ÎCCJ, Decizia nr. 127/2011

Ședința publică de la 28 februarie 2011 Asupra recursului de față; Din actele dosarului constată următoarele: Prin sentința nr. 1515 din 12 octombrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea petentului L.I. împotriva rezoluției nr. 1168/P/2009 din 7 aprilie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală. A fost menținută rezoluția atacată, iar petentul obligat la plata cheltuielilor judiciare statului. Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că la date de 25 mai 2010, persoana vătămată L.I., a înaintat Secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție plângerea împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale nr. 1168/P/2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, formulată în condițiile art. 278 1 alin. (2) C. proc.

pen. formându-se dosarul nr. 4720/1/2010. La data de 16 iunie 2010, persoana vătămată L.I. a înaintat o nouă plângere instanței de judecată, înregistrată sub nr. 5491/1/2010 ca urmare a comunicării rezoluției nr. 4127/1947/II/2/2010 prin care Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică i-a respins ca neîntemeiată plângerea formulată împotriva rezoluției nr. 1168/P/2009, petiționarul arătând că înțelege să atace ambele rezoluții, solicitând, în temeiul art. 278 1 alin. (8) lit. b) C. proc. pen., admiterea plângerii, desființarea rezoluțiilor și trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale împotriva făptuitorilor M.E.

– sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 266 alin. (2) C. pen., S.V.V. -, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., art. 248 C. pen., art. 266 alin. (2) C. pen. și S.T.M. – sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 292 C. pen. Persoana vătămată a criticat rezoluția de neîncepere a urmăririi penale nr. 1168/P/2009 din 7 aprilie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ca fiind nelegală întrucât procurorul nu a valorificat și nu a evaluat corespunzător dovezile existente la dosarul cauzei și din care rezultă vinovăția procurorilor M.E. și S.V.V. în a-i face promisiuni inculpatului S.M.T. cu privire la obținerea unui tratament juridic preferențial (jumătate din pedeapsă) cu condiția acuzării judecătorului L.I.

de săvârșirea infracțiunii de luare de mită, faptă pentru care acesta din urmă a și fost arestat și condamnat. Totodată, persoana vătămată a susținut că procurorul S.V.V. a încălcat dispozițiile art. 105 alin. (2) C. pen. și art. 4 din Ordonanța nr. 128/1998, cu ocazia percheziției domiciliare efectuate la locuința persoanei vătămate la data de 30 mai 2008, ridicând sume de bani care nu aveau legătură cu cauza, consemnându-le în mod greșit la CEC Bank și neemițându-i chitanțele și recipisele originale, luând măsura indisponibilizării apartamentului proprietatea personală a petiționarului în mod nejustificat. S-a mai arătat de către petent că procurorul S.V.V. a folosit în mod abuziv fondurile speciale destinate descoperirii infracțiunilor de corupție, permițându-i inculpatului S.T.M.

să dispună de aceste sume, 10.000 Euro fiind investiți în țigări de contrabandă sub pretextul că vor ajunge în posesia petiționarului persoană vătămată; deși a doua tranșă din fondurile speciale se afla în posesia membrilor familiei S., procurorul S.V.V. a omis cu bună – știință efectuarea unei percheziții domiciliare la locuința unde se aflau sumele de bani. Petentul a arătat că inculpatul S.T.M.

a făcut afirmații mincinoase în ședințele de judecată din 15 octombrie 2008 și 8 aprilie 2009, acest lucru fiind în opinia sa dovedit de declarațiile sale anterioare și de contractele de împrumut cu garanție imobiliară dintre susnumit , soția sa și Banca T. În susținerea plângerii, persoana vătămată a depus la dosarul cauzei următoarele înscrisuri în copie: rezoluțiile nr. 1168/P/2009 și nr. 4127/1947/II/2/2010 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dovezi de comunicare și de primire ale acestora, declarațiile lui S.C., S.T.M., proces-verbal de efectuare a percheziției domiciliare din 30 mai 2008, Ordonanța nr. 128/1998, chitanțe emise de CEC Bank, citația din 23 aprilie 2010 emisă în dosarul nr. 3449/1/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și acțiunea petiționarului în această cauză, extras de carte funciară pentru informare.

La termenul de judecată din 12 octombrie 2010, Înalta Curte a dispus conexarea cauzei ce forma obiectul dosarului nr. 5491/1/2010 la dosarul nr. 4720/1/2010, având în vedere identitatea de cauză, obiect și părți. Judecând plângerea formulată de persoana vătămată L.I., Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen., a verificat rezoluția atacată pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, constatând următoarele: Persoana vătămată L.I. a formulat plângere penală care a făcut obiectul dosarului penal nr. 1168/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva făptuitorilor: - S.T.M. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 292 C. pen.

întrucât, în dosarul penal nr. 5314/1/2008 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la termenele de judecată din 15 octombrie 2008 și 8 aprilie 2009, cu prilejul audierii sale în calitate de inculpat, a făcut declarații necorespunzătoare adevărului, cu consecințe în ceea ce privește stabilirea vinovăției inculpatului L.I.

în raport de infracțiunea pentru care a fost trimis în judecată [art. 254 alin. (2) C. pen.]; - M.E., procuror în cadrul Direcției Naționale Anticorupție pentru săvârșirea infracțiunii de arestare nelegală și cercetare abuzivă prevăzută și pedepsită de art. 266 alin. (2) C. pen., constând în faptul că l-ar fi contactat pe inculpatul S.T.M., în timp ce se afla în penitenciar, promițându-i punerea în libertate și reducerea pedepsei în schimbul cooperării sale în respectiva cauză; - S.V.V., procuror în cadrul Direcției Naționale Anticorupție pentru săvârșirea infracțiunii de arestare nelegală și cercetare abuzivă, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzute și pedepsite de art. 266 alin. (2) C. pen., art. 246 C. pen.

și art. 248 C. pen., întrucât ar fi întrebuințat promisiuni privind reducerea pedepsei pentru a-l determina pe S.T.M. să formuleze declarații împotriva inculpatului L.I. și a uzat de suma de 25.000 Euro din fondul parchetului susmenționat contrar dispozițiilor legale. Din examinarea actelor premergătoare efectuate în cauză a rezultat că L.I., judecător în cadrul Tribunalului Arad, a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. 43/P/2008 al Direcției Naționale Anticorupție – Serviciul Teritorial Timișoara pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 constând în aceea că la data de 14 mai 2008, a pretins denunțătorului M.S.

suma de 30.000 Euro prin intermediul lui S.T.M., sumă din care a primit 25.000 Euro, în scopul de a pronunța o soluție favorabilă denunțătorului. S.T.M. a fost trimis în judecată pentru complicitate la infracțiunea de luare de mită descrisă mai sus. În timpul cercetării judecătorești, inculpatul S.T.M. a recunoscut săvârșirea faptei, revenind asupra declarațiilor date în timpul urmăririi penale cu motivația (demonstrată cu înscrisuri provenind de la L.I. și pe care acesta a recunoscut că le-a scris) că a fost supus unor presiuni din partea inculpatului L.I. în scopul susținerii unei anumite situații de fapt și strategii de apărare, fiind influențat în același sens și de către apărătorul ales care asigura asistența juridică ambilor inculpați.

În acest context s-a explicat și susținerea inculpatului S.T.M. din timpul urmăririi penale (declarația din 4 iulie 2008) potrivit căreia procurorul S.V.V. i-ar fi promis reducerea pedepsei la jumătate dacă îl acuză pe judecător, susținere neconfirmată de vreo probă și asupra căreia autorul său a dat explicațiile arătate mai sus. Cu privire la activitatea desfășurată de procurorul S.V.V. în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. 43/P/2008 al Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara, s-a reținut că acesta a respectat dispozițiile art. 26 1 alin. (1) și alin. (6) din Legea nr. 78/2000, folosirea investigatorilor sub acoperire fiind facultativă, astfel că remiterea sumelor de bani denunțătorului printr-o altă modalitate, fiind făcută în interesul anchetei, nu a excedat cadrului legal.

În ceea ce privește susținerea că suma de 25.000 Euro nu ar fi ajuns la L.I., ci ar fi fost însușită de S.T.M., s-a constatat că în cauză nu există nicio dovadă în sprijinul acesteia, dimpotrivă, materialul probator și situația de fapt stabilită în sarcina celor doi inculpați reținând în mod definitiv însușirea acestei sume de bani, în două tranșe, de către judecătorul L.I. Măsurile asiguratorii dispuse de procuror în timpul urmăririi penale au avut în vedere recuperarea sumei folosite din fondul pentru constatarea infracțiunilor de corupție, sumă care nu a mai fost găsită, iar aceste măsuri au fost menținute de instanța de judecată prin sentința penală nr. 1114 din 3 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 782 din 19 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 9 Judecători.

Cu privire la procurorul de ședință al acestei cauze, M.E., din actele premergătoare efectuate în cauză nu au rezultat date și indicii cu privire la existența faptei sesizate – prevăzută de art. 266 alin. (2) C. pen. Așa cum s-a arătat în considerentele ținând de conduita procesuală a inculpatului S.T.M., acesta și-a motivat și dovedit revenirea la declarațiile date în cursul urmăririi penale, iar depozițiile sale din faza cercetării judecătorești s-au coroborat cu celelalte probe administrate în cauză și au stat la baza stabilirii adevăratei situații de fapt și a pronunțării unei hotărâri definitive de condamnare atât a sa, cât și a inculpatului L.I. În consecință, susținerile lui S.C.R. cum că S.T.M.

i-ar fi relatat că „ procuroarea de caz” i-a făcut promisiuni că în cazul în care va coopera îl va „ pune pe liber sau îi dă jumătate din pedeapsă” sunt lipsite de putere probatorie, nefiind însușite de Sabău și nici dovedite cu alte mijloace de probă. Având în vedere cele arătate mai sus, prin rezoluția nr. 1168/P/2009 din 7 aprilie 2010, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică a dispus, în temeiul art. 228 alin. (4) și (6) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de M.E., sub aspectul infracțiunii prevăzută de art. 266 alin. (2) C. pen., S.V.V., sun aspectul infracțiunilor prevăzute de art. 266 alin. (2) C. pen., art. 246 C. pen.

și art. 248 C. pen., S.T.M., sub aspectul infracțiunii prevăzută de art. 292 C. pen. Soluția a fost verificată de procurorul șef al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică care a respins ca neîntemeiată plângerea persoanei vătămate L.I. formulată în baza art. 278 alin. (1) C. proc. pen., prin rezoluția nr. 4127/1947/II/2/2010 din 17 mai 2010. În conformitate cu dispozițiile art. 278 1 C. proc. pen., persoana vătămată L.I. s-a adresat instanței cu plângere împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale date de procuror. Prima instanță cu privire la plângerea formulată de petent potrivit art. 278 1 C. proc. pen. a constatat că aceasta este nefondată. Din examinarea actelor premergătoare efectuate în cauză, s-a constatat că rezoluția nr. 1168/P/2009 din 7 aprilie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică este legală și temeinică.

Din verificările efectuate nu au rezultat indicii de săvârșire de către procurorii S.V.V. și M.E. a infracțiunii de arestare nelegală și cercetare abuzivă prevăzută de art. 266 alin. (2) C. pen. sub forma întrebuințării de promisiuni față de inculpatul S.T.M. pentru a-l acuza de luare de mită pe judecătorul L.I. S-a reținut că S.T.M. însuși a negat existența acestor promisiuni, iar reținerea vinovăției inculpatului L.I. și condamnarea sa la pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 a avut în vedere întreaga succesiune a declarațiilor date de complicele S.T.M., care a argumentat și dovedit modul în care inculpatul L.I.

a exercitat presiuni asupra sa în timpul urmării penale pentru a-l determina la un anumit comportament procesual, menit să îl exonereze de răspunderea penală pe judecător. Susținerile lui S.C.R. în sensul că S.T.M. i-ar fi făcut cunoscută existența acestor promisiuni, în timpul anchetei, din partea procuroarei de caz, au fost negate de însuși inculpatul S. și lipsite de valoare probatorie în absența oricăror alte dovezi; faptul că inculpatul S.T.M. a revenit asupra declarațiilor date în cursul urmăririi penale și a recunoscut faptele comise, arătând în ce a constat activitatea infracțională desfășurată de inculpatul L.I., nu constituie infracțiunea de fals în declarații prevăzută de art. 292 C. pen., adoptarea unei anumite conduite procesuale constituind un element al dreptului la apărare al inculpatului, necenzurat prin prisma infracțiunii arătate, ci doar prin prisma criteriilor generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen.

Cât privește modul în care procurorul S.V.V. și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu, instanța a constatat că în mod corect s-a reținut că acesta a acționat în condițiile legii, fără a urmări, cu știință, prejudicierea intereselor persoanei vătămate, măsurile asiguratorii dispuse în timpul urmăririi penale fiind menținute de instanța de judecată, ca necesare rezolvării legale și temeinice a cauzei. S-a concluzionat că neexistând dovezi ale săvârșirii vreunei fapte penale, în mod corect în cauză s-a constatat incidența cazului de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzut de art. 10 lit. a) C. proc. pen. și s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de procurorii M.E. și S.V.V.

și față de S.T.M., verificările efectuate fiind suficiente, lămuritoare și necesare cauzei, neimpunându-se administrarea altor dovezi, neexistând motive de desființare a rezoluției atacate și de trimitere a cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale, plângerea petentului fiind respinsă, ca nefondată. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul, criticând-o în esență, astfel după cum rezultă din motivele de recurs depuse la dosar (filele 40-43 dosar recurs) pentru nelegalitate, netemeinicie, greșita condamnare, datorată unei erori judiciare, declarațiile mincinoase ale numitului S.T.M. date în fața instanței (privind oferirea sumei de 10.000 Euro și introducerea sumei de 15.000 Euro într-un pachet de țigări), neurmărirea de către procuror a destinației sumei de 25.000 Euro necesitatea audierii președintelui L.S.

cu privire la verificările bunurilor petentului din biroul său de la Tribunalul Arad, neefectuarea de către procurorul de caz a percheziției la domiciliul numitului S.T.M. din Arad, nelegala ridicare de către procurorul de caz, din locuința petentului a unor sume fără legătură cu suma de 25.000 Euro ridicată din fondurile speciale, caracterul real al declarațiilor martorului S.C.R., necesitatea audierii petentului (solicitarea de audiere fiind menținută). S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate, iar în rejudecare, admiterea plângerii, desființarea rezoluției procurorului și trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea începerii urmăririi penale împotriva făptuitorilor, sub aspectul infracțiunilor ridicate în plângere.

Analizând recursul prin prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen. se constată că acesta este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează. Astfel după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 228 C. proc. pen. începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiții pozitive privind existența de date referitoare la comiterea unei infracțiuni și a unei condiții negative, privind inexistența cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale, prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu distincțiile arătate de norma invocată. În cauza dedusă judecății, procurorul sesizat prin plângerea petentului, a efectuat cu respectarea dispozițiilor art. 224 C. proc.

pen., în etapa actelor premergătoare, verificările apreciate ca fiind utile cauzei și, motivat, a reținut că în speță este incident cazul de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzută de art. 10 lit. a) C. proc. pen., dispunând față de intimați soluția de neîncepere a urmăririi penale. Verificând actele dosarului, se constată că, întemeiat, prima instanță a menținut soluția dispusă de către procuror. Se reține, astfel, că intimații procurori s-au limitat la a-și îndeplini prerogativele funcției deținute cu respectarea dispozițiilor legale și fără prejudicierea drepturilor petentului, împrejurarea că acesta a fost nemulțumit de măsurile dispuse în cursul urmăririi penale și al judecății și în final de soluția de condamnare pronunțată în cauza în care a avut calitatea de inculpat neconstituind dovezi apte a fundamenta concluzia că s-au săvârșit infracțiuni și trebuie angajată răspunderea penală a intimaților.

După cum în mod corect a reținut și prima instanță, modificarea poziției procesuale a intimatului S.T.M. prin schimbarea declarațiilor în fața instanței de judecată în cauza în care, alături de petent, a avut calitatea de inculpat, nu constituie infracțiunea prevăzută de art. 292 C. pen. și se apreciază de instanța de judecată prin raportare la ansamblul probelor. De asemenea, actele premergătoare nu au relevat indicii de comitere a infracțiunii prevăzută de art. 266 alin. (2) C. pen. de către intimații procurori, susținerile petentului cu privire la întrebuințarea de promisiuni față de numitul S.T.M. pentru a-l acuza pe petent (în respectiva cauză, coinculpatul său) nefiind dovedite aserțiunile petentului neputând fi primite.

Cu privire la activitatea intimatului procuror S.V.V. se constată că acesta și-a exercitat legal atribuțiile de serviciu, efectuarea actelor de urmărire penală, interpretarea și aplicarea legii cauzei instrumentate neputând constitui, prin ele însele, infracțiuni. De altfel, petentul avea posibilitatea legală de a critica măsurile și actele procurorilor, apreciate ca nelegale, prin parcurgerea procedurii plângerii, după cum, în cursul judecății, avea posibilitatea de a contracara apărările unui coinculpat, prin administrarea de probe și eventual prin declararea căilor de atac împotriva hotărârii nemulțumitoare, proceduri cărora formularea de plângeri penale nu li se poate substitui, neavând, de altfel, această finalitate.

Așa fiind, se constată că hotărârea atacată este legală, temeinică și riguros motivată, prima instanță dând o evaluare proprie justă materialului dosarului, rezoluției atacate, plângerii petentului și înscrisurilor depuse de către acesta. Criticile invocate în recurs sunt nefondate. Se reține, sub acest aspect, că motivele de recurs privind, în esență, nelegala condamnare a petentului, modul pretins nelegal și eronat de administrare a probelor de către procuror și caracterul mincinos al unor declarații ale intimatului S.T.M. nu sunt susținute și, în parte, exced obiectului cauzei, reprezentat de verificarea soluției primei instanțe, pronunțată cu privire la o plângere formulată în procedura prevăzută de art. 278 1 C. proc.

pen. Aspectele învederate de către recurentul petent se impuneau a fi invocate în cursul procesului penal finalizat prin condamnarea sa, aceasta fiind, pe fond nemulțumirea ce a determinat partea să confere relevanță penală unor activități ce exced în mod evident sferei ilicitului penal. Criticile și solicitarea de audiere a unor martori și a propriei persoane a petentului, nu pot fi primite deoarece, pe de o parte, dispozițiile art. 224 C. proc. pen. nu instituie în sarcina procurorului obligația de realizare a actelor premergătoare apreciate utile de parte, ci pe cele apte a fundamenta soluția ce urmează a se dispune, ceea ce, în cauză, s-a realizat, iar, pe de altă parte, în procedura prevăzută de art. 278 1 C. proc.

pen., instanța nu avea posibilitatea administrării altor probe în afara înscrisurilor, potrivit art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen. Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. recursul declarat va fi respins, ca nefondat. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul L.I. împotriva sentinței nr. 1515 din 12 octombrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 4720/1/2010. Obligă recurentul petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 28 februarie 2011.