ÎCCJ, Decizia nr. 446/2011

Ședința publică de la 31 octombrie 2011 Asupra recursului de față; Din actele dosarului constată următoarele: Prin sentința nr. 929 din 31 mai 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A.I. împotriva rezoluției nr. 1536/P/2009 dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică; a fost menținută rezoluția atacată iar petentul obligat la plata cheltuielilor judiciare statului. Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că petentul a formulat plângere împotriva rezoluției nr. 1536/P/2009 din 9 martie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, solicitând desființarea rezoluției pe care o apreciază ca fiind nelegală și netemeinică.

În motivarea plângerii petiționarul a reiterat susținerile invocate în plângerea petentului formulată împotriva intimatului magistrat M.I. pe care îl consideră vinovat de săvârșirea infracțiunilor imputate și a cărui tragere la răspundere penală o solicită. Prima instanță, examinând plângerea formulată de petiționar în temeiul art. 278 1 C. proc. pen. a reținut că printr-o plângerea penală adresată inițial Înaltei Curți de Casație și Justiție la 8 septembrie 2009 persoana vătămată A.I. a solicitat tragerea la răspundere penală a magistratului procuror M.I. considerând că se face vinovat de săvârșirea unor fapte penale cu ocazia soluționării unei plângeri pe care a respins-o ca netemeinică prin rezoluția nr. 7873/3655/II/2/2009 din 3 august 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică.

Prin sentința penală nr. 1689 din 21 octombrie 2009 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a trimis plângerea penală formulată de persoana vătămată A.I., spre competentă soluționare la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând, că a fost greșit îndreptată la instanța de judecată. Cauza a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sub nr. 1536/P/2009, iar prin rezoluția din 9 martie 2010 s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de intimatul M.I. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., art. 264 C. pen., art. 289 C. pen., art. 261 1 C. pen., art. 263 C. pen. și art. 26 C. pen. raportat la art. 174 C. pen.

constatându-se, că faptele nu există. S-a reținut că prin sentința penală nr. 1091 din 10 iunie 2008 Înalta Curte de Casație și Justiție a trimis la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, spre competentă soluționare plângerea formulată de A.I. împotriva chestorului de poliție A.T.J., fost director al Direcției de Inspecție internă din cadrul I.G.P., prin care se solicită tragerea la răspundere penală a făptuitorului pentru presupuse fapte penale pe care le-ar fi comis cu prilejul emiterii unei adrese prin care petentului i-au fost comunicate rezultatele unor verificări privind aspectele semnalate de acesta din urmă într-o petiție trimisă corpului de control al M.I.R.A. Prin rezoluția nr. 1462/P/2008 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de A.T.J.

sub aspectul faptelor reclamate, în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen. Rezoluția de neîncepere a urmăririi penale a fost atacată cu plângere de către petiționarul A.I., întemeiată pe dispozițiile art. 278 C. proc. pen. și respinsă, ca neîntemeiată de către intimatul M.I., în calitatea sa de procuror șef secție al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Nemulțumit de soluția dispusă, petentul A.I. a formulat plângere penală împotriva magistratului M.I. pe care l-a acuzat de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, favorizarea infractorului, fals intelectual, împiedicarea participării în proces, omisiunea sesizării organelor judiciare și complicitate la infracțiunea de omor.

În urma actelor premergătoare efectuate în cauză s-a constatat că nu au existat indicii privind existența vreunui act de conduită al intimatului contrar atribuțiilor sale de serviciu, care să fi avut influență asupra rezoluției adoptate, criticile invocate de persoana vătămată A.I. vizând legalitatea și temeinicia soluției dispuse. S-a argumentat în sensul că actele procurorului sunt supuse controlului instanței de judecată, iar măsurile dispuse și hotărârile pronunțate de instanțe sunt la rândul lor supuse controlului instanțelor superioare prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege, acesta fiind singurul cadru legal în care se poate analiza legalitatea și temeinicia soluțiilor dispuse de către magistrați.

Împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale nr. 1536/P/2009 din 9 martie 2010 a formulat plângere petiționarul A.I. întemeiată pe dispozițiile art. 278 C. proc. pen., plângere care a fost respinsă, ca neîntemeiată prin rezoluția nr. 2715/1299/11/2/2010 din 7 aprilie 2010 a procurorului șef adjunct al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Nemulțumit de soluție, petiționarul s-a adresat cu plângere Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 278 1 C. proc. pen., criticând rezoluția pentru netemeinicie și nelegalitate și a reiterat în esență, aspectele invocate în plângerea penală formulată împotriva magistratului M.I.

Examinând rezoluția atacată, respectiv actele și lucrările din dosar, prima instanță a apreciat că soluția de neurmărire penală dispusă de procuror prin rezoluția nr. 1536/P/2009 din 9 martie 2010 față de magistratul intimat M.I. este corectă, în condițiile în care intimatul, soluționând plângerea cu care a fost investit potrivit legii, și-a respectat atribuțiile de serviciu, și a adoptat o soluție legală, întemeiată pe actele din dosar, nemulțumirea petentului legată de soluția dispusă de către intimat neputând constitui, în condițiile date, un temei pentru angajarea răspunderii penale a magistratului respectiv a cărui conduită profesională s-a înscris în limitele procesual penale, neexistând elemente care să dovedească îngrădirea vreunui drept sau interes al persoanei vătămate, soluția dispusă prin rezoluția criticată fiind legală și temeinică.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul; recursul nu a fost motivat. Analizând recursul sub toate aspectele, potrivit art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., se constată că acesta este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează. Astfel după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 228 C. proc. pen. începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiții pozitive, privind existența de date referitoare la comiterea unei infracțiuni și a unei condiții negative, a inexistenței cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale, prevăzută de art. 10 C. proc. pen., cu distincțiile reglementate de norma precitată.

În cauza de față, din verificarea actelor dosarului, se constată că în mod întemeiat procurorul, în baza actelor premergătoare realizate potrivit art. 224 C. proc. pen., a concluzionat în sensul inexistenței infracțiunilor reclamate, ceea ce a determinat adoptarea față de intimatul procuror a soluției de neîncepere a urmăririi penale. Nemulțumirile petentului referitoare la soluțiile dispuse de magistrat nu conferă activității legal desfășurată de acesta conotații penale, deoarece interpretarea și aplicarea legii, precum și adoptarea unor soluții într-o cauză instrumentată de procuror constituie acte de esența profesiei sale, care, prin ele însele, nu pot fi circumscrise sferei ilicitului penal.

Împrejurarea că o soluție legal dispusă este defavorabilă pentru o parte nu poate constitui decât temei pentru parcurgerea procedurii de control judiciar a acesteia (în speță, cel reglementat de dispozițiile art. 278 și art. 278 1 C. proc. pen.), procedură care nu poate fi nici completată și nici înlocuită prin formularea de plângeri penale, care constituie instituții juridice distincte, cu finalitate diferită. Așa fiind, se constată că în mod just prima instanță, cu respectarea drepturilor procesuale ale părților (care au fost legal citate având posibilitatea reală și concretă de a formula apărările apreciate ca utile cauzei), dând o evaluare proprie corectă materialului dosarului, rezoluției atacate și plângerii petentului a menținut soluția anterior dispusă de către procuror, faptele reclamate neexistând în materialitatea lor.

Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinței nr. 929 din 31 mai 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 3589/1/2010. Obligă recurentul petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 31 octombrie 2011.