ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3176/2011

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3176/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra

recursului de față;

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința

penală nr. 80/F din 7 martie 2011 a Curții de Apel București, secția

I

penală, în temeiul art. 278

1

alin. (8) lit. a)

teza a III-a C. proc. pen., a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată

de petentul persoană vătămată K.G., în contradictoriu cu intimații făptuitori N.I.

(procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul București) și A.N.

(notar public), împotriva Rezoluției nr. 456/P/2010 din data de 13 octombrie

2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București (menținută prin

Rezoluția nr. 2435/II/2/2010 din data de 22 noiembrie 2010 a Procurorului

General al aceluiași parchet), menținându-se rezoluția atacată.

În temeiul

art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat petentul persoană vătămată la

plata sumei de 200 lei, reprezentând cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a

hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin Rezoluția nr. 456/P/2010 din

data de 13 octombrie 2010, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a

dispus, în temeiul art. 228 alin. (6) rap. la art. 10 lit. a) și g) C. proc.

pen., neînceperea urmăririi penale față. de magistratul N.I. (procuror în

cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalului București), pentru infracțiunea

prevăzută de art. 242 alin. (1) și (3) C. pen., întrucât fapta nu există și

respectiv față de numita A.N.(fost procuror în cadrul Parchetului de pe lângă

Judecătoria Sectorului 4 București, în prezent notat public), pentru

infracțiunea prevăzută de art. 242 alin. (1) și (3) C. pen., întrucât s-a

împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale.

Procurorul

care a instrumentat cauza în faza actelor premergătoare a constatat că, prin

Ordonanța nr. 187/P/2010, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție a dispus, în temeiul art. 228 alin. (1) rap. la art. 10 lit. g) C.

proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de magistratul V.G.(fost prim

procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București, în

prezent procuror în cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de

Criminalitate Organizată și Terorism), pentru infracțiunea prevăzută de art. 249

alin. (1) C. pen., întrucât a intervenit prescripția răspunderii penale, iar,

în temeiul art. 38 rap. la art. 45 alin. (1) și art. 42 alin. (2) C. proc. pen.,

disjungerea și declinarea către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București

a cauzei privind pe autori necunoscuți, în vederea identificării lor și

efectuării de cercetări față de aceștia sub aspectul săvârșirii infracțiunii

prevăzute de art.242 alin. (1) și (3) C. pen.

Petentul

persoană vătămată K.G. a sesizat că, din dosarul nr. 614/P/1996 al Parchetului

de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București (care a fost pierdut, iar

ulterior, conform susținerii acestuia, găsit), lipsesc mai multe acte,

respectiv rechizitoriul întocmit de procurorul A.N., referatul de terminare a

urmăririi penale întocmit de către organul de poliție și concluziile unui test

poligraf.

În urma

cercetărilor efectuate, s-a stabilit următoarea situație de fapt:

În anul 1996,

pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București, a fost

înregistrat dosarul nr. 614/P, având ca obiect plângerea penală formulată de

petentul persoană vătămată K.G. împotriva numitului T.I., cel dintâi susținând

că, în anul 1991, a cumpărat un apartament în București, pe numele celui de-al

doilea, întrucât, fiind cetățean străin, nu putea achiziționa imobile în

România, iar, în anul 1993, când această interdicție a fost înlăturată, cel din

urmă a refuzat să transcrie pe numele său dreptul de proprietate asupra

apartamentului respectiv.

Parchetul de

pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București, prin Ordonanța nr. 614/P/1996 din

data de 18 decembrie 1997, a dispus, în temeiul art. 262 pct. 2 lit. a) rap. la

art. 11 pct. 1 lit. a) și art. 10 lit. a) C. proc. pen., scoaterea de sub

urmărire penală a învinuitului T.I., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de

înșelăciune, prevăzută de art. 215 C. pen.

Împotriva

acestei soluții, petentul persoană vătămată a formulat plângere la prim

procurorului Parchetului, care a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin Ordonanța

nr. 2721/VIII-1/2002 din data de 11 martie 2003.

De asemenea,

în anul 2009, petentul persoană vătămată a formulat plângere la Judecătoria Sectorului

4 București, care a respins-o, ca tardivă, prin sentința penală nr. 2095/F din

data de 11 noiembrie 2009, rămasă definitivă la data de 18 decembrie 2009, prin

respingerea, ca nefondat, de către Tribunalul București, a recursului declarat

de acesta.

Referitor la

sesizarea petentului persoană vătămată, prin care acesta a susținut că

dispariția Dosarului nr. 614/P/1996 a determinat în fapt soluția de scoaterea

de sub urmărire penală anterior menționată, s-au constatat următoarele aspecte:

Prin Ordonanța

nr. 614/P/1996 din data de 23 ianuarie 2003, procurorul N.I. a dispus, în

temeiul art. 509 alin. (1) C. proc. pen., reconstituirea dosarului respectiv,

privind pe învinuitul T.I., cercetat sub aspectul săvârșirii infracțiunii

prevăzute de art. 215 alin. (1) C. pen.

Din referatul

întocmit de procurorul N.I. la data de 24 ianuarie 2003, a rezultat că, în urma

verificării registrului penal pe anul 1996 al Parchetului de pe lângă

Judecătoria Sectorului 4 București, s-a constatat că acel dosar a fost

finalizat prin ordonanța din data de 18 decembrie 2007, prin care s-a dispus

scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului anterior menționat, în temeiul

art. 10 lit. a) C. proc. pen.

Ca urmare a

ordonanței din data de 23 ianuarie 2003, procurorul N.I. a efectuat mai multe

acte de urmărire penală, care au fost consemnate în procesul verbal din data de

24 februarie 2003.

În urma studierii

acestui proces verbal, s-a constatat că actele despre care petentul persoană

vătămată pretinde că au dispărut nu sunt menționate în cuprinsul său, astfel

că, printr-o interpretare logică, s-a concluzionat că, în dosarul reconstituit,

actele respective (rechizitoriul procurorului A.N., referatul organului de

poliție și concluziile testului poligraf) nu au existat, astfel că procurorul N.I.

nu avea posibilitatea sustragerii lor, motiv pentru care, în privința acestuia

din urmă, s-a dispus o soluție de neîncepere a urmăririi penale, întrucât fapta

nu există.

S-a mai

constatat, astfel cum rezultă din procesul verbal întocmit de procurorul S.G.

din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (care a

emis Ordonanța nr. 187/P/2010), că în registrul dosarelor penale al Parchetului

de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București, nu este consemnată găsirea

Dosarului nr. 614/P/1996, după cum susține petentul persoană vătămată și, de asemenea,

că, în dosarul respectiv, s-a dispus o singură soluție, și anume scoaterea de

sub urmărire penală a învinuitului T.I., conform ordonanței din data de 18

decembrie 1997, semnată de procurorul A.N.

În aceste

condiții, presupunând că fapta sesizată de petentul persoană vătămată ar fi

fost săvârșită de către cel din urmă procuror, ea nu putea fi decât

concomitentă sau anterioară datei de 18 decembrie 1997, momente în raport cu

care s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale, prevăzut de

art. 122 alin. (1) lit. c) C. pen., motiv pentru care, și în privința acestuia,

s-a dispus o soluție de neîncepere a urmăririi penale.

Împotriva

rezoluției procurorului de caz, la data de 12 noiembrie 2010, petentul persoană

vătămată a formulat plângere la procurorul ierarhic superior, conform art. 278 C.

proc. pen.

Prin Rezoluția

nr. 2435/II/2/2010 din data de 22 noiembrie 2010, Procurorul General al

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București a respins, ca neîntemeiată,

plângerea petentului persoană vătămată, apreciind, în urma reverificării

actelor premergătoare efectuate, că soluția dispusă este legală și temeinică.

Rezoluția

anterior menționată a fost comunicată petentului persoană vătămată K.G.,

personal, prin scrisoare recomandată, la data de 28 noiembrie 2010, iar, la

data de 15 decembrie 2010, în termen legal, acesta a formulat plângere, conform

art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen., în fața curții de apel, prin care

a solicitat trimiterea cauzei la procuror, „pentru a se continua ancheta

penală".

Verificând

rezoluțiile anterior menționate, conform art. 278

1

alin. (7) C.

proc. pen., pe baza lucrărilor și a materialului din dosarele înaintate de

Parchet (în lipsa prezentării de către petentul persoană vătămată a unor

înscrisuri noi) și în raport cu criticile care au legătură cu obiectul cauzei,

curtea de apel a constatat că plângerea cu care a fost sesizată este nefondată.

S-a constatat,

contrar susținerilor petentului persoană vătămată, că nu există nicio dovadă

privind întocmirea, în Dosarul nr. 614/P/1996 al Parchetului de pe lângă

Judecătoria Sectorului 4 București, a unui rechizitoriu prin care să se fi

dispus trimiterea în judecată a numitului T.I. (având calitatea de învinuit în

acea cauză), sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de

art. 215 C. pen.

De asemenea,

curtea de apel a constatat, tot contrar susținerilor petentului persoană

vătămată, că nu există nicio dovadă privind supunerea învinuitului T.I., în

cauza respectivă, la un test poligraf, al cărui rezultat să fi dispărut din

Dosarul nr. 614/P/1996 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4

București.

Pornind de la

constatările anterior evidențiate, s-a reținut, în privința intimatului

făptuitor N.I. (care, în calitate de procuror, în baza ordonanței din data de

23 ianuarie 2003, a dispus și a procedat la reconstituirea Dosarului nr. 614/P/1996

al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București, în conformitate

cu dispozițiile art. 508 și urm. C. proc. pen.), că acesta nu a săvârșit nicio

faptă care să se circumscrie elementului material al laturii obiective a

infracțiunii prevăzute de art. 242 alin. (1) și (3) C. pen., întrucât, în

speță, nu există nu doar probe, dar nici măcar simple indicii că el ar fi

sustras sau distrus vreun înscris al acelui dosar.

În consecință,

s-a apreciat că atât soluția de neîncepere a urmăririi penale în ceea ce îl

privește, cât și temeiul juridic al acesteia, prevăzut de art. 10 lit. a) C.

proc. pen. (fapta nu există), sunt legale și temeinice.

În privința

intimatei făptuitoare A.N. (care, în calitate de procuror, a emis ordonanța de

scoatere de sub urmărire penală a învinuitului T.I., ce nu a fost desființată

în plângerile formulate de petentul persoană vătămată, conform art. 278 și art.

278

1

C. proc. pen.), s-a reținut că, pentru fapta imputată acesteia,

de a fi sustras sau distrus înscrisuri judiciare din același dosar (oricum,

nedovedită), a intervenit într-adevăr prescrierea răspunderii penale.

Drept urmare,

și în ceea ce o privește, s-a apreciat că soluția de neîncepere a urmăririi

penale și temeiul juridic al acesteia, prevăzut de art. 10 lit. g) C. proc.

pen., sunt legale și temeinice.

În acest sens,

raportat la regimul sancționator aplicabil infracțiunii prevăzute de art. 242 alin.

(1) și (3) C. pen. (închisoare de la 3 luni la 6 ani), s-a constatat că

termenul de prescripție a răspunderii penale este cel reglementat de art. 122 alin.

(1) lit. c) C. pen., respectiv 8 ani și a început să curgă, potrivit art. 122 alin.

(2) C. pen., de la data săvârșirii presupusei fapte, care, în mod evident, pornind

chiar de la susținerea acuzatoare a petentului persoană vătămată, este

anterioară sau cel mult concomitentă cu aceea a emiterii ordonanței de scoatere

de sub urmărire penală a învinuitului T.I. (18 decembrie 1997), împlinindu-se

astfel, conform art. 154 C. pen., cel mai târziu la data de 17 decembrie 2005.

Or, în speță,

s-a constatat că însăși sesizarea petentului persoană vătămată, cu privire la

fapta respectivă, este mult ulterioară acestei ultime date, ea fiind formulată

abia în cursul anului 2009, o dată cu plângerea adresată Judecătoriei

Sectorului 4 București în Dosarul nr. 6771/4/2009 și trimisă de instanța

respectivă, spre competentă soluționare, către Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel București, în baza unei dispoziții din Sentința penală nr. 2095/F din data

de 11 noiembrie 2009, pronunțată în acel dosar.

Contrar

susținerii petentului persoană vătămată, s-a reținut că infracțiunea imputată

intimatei făptuitoare nu este nicidecum continuă, întrucât nu presupune

prelungirea în mod natural a acțiunii (sustragere sau distrugere de înscrisuri

dintr-un dosar judiciar) ce constituie elementul material al laturii sale

obiective, după consumare, până la intervenția unei forțe contrare, ea putând

fi eventual continuată, dacă s-ar fi dovedit săvârșirea repetată de către

intimata făptuitoare, la diferite intervale de timp, dar în realizarea

aceleiași rezoluții, a mai multor asemenea acțiuni.

De asemenea,

tot contrar susținerii petentului persoană vătămată, s-a constatat că nu sunt

aplicabile dispozițiile art. 124 C. pen., ce reglementează prescripția specială

a răspunderii penale întrucât, în speță, nu a operat nicio întrerupere a

cursului prescripției prevăzute în art. 122 C. pen.

Prin urmare,

constatându-se că nu există motive de desființare a rezoluției atacate, curtea

de apel a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentul persoană

vătămată K.G., menținând rezoluția respectivă.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat recurs petiționarul K.G., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

La termenul

din data de 21 septembrie 2011, Înalta Curte, din oficiu, a pus în discuția

părților inadmisibilitatea recursului declarat de petiționar împotriva

sentinței penale nr. 80/F din 7 martie 2011 a Curții de Apel București, secția

I

penală.

Examinând

cauza, Înalta Curte constată că recursul declarat de petiționarul K.G. este

inadmisibil pentru următoarele considerente:

Astfel, în

conformitate cu prevederile art. 278/1 pct. 10 C. proc. pen ., astfel cum a

fost modificat prin Legea 202/2010, „Hotărârea judecătorului pronunțată

potrivit alin. (8) este definitivă".

Sentința

penală nr. 80/F din 7 martie 2011 a fost pronunțată de Curtea de Apel București,

secția

I p

enală, în calitate de instanță de fond, fiind

rămasă definitivă potrivit art. 278/1 pct. 10 C. proc. pen., împrejurare ce

atrage inadmisibilitatea noului control judiciar prin recurs solicitat de

petiționar.

Această

sancțiune procesuală este incidență în cauză în raport și cu principiul

unicității exercitării căilor de atac, decurgând din aceleași dispoziții legale

anterior citate.

Pentru

considerentele anterior arătate recursul în cauză se va respinge ca inadmisibil

în baza art. 385

15

pct. 1 lit. a) teza a II-a C. proc. pen

., cu consecința obligării recurentului petiționar, potrivit art. 192 alin. (2)

C. proc. pen., la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare statului.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E

C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de petiționarul K.G. împotriva sentinței penale

nr. 80/F din 7 martie 2011 a Curții de Apel București, secția

I

penală.

Obligă

recurentul petiționar la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 21 septembrie 2011.