ÎCCJ, Decizia nr. 446/2011

Ședința publică de la 31 octombrie 2011

Asupra

recursului de față;

Din

actele dosarului constată următoarele:

Prin

sentința nr. 929 din 31 mai 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de

petentul A.I. împotriva rezoluției nr. 1536/P/2009 dată de Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și

Criminalistică; a fost menținută rezoluția atacată iar petentul obligat la

plata cheltuielilor judiciare statului.

Pentru

a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că petentul a

formulat plângere împotriva rezoluției nr. 1536/P/2009 din 9 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și

Criminalistică, solicitând desființarea rezoluției pe care o apreciază ca fiind

nelegală și netemeinică. În motivarea plângerii petiționarul a reiterat

susținerile invocate în plângerea petentului formulată împotriva intimatului

magistrat M.I. pe care îl consideră vinovat de săvârșirea infracțiunilor

imputate și a cărui tragere la răspundere penală o solicită.

Prima

instanță, examinând plângerea formulată de petiționar în temeiul art. 278

1

C. proc. pen. a reținut că printr-o plângerea penală adresată inițial Înaltei

Curți de Casație și Justiție la 8 septembrie 2009 persoana vătămată A.I. a

solicitat tragerea la răspundere penală a magistratului procuror M.I.

considerând că se face vinovat de săvârșirea unor fapte penale cu ocazia

soluționării unei plângeri pe care a respins-o ca netemeinică prin rezoluția

nr. 7873/3655/II/2/2009 din 3 august 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică.

Prin

sentința penală nr. 1689 din 21 octombrie 2009 Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, a trimis plângerea penală formulată de persoana

vătămată A.I., spre competentă soluționare la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând, că a fost greșit

îndreptată la instanța de judecată.

Cauza

a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție sub nr. 1536/P/2009, iar prin rezoluția din 9 martie 2010 s-a dispus

neînceperea urmăririi penale față de intimatul M.I. sub aspectul săvârșirii

infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., art. 264 C. pen., art. 289 C.

pen., art. 261

1

C. pen., art. 263 C. pen. și art. 26 C. pen.

raportat la art. 174 C. pen. constatându-se, că faptele nu există.

S-a

reținut că prin sentința penală nr. 1091 din 10 iunie 2008 Înalta Curte de

Casație și Justiție a trimis la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, spre competentă soluționare plângerea formulată de A.I. împotriva

chestorului de poliție A.T.J., fost director al Direcției de Inspecție internă

din cadrul I.G.P., prin care se solicită tragerea la răspundere penală a

făptuitorului pentru presupuse fapte penale pe care le-ar fi comis cu prilejul

emiterii unei adrese prin care petentului i-au fost comunicate rezultatele unor

verificări privind aspectele semnalate de acesta din urmă într-o petiție

trimisă corpului de control al M.I.R.A.

Prin

rezoluția nr. 1462/P/2008 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de A.T.J. sub aspectul

faptelor reclamate, în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen.

Rezoluția

de neîncepere a urmăririi penale a fost atacată cu plângere de către

petiționarul A.I., întemeiată pe dispozițiile art. 278 C. proc. pen. și

respinsă, ca neîntemeiată de către intimatul M.I., în calitatea sa de procuror

șef secție al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Nemulțumit

de soluția dispusă, petentul A.I. a formulat plângere penală împotriva

magistratului M.I. pe care l-a acuzat de abuz în serviciu contra intereselor

persoanelor, favorizarea infractorului, fals intelectual, împiedicarea

participării în proces, omisiunea sesizării organelor judiciare și complicitate

la infracțiunea de omor.

În

urma actelor premergătoare efectuate în cauză s-a constatat că nu au existat

indicii privind existența vreunui act de conduită al intimatului contrar

atribuțiilor sale de serviciu, care să fi avut influență asupra rezoluției

adoptate, criticile invocate de persoana vătămată A.I. vizând legalitatea și

temeinicia soluției dispuse.

S-a

argumentat în sensul că actele procurorului sunt supuse controlului instanței

de judecată, iar măsurile dispuse și hotărârile pronunțate de instanțe sunt la

rândul lor supuse controlului instanțelor superioare prin intermediul căilor de

atac prevăzute de lege, acesta fiind singurul cadru legal în care se poate

analiza legalitatea și temeinicia soluțiilor dispuse de către magistrați.

Împotriva

rezoluției de neîncepere a urmăririi penale nr. 1536/P/2009 din 9 martie 2010 a formulat plângere petiționarul A.I. întemeiată pe dispozițiile art. 278 C. proc. pen.,

plângere care a fost respinsă, ca neîntemeiată prin rezoluția nr.

2715/1299/11/2/2010 din 7 aprilie 2010 a procurorului șef adjunct al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție.

Nemulțumit

de soluție, petiționarul s-a adresat cu plângere Înaltei Curți de Casație și

Justiție, în temeiul art. 278

1

C. proc. pen., criticând rezoluția

pentru netemeinicie și nelegalitate și a reiterat în esență, aspectele invocate

în plângerea penală formulată împotriva magistratului M.I.

Examinând

rezoluția atacată, respectiv actele și lucrările din dosar, prima instanță a

apreciat că soluția de neurmărire penală dispusă de procuror prin rezoluția nr.

1536/P/2009 din 9 martie 2010 față de magistratul intimat M.I. este corectă, în

condițiile în care intimatul, soluționând plângerea cu care a fost investit

potrivit legii, și-a respectat atribuțiile de serviciu, și a adoptat o soluție

legală, întemeiată pe actele din dosar, nemulțumirea petentului legată de

soluția dispusă de către intimat neputând constitui, în condițiile date, un

temei pentru angajarea răspunderii penale a magistratului respectiv a cărui

conduită profesională s-a înscris în limitele procesual penale, neexistând

elemente care să dovedească îngrădirea vreunui drept sau interes al persoanei

vătămate, soluția dispusă prin rezoluția criticată fiind legală și temeinică.

Împotriva

acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul; recursul nu a

fost motivat.

Analizând

recursul sub toate aspectele, potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc.

pen., se constată că acesta este nefondat și va fi respins, pentru

considerentele ce urmează.

Astfel

după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 228 C. proc. pen.

începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiții

pozitive, privind existența de date referitoare la comiterea unei infracțiuni

și a unei condiții negative, a inexistenței cazurilor de împiedicare a punerii

în mișcare a acțiunii penale, prevăzută de art. 10 C. proc. pen., cu distincțiile

reglementate de norma precitată.

În

cauza de față, din verificarea actelor dosarului, se constată că în mod

întemeiat procurorul, în baza actelor premergătoare realizate potrivit art. 224

C. proc. pen., a concluzionat în sensul inexistenței infracțiunilor reclamate,

ceea ce a determinat adoptarea față de intimatul procuror a soluției de

neîncepere a urmăririi penale.

Nemulțumirile

petentului referitoare la soluțiile dispuse de magistrat nu conferă activității

legal desfășurată de acesta conotații penale, deoarece interpretarea și

aplicarea legii, precum și adoptarea unor soluții într-o cauză instrumentată de

procuror constituie acte de esența profesiei sale, care, prin ele însele, nu

pot fi circumscrise sferei ilicitului penal.

Împrejurarea

că o soluție legal dispusă este defavorabilă pentru o parte nu poate constitui

decât temei pentru parcurgerea procedurii de control judiciar a acesteia (în

speță, cel reglementat de dispozițiile art. 278 și art. 278

1

C.

proc. pen.), procedură care nu poate fi nici completată și nici înlocuită prin

formularea de plângeri penale, care constituie instituții juridice distincte,

cu finalitate diferită.

Așa

fiind, se constată că în mod just prima instanță, cu respectarea drepturilor

procesuale ale părților (care au fost legal citate având posibilitatea reală și

concretă de a formula apărările apreciate ca utile cauzei), dând o evaluare

proprie corectă materialului dosarului, rezoluției atacate și plângerii

petentului a menținut soluția anterior dispusă de către procuror, faptele

reclamate neexistând în materialitatea lor.

Pentru

considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1

lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.

Văzând

și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinței nr. 929 din 31

mai 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în

dosarul nr. 3589/1/2010.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 31 octombrie 2011.