ÎCCJ, Decizia nr. 127/2011

ÎCCJ, Decizia nr. 127/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Ședința publică de la 28 februarie 2011

Asupra

recursului de față;

Din

actele dosarului constată următoarele:

Prin

sentința nr. 1515 din 12 octombrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea petentului

L.I. împotriva rezoluției nr. 1168/P/2009 din 7 aprilie 2010 a Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală. A fost menținută

rezoluția atacată, iar petentul obligat la plata cheltuielilor judiciare

statului.

Pentru

a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că la date de

25 mai 2010, persoana vătămată L.I., a înaintat Secției Penale a Înaltei Curți

de Casație și Justiție plângerea împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi

penale nr. 1168/P/2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, formulată în condițiile art. 278

1

alin. (2) C. proc. pen. formându-se

dosarul nr. 4720/1/2010.

La

data de 16 iunie 2010, persoana vătămată L.I. a înaintat o nouă plângere

instanței de judecată, înregistrată sub nr. 5491/1/2010 ca urmare a comunicării

rezoluției nr. 4127/1947/II/2/2010 prin care Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică i-a respins

ca neîntemeiată plângerea formulată împotriva rezoluției nr. 1168/P/2009,

petiționarul arătând că înțelege să atace ambele rezoluții, solicitând, în

temeiul art. 278

1

alin. (8) lit. b) C. proc. pen., admiterea

plângerii, desființarea rezoluțiilor și trimiterea cauzei la procuror în

vederea începerii urmăririi penale împotriva făptuitorilor M.E. – sub aspectul

săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 266 alin. (2) C. pen., S.V.V. -, sub

aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., art. 248 C.

pen., art. 266 alin. (2) C. pen. și S.T.M. – sub aspectul săvârșirii

infracțiunii prevăzută de art. 292 C. pen.

Persoana

vătămată a criticat rezoluția de neîncepere a urmăririi penale nr. 1168/P/2009

din 7 aprilie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție ca fiind nelegală întrucât procurorul nu a valorificat și nu a evaluat

corespunzător dovezile existente la dosarul cauzei și din care rezultă

vinovăția procurorilor M.E. și S.V.V. în a-i face promisiuni inculpatului S.M.T.

cu privire la obținerea unui tratament juridic preferențial (jumătate din

pedeapsă) cu condiția acuzării judecătorului L.I. de săvârșirea infracțiunii de

luare de mită, faptă pentru care acesta din urmă a și fost arestat și

condamnat.

Totodată,

persoana vătămată a susținut că procurorul S.V.V. a încălcat dispozițiile art.

105 alin. (2) C. pen. și art. 4 din Ordonanța nr. 128/1998, cu ocazia percheziției

domiciliare efectuate la locuința persoanei vătămate la data de 30 mai 2008,

ridicând sume de bani care nu aveau legătură cu cauza, consemnându-le în mod

greșit la CEC Bank și neemițându-i chitanțele și recipisele originale, luând

măsura indisponibilizării apartamentului proprietatea personală a

petiționarului în mod nejustificat.

S-a

mai arătat de către petent că procurorul S.V.V. a folosit în mod abuziv

fondurile speciale destinate descoperirii infracțiunilor de corupție,

permițându-i inculpatului S.T.M. să dispună de aceste sume, 10.000 Euro fiind

investiți în țigări de contrabandă sub pretextul că vor ajunge în posesia

petiționarului persoană vătămată; deși a doua tranșă din fondurile speciale se

afla în posesia membrilor familiei S., procurorul S.V.V. a omis cu bună –

știință efectuarea unei percheziții domiciliare la locuința unde se aflau

sumele de bani.

Petentul

a arătat că inculpatul S.T.M. a făcut afirmații mincinoase în ședințele de

judecată din 15 octombrie 2008 și 8 aprilie 2009, acest lucru fiind în opinia

sa dovedit de declarațiile sale anterioare și de contractele de împrumut cu

garanție imobiliară dintre susnumit , soția sa și Banca T.

În

susținerea plângerii, persoana vătămată a depus la dosarul cauzei următoarele

înscrisuri în copie: rezoluțiile nr. 1168/P/2009 și nr. 4127/1947/II/2/2010 ale

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dovezi de

comunicare și de primire ale acestora, declarațiile lui S.C., S.T.M.,

proces-verbal de efectuare a percheziției domiciliare din 30 mai 2008,

Ordonanța nr. 128/1998, chitanțe emise de CEC Bank, citația din 23 aprilie 2010

emisă în dosarul nr. 3449/1/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și

acțiunea petiționarului în această cauză, extras de carte funciară pentru

informare.

La

termenul de judecată din 12 octombrie 2010, Înalta Curte a dispus conexarea

cauzei ce forma obiectul dosarului nr. 5491/1/2010 la dosarul nr. 4720/1/2010,

având în vedere identitatea de cauză, obiect și părți.

Judecând

plângerea formulată de persoana vătămată L.I., Înalta Curte, în conformitate cu

dispozițiile art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen., a verificat

rezoluția atacată pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei,

constatând următoarele:

Persoana

vătămată L.I. a formulat plângere penală care a făcut obiectul dosarului penal

nr. 1168/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

împotriva făptuitorilor:

-

S.T.M. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 292 C.

pen. întrucât, în dosarul penal nr. 5314/1/2008 al Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția penală, la termenele de judecată din 15 octombrie 2008 și 8

aprilie 2009, cu prilejul audierii sale în calitate de inculpat, a făcut

declarații necorespunzătoare adevărului, cu consecințe în ceea ce privește

stabilirea vinovăției inculpatului L.I. în raport de infracțiunea pentru care a

fost trimis în judecată [art. 254 alin. (2) C. pen.];

-

M.E., procuror în cadrul Direcției Naționale Anticorupție pentru săvârșirea

infracțiunii de arestare nelegală și cercetare abuzivă prevăzută și pedepsită

de art. 266 alin. (2) C. pen., constând în faptul că l-ar fi contactat pe

inculpatul S.T.M., în timp ce se afla în penitenciar, promițându-i punerea în

libertate și reducerea pedepsei în schimbul cooperării sale în respectiva

cauză;

-

S.V.V., procuror în cadrul Direcției Naționale Anticorupție pentru săvârșirea

infracțiunii de arestare nelegală și cercetare abuzivă, abuz în serviciu contra

intereselor persoanelor și abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzute

și pedepsite de art. 266 alin. (2) C. pen., art. 246 C. pen. și art. 248 C.

pen., întrucât ar fi întrebuințat promisiuni privind reducerea pedepsei pentru

a-l determina pe S.T.M. să formuleze declarații împotriva inculpatului L.I. și

a uzat de suma de 25.000 Euro din fondul parchetului susmenționat contrar

dispozițiilor legale.

Din

examinarea actelor premergătoare efectuate în cauză a rezultat că L.I.,

judecător în cadrul Tribunalului Arad, a fost trimis în judecată prin

rechizitoriul nr. 43/P/2008 al Direcției Naționale Anticorupție – Serviciul

Teritorial Timișoara pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită prevăzută

de art. 254 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 7 alin. (1) din Legea nr.

78/2000 constând în aceea că la data de 14 mai 2008, a pretins denunțătorului M.S.

suma de 30.000 Euro prin intermediul lui S.T.M., sumă din care a primit 25.000

Euro, în scopul de a pronunța o soluție favorabilă denunțătorului.

S.T.M.

a fost trimis în judecată pentru complicitate la infracțiunea de luare de mită

descrisă mai sus.

În

timpul cercetării judecătorești, inculpatul S.T.M. a recunoscut săvârșirea

faptei, revenind asupra declarațiilor date în timpul urmăririi penale cu

motivația (demonstrată cu înscrisuri provenind de la L.I. și pe care acesta a

recunoscut că le-a scris) că a fost supus unor presiuni din partea inculpatului

L.I. în scopul susținerii unei anumite situații de fapt și strategii de

apărare, fiind influențat în același sens și de către apărătorul ales care

asigura asistența juridică ambilor inculpați.

În

acest context s-a explicat și susținerea inculpatului S.T.M. din timpul

urmăririi penale (declarația din 4 iulie 2008) potrivit căreia procurorul S.V.V.

i-ar fi promis reducerea pedepsei la jumătate dacă îl acuză pe judecător,

susținere neconfirmată de vreo probă și asupra căreia autorul său a dat

explicațiile arătate mai sus.

Cu

privire la activitatea desfășurată de procurorul S.V.V. în cauza ce a făcut

obiectul dosarului nr. 43/P/2008 al Direcției Naționale Anticorupție -

Serviciul Teritorial Timișoara, s-a reținut că acesta a respectat dispozițiile

art. 26

1

alin. (1) și alin. (6) din Legea nr. 78/2000, folosirea

investigatorilor sub acoperire fiind facultativă, astfel că remiterea sumelor

de bani denunțătorului printr-o altă modalitate, fiind făcută în interesul

anchetei, nu a excedat cadrului legal.

În

ceea ce privește susținerea că suma de 25.000 Euro nu ar fi ajuns la L.I., ci

ar fi fost însușită de S.T.M., s-a constatat că în cauză nu există nicio dovadă

în sprijinul acesteia, dimpotrivă, materialul probator și situația de fapt

stabilită în sarcina celor doi inculpați reținând în mod definitiv însușirea

acestei sume de bani, în două tranșe, de către judecătorul L.I.

Măsurile

asiguratorii dispuse de procuror în timpul urmăririi penale au avut în vedere

recuperarea sumei folosite din fondul pentru constatarea infracțiunilor de

corupție, sumă care nu a mai fost găsită, iar aceste măsuri au fost menținute

de instanța de judecată prin sentința penală nr. 1114 din 3 iunie 2009 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 782 din

19 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 9

Judecători.

Cu

privire la procurorul de ședință al acestei cauze, M.E., din actele

premergătoare efectuate în cauză nu au rezultat date și indicii cu privire la

existența faptei sesizate – prevăzută de art. 266 alin. (2) C. pen.

Așa

cum s-a arătat în considerentele ținând de conduita procesuală a inculpatului S.T.M.,

acesta și-a motivat și dovedit revenirea la declarațiile date în cursul

urmăririi penale, iar depozițiile sale din faza cercetării judecătorești s-au

coroborat cu celelalte probe administrate în cauză și au stat la baza

stabilirii adevăratei situații de fapt și a pronunțării unei hotărâri

definitive de condamnare atât a sa, cât și a inculpatului L.I.

În

consecință, susținerile lui S.C.R. cum că S.T.M. i-ar fi relatat că „

procuroarea de caz” i-a făcut promisiuni că în cazul în care va coopera îl va „

pune pe liber sau îi dă jumătate din pedeapsă” sunt lipsite de putere

probatorie, nefiind însușite de Sabău și nici dovedite cu alte mijloace de

probă.

Având

în vedere cele arătate mai sus, prin rezoluția nr. 1168/P/2009 din 7 aprilie

2010, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire

Penală și Criminalistică a dispus, în temeiul art. 228 alin. (4) și (6)

raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de

M.E., sub aspectul infracțiunii prevăzută de art. 266 alin. (2) C. pen., S.V.V.,

sun aspectul infracțiunilor prevăzute de art. 266 alin. (2) C. pen., art. 246 C.

pen. și art. 248 C. pen., S.T.M., sub aspectul infracțiunii prevăzută de art.

292 C. pen.

Soluția

a fost verificată de procurorul șef al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică

care a respins ca neîntemeiată plângerea persoanei vătămate L.I. formulată în

baza art. 278 alin. (1) C. proc. pen., prin rezoluția nr. 4127/1947/II/2/2010

din 17 mai 2010.

În

conformitate cu dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen., persoana

vătămată L.I. s-a adresat instanței cu plângere împotriva rezoluției de

neîncepere a urmăririi penale date de procuror.

Prima

instanță cu privire la plângerea formulată de petent potrivit art. 278

1

C. proc. pen. a constatat că aceasta este nefondată.

Din

examinarea actelor premergătoare efectuate în cauză, s-a constatat că rezoluția

nr. 1168/P/2009 din 7 aprilie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică este legală și

temeinică.

Din

verificările efectuate nu au rezultat indicii de săvârșire de către procurorii S.V.V.

și M.E. a infracțiunii de arestare nelegală și cercetare abuzivă prevăzută de

art. 266 alin. (2) C. pen. sub forma întrebuințării de promisiuni față de

inculpatul S.T.M. pentru a-l acuza de luare de mită pe judecătorul L.I.

S-a

reținut că S.T.M. însuși a negat existența acestor promisiuni, iar reținerea

vinovăției inculpatului L.I. și condamnarea sa la pedeapsa de 2 ani și 6 luni

închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a

II-a, b) și c) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită

prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 7 alin. (1) din

Legea nr. 78/2000 a avut în vedere întreaga succesiune a declarațiilor date de

complicele S.T.M., care a argumentat și dovedit modul în care inculpatul L.I. a

exercitat presiuni asupra sa în timpul urmării penale pentru a-l determina la

un anumit comportament procesual, menit să îl exonereze de răspunderea penală

pe judecător.

Susținerile

lui S.C.R. în sensul că S.T.M. i-ar fi făcut cunoscută existența acestor

promisiuni, în timpul anchetei, din partea procuroarei de caz, au fost negate

de însuși inculpatul S. și lipsite de valoare probatorie în absența oricăror

alte dovezi; faptul că inculpatul S.T.M. a revenit asupra declarațiilor date în

cursul urmăririi penale și a recunoscut faptele comise, arătând în ce a constat

activitatea infracțională desfășurată de inculpatul L.I., nu constituie

infracțiunea de fals în declarații prevăzută de art. 292 C. pen., adoptarea

unei anumite conduite procesuale constituind un element al dreptului la apărare

al inculpatului, necenzurat prin prisma infracțiunii arătate, ci doar prin

prisma criteriilor generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen.

Cât

privește modul în care procurorul S.V.V. și-a îndeplinit atribuțiile de

serviciu, instanța a constatat că în mod corect s-a reținut că acesta a

acționat în condițiile legii, fără a urmări, cu știință, prejudicierea

intereselor persoanei vătămate, măsurile asiguratorii dispuse în timpul

urmăririi penale fiind menținute de instanța de judecată, ca necesare

rezolvării legale și temeinice a cauzei.

S-a

concluzionat că neexistând dovezi ale săvârșirii vreunei fapte penale, în mod

corect în cauză s-a constatat incidența cazului de împiedicare a punerii în

mișcare a acțiunii penale prevăzut de art. 10 lit. a) C. proc. pen. și s-a

dispus neînceperea urmăririi penale față de procurorii M.E. și S.V.V. și față

de S.T.M., verificările efectuate fiind suficiente, lămuritoare și necesare

cauzei, neimpunându-se administrarea altor dovezi, neexistând motive de

desființare a rezoluției atacate și de trimitere a cauzei la procuror în

vederea începerii urmăririi penale, plângerea petentului fiind respinsă, ca

nefondată.

Împotriva

acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul, criticând-o în

esență, astfel după cum rezultă din motivele de recurs depuse la dosar (filele

40-43 dosar recurs) pentru nelegalitate, netemeinicie, greșita condamnare,

datorată unei erori judiciare, declarațiile mincinoase ale numitului S.T.M.

date în fața instanței (privind oferirea sumei de 10.000 Euro și introducerea

sumei de 15.000 Euro într-un pachet de țigări), neurmărirea de către procuror a

destinației sumei de 25.000 Euro necesitatea audierii președintelui L.S. cu

privire la verificările bunurilor petentului din biroul său de la Tribunalul

Arad, neefectuarea de către procurorul de caz a percheziției la domiciliul

numitului S.T.M. din Arad, nelegala ridicare de către procurorul de caz, din

locuința petentului a unor sume fără legătură cu suma de 25.000 Euro ridicată

din fondurile speciale, caracterul real al declarațiilor martorului S.C.R.,

necesitatea audierii petentului (solicitarea de audiere fiind menținută).

S-a

solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate, iar în rejudecare,

admiterea plângerii, desființarea rezoluției procurorului și trimiterea cauzei

la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea

începerii urmăririi penale împotriva făptuitorilor, sub aspectul infracțiunilor

ridicate în plângere.

Analizând

recursul prin prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit

dispozițiilor art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen. se constată că

acesta este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează.

Astfel

după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 228 C. proc. pen.

începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiții

pozitive privind existența de date referitoare la comiterea unei infracțiuni și

a unei condiții negative, privind inexistența cazurilor de împiedicare a

punerii în mișcare a acțiunii penale, prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu

distincțiile arătate de norma invocată.

În

cauza dedusă judecății, procurorul sesizat prin plângerea petentului, a

efectuat cu respectarea dispozițiilor art. 224 C. proc. pen., în etapa actelor

premergătoare, verificările apreciate ca fiind utile cauzei și, motivat, a

reținut că în speță este incident cazul de împiedicare a punerii în mișcare a

acțiunii penale prevăzută de art. 10 lit. a) C. proc. pen., dispunând față de

intimați soluția de neîncepere a urmăririi penale.

Verificând

actele dosarului, se constată că, întemeiat, prima instanță a menținut soluția

dispusă de către procuror.

Se

reține, astfel, că intimații procurori s-au limitat la a-și îndeplini

prerogativele funcției deținute cu respectarea dispozițiilor legale și fără

prejudicierea drepturilor petentului, împrejurarea că acesta a fost nemulțumit

de măsurile dispuse în cursul urmăririi penale și al judecății și în final de

soluția de condamnare pronunțată în cauza în care a avut calitatea de inculpat

neconstituind dovezi apte a fundamenta concluzia că s-au săvârșit infracțiuni

și trebuie angajată răspunderea penală a intimaților.

După

cum în mod corect a reținut și prima instanță, modificarea poziției procesuale

a intimatului S.T.M. prin schimbarea declarațiilor în fața instanței de

judecată în cauza în care, alături de petent, a avut calitatea de inculpat, nu

constituie infracțiunea prevăzută de art. 292 C. pen. și se apreciază de

instanța de judecată prin raportare la ansamblul probelor.

De

asemenea, actele premergătoare nu au relevat indicii de comitere a infracțiunii

prevăzută de art. 266 alin. (2) C. pen. de către intimații procurori,

susținerile petentului cu privire la întrebuințarea de promisiuni față de

numitul S.T.M. pentru a-l acuza pe petent (în respectiva cauză, coinculpatul

său) nefiind dovedite aserțiunile petentului neputând fi primite.

Cu

privire la activitatea intimatului procuror S.V.V. se constată că acesta și-a

exercitat legal atribuțiile de serviciu, efectuarea actelor de urmărire penală,

interpretarea și aplicarea legii cauzei instrumentate neputând constitui, prin

ele însele, infracțiuni.

De

altfel, petentul avea posibilitatea legală de a critica măsurile și actele

procurorilor, apreciate ca nelegale, prin parcurgerea procedurii plângerii,

după cum, în cursul judecății, avea posibilitatea de a contracara apărările

unui coinculpat, prin administrarea de probe și eventual prin declararea căilor

de atac împotriva hotărârii nemulțumitoare, proceduri cărora formularea de

plângeri penale nu li se poate substitui, neavând, de altfel, această

finalitate.

Așa

fiind, se constată că hotărârea atacată este legală, temeinică și riguros

motivată, prima instanță dând o evaluare proprie justă materialului dosarului,

rezoluției atacate, plângerii petentului și înscrisurilor depuse de către

acesta.

Criticile

invocate în recurs sunt nefondate.

Se

reține, sub acest aspect, că motivele de recurs privind, în esență, nelegala

condamnare a petentului, modul pretins nelegal și eronat de administrare a

probelor de către procuror și caracterul mincinos al unor declarații ale

intimatului S.T.M. nu sunt susținute și, în parte, exced obiectului cauzei,

reprezentat de verificarea soluției primei instanțe, pronunțată cu privire la o

plângere formulată în procedura prevăzută de art. 278

1

C. proc. pen.

Aspectele învederate de către recurentul petent se impuneau a fi invocate în

cursul procesului penal finalizat prin condamnarea sa, aceasta fiind, pe fond

nemulțumirea ce a determinat partea să confere relevanță penală unor activități

ce exced în mod evident sferei ilicitului penal.

Criticile

și solicitarea de audiere a unor martori și a propriei persoane a petentului, nu

pot fi primite deoarece, pe de o parte, dispozițiile art. 224 C. proc. pen. nu

instituie în sarcina procurorului obligația de realizare a actelor

premergătoare apreciate utile de parte, ci pe cele apte a fundamenta soluția ce

urmează a se dispune, ceea ce, în cauză, s-a realizat, iar, pe de altă parte,

în procedura prevăzută de art. 278

1

C. proc. pen., instanța nu avea

posibilitatea administrării altor probe în afara înscrisurilor, potrivit art.

278

1

alin. (7) C. proc. pen.

Pentru

considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1

lit. b) C. proc. pen. recursul declarat va fi respins, ca nefondat.

Văzând

și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul L.I. împotriva sentinței nr. 1515 din

12 octombrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr. 4720/1/2010.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 28 februarie 2011.