ÎCCJ, Decizia nr. 3/2012

Asupra recursului de

față;

Din actele dosarului

constată următoarele:

Prin sentința nr. 1804 din 15 noiembrie 2010

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost

respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul B.I. împotriva

rezoluției nr. 797/P/2010 din 9 august 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică; a fost

menținută rezoluția atacată, iar petentul obligat la plata cheltuielilor

judiciare statului.

Pentru a pronunța

această soluție prima instanță a reținut, în esență, că la data de 3 august

2008 persoana vătămată B.I. a sesizat Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București cu o plângere împotriva „funcționarilor publici, polițiști și

procurori care au manifestat pasivitate” cu privire la o plângere penală pentru

înșelăciune și fals în înscrisuri sub semnătură privată în Dosarul nr. 5840/3/2007

al Tribunalului București.

În urma verificărilor

efectuate s-a constatat că procurorul N.M.V.S. de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 5 București, procuror cu grad de curte de apel, a

supravegheat activitatea penală efectuată de subinspectorul de poliție C.G. din

cadrul Secției X Poliție – biroul cercetări penale, în Dosarul penal nr. 5432/P/2007

al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sector 5 București, având ca obiect

plângerea formulată de B.I. împotriva numiților R.G. și G.V.

În baza verificărilor

efectuate, prin rezoluția nr. 797/P/2010 din 9 august 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a dispus neînceperea urmăririi

penale față de magistratul N.M.V.S. și subinspectorul de poliție C.G. pentru

infracțiunile prevăzute de art. 246 C. pen. și 249 C. pen. întrucât faptele nu

există.

Împotriva acestei

rezoluții persoana vătămată a formulat plângere la procurorul șef al Secției de

Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, iar prin rezoluția nr. 7789/3557/II/2/2010 din 22

septembrie 2010 plângerea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Persoana vătămată, în

termen legal, a formulat plângere potrivit dispozițiilor art. 278

1

C.

proc. pen. cu motivarea că făptuitorii au lăsat în nelucrare plângerea sa,

intenționându-se prescrierea răspunderii penale, fapt ce s-a și întâmplat,

astfel că se impune trimiterea cauzei la parchet pentru începerea urmăririi

penale.

Examinând actele și

lucrările dosarului și verificând rezoluția atacată în conformitate cu

dispozițiile art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen. prima instanță a

constatat că plângerea este nefondată.

S-a apreciat că, așa

cum rezultă din actele premergătoare efectuate în cauză, organele de cercetare

penală ale poliției au efectuat cercetările care s-au impus, au identificat și

audiat pe făptuitorul G.V., au citat și au demarat căutări pentru audierea

făptuitorului R.G. și au atașat la dosar înscrisurile necesare soluționării

cauzei; supravegherea cercetărilor efectuate de procuror s-a făcut pe o

perioadă de timp mai mare (aproximativ 10 luni), dar nu au fost constatate cauze

subiective în tergiversarea soluționării plângerii nici din partea lucrătorului

de poliție și nici a magistratului. Sesizarea faptelor s-a făcut cu puțin timp

înainte de împlinirea termenului prescripției răspunderii penale, cu consecința

limitării intervalului în care puteau fi îndeplinite actele necesare.

S-a concluzionat că

în absența dovezilor, nu se poate susține că actul emis de procuror, respectiv

de lucrătorul de poliție, în exercitarea atribuțiilor de serviciu constituie în

sine un abuz în sens penal, sau întrunește conținutul constitutiv al altor

infracțiuni, câtă vreme magistratul și lucrătorul de poliție au acționat cu

bună credință, iar faptul contrar nu s-a dovedit, fapta acestora

neîncadrându-se în sfera ilicitului penal, așadar în mod legal s-a dispus prin

rezoluția atacată soluția de neîncepere a urmăririi penale pe considerentul inexistenței

infracțiunilor imputate, prevăzute de art. 246 C. pen. și art. 249 C. pen.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul, criticând-o, astfel după

cum rezultă din cuprinsul motivelor scrise depuse la dosar (filele11-16 dosar

recurs) pentru judecarea cauzei de către prima instanță în condițiile nelegalei

îndepliniri a procedurii de citare cu intimatul C.G., neaudierea acestuia,

comiterea infracțiunilor reclamate de către intimați și prejudicierea

drepturilor petentului.

Analizând cauza prin

prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat și va fi respins,

pentru considerentele ce urmează.

Astfel după cum

rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 228 C. proc. pen. începerea

urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiții pozitive,

privind existența de date referitoare la comiterea unei infracțiuni și a unei

condiții negative, referitoare la inexistența cazurilor de împiedicare a

punerii în mișcare a acțiunii penale, prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu

distincțiile arătate în norma anterior menționată.

În speța de față,

nemulțumit fiind de soluția dispusă de intimații magistrat și lucrător de

poliție și conferind conotații penale activității profesionale a acestora,

petentul a formulat plângere penală.

Cu respectarea

dispozițiilor art. 224 C. proc. pen., în etapa actelor premergătoare,

procurorul a efectuat verificările apreciate ca utile cauzei și, motivat, a

concluzionat în sensul că în cauză este incident cazul de împiedicare a punerii

în mișcare a acțiunii penale prevăzut de art. 10 lit. a) C. proc. pen., astfel

că s-a dispus soluția de neîncepere a urmăririi penale.

Din verificarea

actelor dosarului se constată că soluția dispusă este legală și temeinică. Se

reține în acest sens că activitatea de jurisdicție desfășurată de magistrat,

respectiv cea jurisdicțională desfășurată de către lucrătorul de poliție, care

presupun interpretarea și aplicarea legii și, ca act final, dispunerea unei

soluții, chiar dacă acestea au nemulțumit părțile, nu poate constitui, prin ea

însăși, infracțiune, în absența dovedirii îndeplinirii condițiilor privind

conținutul constitutiv al acesteia.

În speță, intimații

s-au limitat la a-și exercita funcția și atribuțiile de serviciu cu respectarea

prevederilor legale, acțiunile lor neputând fi circumscrise, după cum pretinde

petentul, sferei ilicitului penal, pentru a se putea angaja răspunderea penală

a acestora.

Nemulțumirile

petentului se impuneau a fi invocate pe calea declarării căilor de atac

prevăzute de lege, împotriva soluțiilor și măsurilor apreciate ca defavorabile,

singurele apte a conduce, eventual, la reformarea unei soluții, parcurgerii procedurii

indicate neputându-i-se substitui formularea de plângeri penale, care, de

altfel, nu pot avea finalitatea urmărită de parte. A accepta o soluție contrară

echivalează cu o adăugare la lege, prin reglementarea unei căi de atac ce

excede celor expres și limitativ reglementate de legea procesuală, soluție ce

nu poate fi primită.

Se constată, așadar

că în mod legal, temeinic și riguros motivat procurorul, pe baza actelor

premergătoare efectuate potrivit art. 224 C. proc. pen. a dispus față de intimați

soluția de netrimitere în judecată contestată de către petent.

Astfel, infracțiunile

reclamate nu există în materialitatea lor, nedovedindu-se nicio încălcare a

atribuțiilor de serviciu a intimaților cărora comiterea lor le-a fost imputată

și nici împrejurarea că aceștia au acționat în scopul vătămării drepturilor

petentului, activitatea profesională a acestora necircumscriindu-se niciunei

forme de ilicit.

Criticile invocate în

recurs sunt nefondate.

Se reține, astfel, că

nu poate fi primită critica referitoare la pretinsa nelegală îndeplinire a

procedurii de citare cu o altă parte decât petentul, acesta nejustificând vreun

interes în invocarea acestui motiv. În ceea ce privește susținerile relative la

neaudierea intimatului ofițer de poliție se constată că în procedura specială

reglementată de art. 278

1

C. proc. pen. singura probă care poate fi

administrată este cea cu înscrisuri, astfel încât apărarea recurentului nu

poate fi primită.

Analizând hotărârea

recurată se constată că prima instanță a dat o evaluare proprie materialului

dosarului, plângerii petentului și rezoluției atacate, potrivit dispozițiilor art.

278

1

alin. (7) C. proc. pen., hotărârea astfel pronunțată fiind

legală, temeinică și riguros motivată.

Pentru considerentele

ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul B.I. împotriva sentinței nr. 1804 din

15 noiembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în Dosarul nr. 7744/1/2010.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 9 ianuarie 2012.