ÎCCJ, Secția penală

Asupra plângerii de față; În baza actelor și lucrărilor aflate la dosar, constată următoarele: Prin rezoluția din 10 august 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, în temeiul art. 228 alin. (6) rap. la art. 10 lit a) C. pen. s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de magistratul S.M.A. prim procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul București pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prev. de art. 246 C. pen., și favorizarea infractorului prev. de art. 264 C. pen. întrucât faptele sesizate nu există.

Pentru a dispune astfel, procurorul de caz, a reținut următoarele: Prin plângerea formulată petentul a solicitat efectuarea de cercetări față de magistratul mai sus menționat, cu privire la modul în care acesta, în calitatea sa de prim procuror a soluționat plângerea formulată împotriva rezoluției de netrimitere în judecată dispusă în dosarul în care avea calitatea de persoană vătămată, respectiv rezoluția din 10 decembrie 2010. Petentul a susținut că în mod abuziv și cu rea credință magistratul a reținut în cuprinsul actului dispus, rezoluția din 23 februarie 2011, că nu aduce elemente de noutate care să nu fi fost avute în vedere la soluționarea dosarului, față de împrejurarea că petentul a prezentat ca elemente de noutate și alte nemulțumiri pe care le avea cu privire la persoana cercetată - agent de poliție B.M.

Din studierea actelor premergătoare a rezultat că situația de fapt prezentată de petent nu a fost susținută de probe, iar aspectele invocate, de petent, s-a apreciat că nu pot constitui indicii pentru a determina cercetarea penală a magistratului pentru comiterea unei fapte prevăzute de legea penală. Potrivit dispozițiilor C. proc. pen., pentru a se dispune cercetarea penală a unei persoane pentru săvârșirea vreunei infracțiuni este necesar să existe elemente de fapt concrete pe baza cărora se poate ajunge la concluzia că în cauză s-a săvârșit o faptă de natură penală. S-a arătat că, nu se poate reține în sarcina magistratului săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu prin care se înțelege acea comportare sau atitudine ilegală, incorectă a unui funcționar, (magistrat) care constă în încălcarea intenționată a atribuțiilor sau îndatoririlor de serviciu.

Altfel magistratul să fi acționat cu intenția directă, în scopul de a cauza o vătămare a intereselor legale ale unei persoane, fie prin neîndeplinirea, neefectuarea, neexecutarea unui act de serviciu care trebuia îndeplinit în virtutea îndatoririlor de serviciu sau care intră în competența acestuia - ori în cauză îndatorirea de serviciu a magistraților era de a soluționa cauza cu respectarea dispozițiilor legale -sau îndeplinirea lor abuzivă, săvârșită în timpul sau cu ocazia exercitării serviciului, adică a soluționării cauzei.

S-a mai arătat că, în îndeplinirea atribuțiilor sale de serviciu, magistratul este obligat să acționeze cu operativitate, imparțialitate și obiectivitate pentru soluționarea cauzei repartizate, având în vedere actele existente, probele administrate în cauza, și normele procedurale care guvernează materia, iar acesta nu poate fi obligat să efectueze cercetări și să soluționeze cauza în funcție de solicitările unei părții, de ce dispoziții crede aceasta că ar trebuie aplicate sau nu, de ceea ce ea consideră că ar fi legal sau nu, sau ca ar constitui sau nu faptă penală.

S-a mai menționat că, nu s-a putut reține nici săvârșirea infracțiunii de favorizarea infractorului cât timp nu s-a putut dovedi că între persoane a existat o înțelegere cu privire la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, menționându-se că, infracțiunea de favorizarea infractorului constă în ajutorul dat unui infractor fără o înțelegere prealabilă înainte sau în timpul săvârșirii infracțiunii pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracțiunii,precizându-se că în speță o asemenea ipoteză este exclusă, soluția dispusă de un procuror, în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu nu poate fi atacată decât prin exercitarea căilor legale de atac prevăzute de lege.

Împotriva acestei rezoluții petiționarul a formulat plângere la procurorul șef al secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, plângere care a fost respinsă ca tardivă, prin rezoluția din 28 septembrie 2011. împotriva acestor rezoluții, petiționarul a formulat plângere la Curtea de Apel București, instanță care, prin sentința penală din 3 mai 2012, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe, în raport de calitatea intimatei magistrat procuror cu grad profesional de Parchet de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală s-a constituit Dosarul nr. 2902/2/2012 fixându-se prim termen de judecată la 05 septembrie 2012. La termenul din 05 septembrie 2012, petiționarul legal citat, nu s-a prezentat în fața instanței, iar reprezentantul parchetului a solicitat respingerea plângerii formulată de către acesta ca nefondată. Examinând plângerea formulată, în conformitate cu dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen., pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, Înalta Curte de Casație și Justiție, a constatat că aceasta este nefondată, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Astfel, instanța apreciază că magistratul - procuror în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu, respectiv prin emiterea rezoluției din 23 februarie 2011, nu a săvârșit infracțiunile sesizate de către petiționar, prev. de art. 246 și art. 264 C. pen.

Potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, procurorii sunt independenți iar, potrivit atribuțiilor conferite de lege, pe baza probelor administrate în cauză și a propriei convingeri, magistrații procurori sunt liberi să aprecieze cu privire la rezoluțiile dispuse în cauzele ce le instrumentează, urmând ca instanța de judecată să aprecieze asupra temeiniciei și legalității acestora. Pe de altă parte, deși petiționarul a arătat, în concret, în ce constă vătămarea adusă intereselor sale, dar nu a produs probe în dovedirea acestora, trebuie precizat că nu orice încălcare a dispozițiilor procedurale cu ocazia desfășurării activității procurorului de caz angajează răspunderea penală a acestuia, ci doar dacă se dovedește reaua -credință cu care acționează acesta în scopul prejudicierii intereselor unei persoane, ceea ce nu este cazul în speță, lipsind latura subiectivă/obiectivă a infracțiunilor reclamate.

Eventuala netemeinice a rezoluției dispusă de către procuror cu ocazia soluționării plângerii, putea fi criticată într-un cadru procesual adecvat, respectiv în fața instanței de judecată sesizată cu soluționarea cauzei respective. Înalta Curte, a apreciat că din actele și lucrările dosarului, nu rezultă că intimatul magistrat - procuror S.M.A. prim procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul București,a săvârșit infracțiunile sesizate de petiționar, iar în absența dovezilor, actul emis de către magistratul - prim procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul București în exercitareea atribuțiilor de serviciu a fost întocmit cu respectarea dispozițiilor legale, nefiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunilr prev. de art. 246 și art. 264 C. pen.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție, va respinge plângerea ca nefondată. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., petiționarul va fi obligat la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R E Ș T E Respinge ca nefondată plângerea formulată de petiționarul D.C. împotriva rezoluției din 10 august 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică. Menține rezoluția atacată. Obligă petiționarul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 05 septembrie 2012.