilie 2011.