ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3889/2017

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată, la data de 01.11.2013, pe rolul Curții de Apel Ploiești, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Serviciul Român de Informații și Serviciul Român de Informații-Direcția Județeană de Informații Prahova, obligarea pârâtului la soluționarea cererii înregistrate sub nr. x din 25 februarie 2013 și obligarea pârâtului să emită actele și informațiile solicitate, în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004, sub sancțiunea prevăzută de art. 13 din aceeași Lege, cu cheltuieli de judecată

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a adresat o cerere către pârâtă, înregistrată sub nr. 3.450.906 din 25 februarie 2013, prin care a solicitat să i se elibereze o adeverință din care să rezulte cuantumul net al veniturilor obținute în fiecare lună, începând cu 01.01.2012 până în prezent, să i se comunice dacă, de la data încadrării în Serviciul Român de Informații-Direcția Județeană de Informații Prahova și până în prezent, i-au fost aplicate sancțiuni disciplinare, iar, în caz afirmativ, să i se comunice numărul de înregistrare al ordinului/ordinelor prin care s-a dispus sancționarea sa disciplinară și să i se elibereze un exemplar/câte un exemplar al acestuia/acestora, să i se comunice dacă diminuarea veniturilor obținute în cursul anului 2012 s-a realizat ca urmare a aplicării vreunei sancțiuni disciplinare.

La termenul de judecată din data de 29.10.2013, reclamantul a invocat excepția de nelegalitate a adeverințelor nr. x din 30.04.2013, nr. z din 29 aprilie 2013 și nr. y din 30 aprilie 2013, cu motivarea că cel care a semnat întâmpinarea a declarat că au fost comunicate la o altă dată, iar art. 24 alin. (5) din Legea nr. 182/2002 menționează că se interzice clasificarea ca secrete de stat a informațiilor, datelor sau documentelor în scopul ascunderii încălcărilor legii, erorile administrative, limitării accesului la informații de interes public, restrângerii ilegale a exercițiului unor drepturi ale vreunei persoane sau lezării altor interese legitime.

Curtea de Apel Ploiești, prin sentința nr. 242 din 1 noiembrie 2013, a respins excepția de nelegalitate invocată de reclamant, ca inadmisibilă.

A respins acțiunea reclamantului A. în contradictoriu cu pârâții Serviciul Român de Informații și Serviciul Român de Informații-Direcția Județeană de Informații Prahova, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, a formulat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., republicat.

A susținut recurentul că instanța de fond a apreciat greșit că pârâta Direcția Județeană de Informații Prahova și-a îndeplinit obligația legală, răspunzând cererilor la data de 22.04.2013, întrucât, pe de-o parte, nu rezultă că data la care i s-a răspuns ar fi cea avută în vedere de instanță, iar, pe de altă parte, la momentul formulării cererii de chemare în judecată, în lipsa răspunsului, era îndreptățit să se adreseze instanțelor de judecată.

În mod nelegal, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, instanța de fond a reținut că avea posibilitatea să ia cunoștință de actele solicitate de la dosarul cauzei, acestea fiind depuse în original, fără a observa că răspunsul pârâților venea după data introducerii acțiunii, pârâții fiind, astfel, în culpă procesuală.

De asemenea, instanța de fond nu a luat în considerare că răspunsurile pârâților la interogatoriu, precum și susținerile acestora din notele de ședință depuse la dosar, sunt contradictorii și conțin date inexacte.

Atitudinea intimaților de a nu răspunde solicitărilor sale, în condițiile stabilite de lege, contravine dispozițiilor prevăzute de R.G. 1, Regulamentul de Ordine Interioară în Unitate, și de O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor, iar prin soluția pronunțată, instanța de fond a încălcat ea însăși aceste dispoziții.

Mai susține recurentul-reclamant că faptul că reprezentanții S.R.I. încearcă să denatureze faptele și să ascundă adevărul reiese și din solicitările repetate adresate instanței de judecată de a cenzura anumite întrebări, relevante pentru o judecare obiectivă și care fac obiectul prezentei cauze, din răspunsul la interogatoriul pe care instanța de judecată l-a încuviințat a fi administrat intimaților.

Simpla arătare a unui document solicitantului, după data introducerii cererii de chemare în judecată, fără a-i da posibilitatea de a-l citi și analiza și fără a-i oferi efectiv posibilitatea de a verifica legalitatea sa, precum și întocmirea unor procese-verbale reprezentând acte unilaterale ale intimatului cu care să dovedească îndeplinirea formalităților legale, dar pe care intimatul să refuze să le prezinte în instanță sub pretextul unei interdicții legale care nu poate viza și afecta actul de justiție, constituie încălcarea prevederilor legale menționate mai sus și reprezintă motiv suficient pentru admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată de reclamant.

Prin Decizia nr. 882 din 23 martie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 242 din 01 noiembrie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

A constatat instanța de control judiciar că instanța de fond a dezvoltat un raționament juridic corect și temeinic, analizând judicios ansamblul probator administrat în cauză și pronunțând o soluție ce nu poate fi cenzurată din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat.

În abordarea demersului judiciar al reclamantului, instanța de fond a pornit, în mod corect, de la o situație premisă și anume aceea că reclamantul este militar în cadrul Serviciului Român de Informații și, prin urmare, i se aplică, în mod prioritar, cadrul legislativ specific, reprezentat de Legea nr. 14/1992, Regulamentul de Ordine Interioară în Unitate, Ordinele Directorului S.R.I. și, cu aplicabilitate directă în speță, Legea nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate.

În acest context legislativ, Înalta Curte a reținut că recurentul-reclamant a obținut pe cale administrativă ceea ce pretinde, prin acțiunea introductivă de instanță, că nu a primit de la autoritățile pârâte.

În concret, din actele dosarului, inclusiv din documentele clasificate puse la dispoziția instanței cu adresa din 3.06.2013, precum și din răspunsurile reclamantului și a pârâților la interogatoriile reciproce, rezultă că instituția pârâtă a comunicat cu adresa din 19.03.2013 răspunsul la petiția reclamantului nr. 3450906 din 25.02.2013, însă acesta a refuzat să confirme în scris, luarea la cunoștință a conținutului acestuia, întocmindu-se proces-verbal semnat de martori și înregistrat sub nr. Y/S/3423752/2013, în acest sens.

A constatat instanța de recurs că recurentul-reclamant, la data formulării cererii, avea calitatea de cadru militar în activitate, iar datele a căror comunicare a solicitat-o se referă la activitatea desfășurată în sistemul militar al Serviciului Român de Informații.

Potrivit art. 126 alin. (1) din R.G. 1 aprobat prin Ordinul Ministrului Apărării Naționale nr. M92 din 17 septembrie 2008, invocat în cererea de recurs, răspunsul la cererile adresate de cadrele militare superiorilor lor poate fi transmis și verbal. Această cale de comunicare a răspunsului a fost aleasă de autoritatea pârâtă, tocmai în considerarea caracterului clasificat al informațiilor conținute în documentele solicitate.

Totodată, recurentul-reclamant a recunoscut că sancțiunile aplicate în anul 2012 i-au fost aduse la cunoștință verbal, susținând, însă, că această procedură este nelegală, în raport de reglementările legale și de ordine internă ale SRI.

Din această perspectivă, punctele 2 și 3 ale petiției înregistrate la data de 25.02.2013 reprezintă reiterări ale unor solicitări mai vechi, iar împotriva celor două sancțiuni reclamantul a formulat acțiune în contencios administrativ, dosarul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel Ploiești, în cadrul căruia, reclamantul are posibilitatea să-și formuleze toate pretențiile și apărările legate de aducerea la cunoștință a acestor măsuri.

Or, astfel cum rezultă din întregul probator depus la dosar de S.R.I., cuprinzând și înscrisurile în formă clasificată puse la dispoziția instanței prin intermediul Compartimentului Documente Secrete, instituțiile pârâte și-au îndeplinit obligațiile legale privitoare la comunicarea către recurentul-reclamant a informațiilor solicitate, iar situația invocată de recurent, în sensul că autoritățile pârâte au indus în eroare instanța arătând că au răspuns la data de 31.01.2013, nu poate fi reținută, având în vedere că acesta a formulat mai multe cereri cu solicitări asemănătoare, la care primise răspuns și anterior datei de 25.02.2013.

În ceea ce privește critica vizând aplicarea greșită de către instanța de fond a dispozițiilor Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, Înalta Curte a constatat că și aceasta este nefondată.

La momentul judecării acțiunii de către curtea de apel nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru declasificarea acestor informații, respectiv trecerea la un nivel inferior de secretizare, iar legiuitorul a instituit regula potrivit căreia, nivelurile de secretizare și termenele de clasificare atribuite informațiilor clasificate subzistă atât timp cât dezvăluirea sau diseminarea lor neautorizată ar putea prejudicia siguranța națională și a conferit emitenților dreptul de a aprecia asupra caracterului acestora, ori de câte ori este posibil, la o anumită dată sau la producerea unui eveniment.

În acest context, prima instanță, contrar celor susținute de recurent, a respectat și aplicat corect dispozițiile Legii nr. 182/2002, apreciind, în mod just, că accesul limitat la informațiile clasificate după regulile cuprinse în Legea nr. 182/2002 și H.G. nr. 585/2002, cu modificările și completările ulterioare, nu poate fi apreciat ca o împiedicare a părții de a cunoaște, dezbate și evalua probele administrate, care sunt depuse la dosarul cauzei și de a avea parte de un proces echitabil și corect.

Din această perspectivă, nu se poate reține încălcarea dreptului la apărare prin faptul că numai instanța de judecată a avut acces la actele clasificate, având în vedere că dreptul la un proces echitabil este asigurat în primul rând prin aceea că judecătorul cauzei a putut lua cunoștință de toate actele necesare formării convingerii sale și a raționamentului juridic.

A constatat Înalta Curte că documentele secrete au fost puse la dispoziția judecătorului fondului, deținător al unui certificat ORNISS, care a luat cunoștință de conținutul acestora și de care, în mod evident, a ținut cont în pronunțarea soluției în cauză.

Autoritatea pârâtă a respectat legislația din domeniul protecției informațiilor clasificate, legislație pe care, recurentul-reclamant o cunoaște prin prisma activității desfășurate în calitate de ofițer SRI și pe care și-a asumat-o spre respectare când a optat pentru intrarea în acest serviciu special.

În ceea ce privește critica privind nelegala comunicare a adeverințelor de venit solicitate de recurentul-reclamant prin cererea din 25.02.2013, în sensul că s-au emis după termenul de 30 de zile prevăzut de lege și s-a refuzat comunicarea acestora la adresa de domiciliu, Înalta Curte a apreciat că recurentul nu a făcut dovada unei reale vătămări prin această întârziere, cu atât mai mult cu cât acesta nu a înțeles să le ridice de la dosarul instanței de fond, unde au fost depuse în original.

Împotriva deciziei civile nr. 882 din 23 februarie 2016 a formulat contestație în anulare recurentul A., apreciind că în cauză sunt incidente prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 și pct. 3 C. proc. civ.

În ceea ce privește primul motiv al contestației în anulare, contestatarul susține că dezlegarea dată recursului este rezultatul unor erori materiale.

Astfel, o primă eroare materială constă în confuzia pe care instanța de recurs o face în legătură cu pretinsul acces și referirile la informații clasificate făcute de instanța de fond, în condițiile în care legea nu-i permitea să aibă acces la momentul soluționării dosarului de fond la informațiile clasificate, context în care sentința pronunțată în dosar nr. x/2013 este netemeinică și nelegală, aspect ce nu a fost cercetat de instanța de recurs.

În același sens, contestatarul arată că instanța de recurs face o confuzie, admițând, pe de o parte, că judecătorul fondului nu a avut acces la informațiile clasificate iar, pe de altă parte, că judecătorul fondului ar fi deținut certificat ORNISS și ar fi luat cunoștință de conținutul documentelor secrete.

Prin urmare, eroarea materială săvârșită de instanța de recurs constă în confuzia pe care o face cu privire la pretinsul acces al judecătorului fondului la informațiile clasificate.

A doua eroare materială, săvârșită atât de instanța de fond cât și de cea de recurs, constă în contradicția privind modul de comunicare al unui pretins răspuns la cererea nr. x din 25 februarie 2013, respectiv instanța de recurs menționează la pag. 7 din decizia civilă contestată că i-a fost comunicat răspunsul la cererea nr. x din 25 februarie 2013 iar la pag. nr. 7 din aceeași decizie precizează că recurentului i-a fost comunicat un răspuns verbal cu privire la aceeași cerere, fapt ce constituie o eroare materială evidentă.

A treia eroare materială, săvârșită atât de instanța de fond cât și de cea de recurs, constă în confuzia privind clasele de secretizare și neaplicarea corectă a dispozițiilor Legii nr. 182/2002, a Standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate din România aprobate prin H.G. nr. 585/2002 și H.G. nr. 781/2002, menționând contestatarul că instanța de recurs face referire strict la informațiile secret de stat deși nu există acest gen de informații în speță.

A patra eroare materială, săvârșită de instanța de recurs, constă în contradicția privind legalitatea și nelegalitatea comunicării datelor solicitate prin cererea nr. x din 25 februarie 2013, afirmând contestatrul că deși instanța de recurs constată că soluționarea unei cereri a avut loc după expirarea termenului legal de 30 zile susține că nici sub acest aspect sentința instanței de fond nu poate fi cenzurată, ceea ce constituie o gravă eroare materială.

A cincea eroare materială, săvârșită atât de instanța de fond cât și de cea de recurs, constă în confuzia cu privire la datele a căror comunicarea fost solicitată de contestator prin cererea nr. x din 25 februarie 2013, afirmând contestatorul că instanța de recurs precizează, pe de o parte, că datele solicitate de recurent se referă la activitatea desfășurată în sistemul militar al Serviciului Român de Informații iar, pe de altă parte, că acste date vizează adeverințe de venit.

A șasea eroare materială, săvârșită de instanța, de recurs constă în confuzia cu privire la clasele de secretizare ale informațiilor solicitate prin cererea nr. x din 25 februarie 2013, precizând contestatarul că deși informațiile solicitate prin cererea menționată sunt clasificate ca secret de serviciu instanța de recurs le-a calificat ca fiind secrete de stat.

A șaptea eroare material, săvârșită atât de instanța de fond cât și de cea de recurs, constă în confuzia privind data pretinsei soluționări a cererii nr. x din 25 februarie 2013, precizând contestatarul că instanța de recurs menționează că recurentul-reclamant a obținut pe cale administrativă ceea ce pretinde, pentru ca, ulterior, să afirme că recurentul-reclamant nu a ridicat de la dosar originalul documentelor ce au fost depuse de pârâtă la instanța de fond.

Astfel, contestatorul arată că nu putea obține pe cale administrativă adeverințele de venit solicitate prin cererea nr. x din 25 februarie 2013, cât timp acestea au fost depuse după introducerea cererii de chemare în judecată prin care a solicitat comunicarea acestor documente.

Cea de a opta eroare materială săvârșită atât de instanța de fond cât și de cea de recurs constă în confuzia privind dispozițiile legale aplicate în cazul consemnării pretinsului acces al recurentului la pretinsul răspuns la cererea nr. x din 25 februarie 2013 iar cea de a noua eroare, săvârșită atât de instanța de fond cât și de cea de recurs, constă în confuzia privind dispozițiile legale aplicate în cazul cadrelor militare din SRI, fără a preciza contestatorul, în concret, care sunt elementele care i-au format convingerea cu privire la eroarea materială în care s-ar fi aflat instanța de recurs.

Cel de al doilea motiv al contestației în anulare este cel prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., afirmând contestatorul că instanța de recurs a omis să cerceteze mai multe motive de casare, enumerate în cele ce urmează.

Astfel, instanța de recurs a omis să cerceteze motivul de casare referitor la nesoluționarea solicitării de la punctul 2 din cererea nr. x din 25 februarie 2013, respectiv comunicarea numărului de înregistrare al ordinului/ordinelor prin care s-a dispus sancționarea sa disciplinară în perioada 2006-2013.

Instanța de recurs a respins recursul contestatorului, omițând să cerceteze motivul de casare privind nesoluționarea integrală a solicitării de la punctul 3 din cererea nr. x din 25 februarie 2013, prin care a solicitat pârâtelor să-i comunice dacă diminuarea veniturilor în cursul anului 2012 s-a realizat ca urmare a unei sancțiuni disciplinare.

Instanța de recurs a respins recursul contestatorului, omițând să cerceteze motivul de casare privind nesoluționarea cererilor sale de declasificare a unor înscrisuri/documente, menționând contestatorul că toate cererile de declasificare a documentelor au fost formulate nu ca un capăt de cerere distinct ci în contextul propunerii și administrării de probe.

Instanța de recurs a respins recursul contestatorului, omițând să cerceteze motivul de casare privind nesoluționarea excepției de nelegalitate a actelor administrative individuale prin care au fost aplicate contestatarului sancțiuni disciplinare.

În fine, contestatarul susține că instanța de recurs nu a cercetat motivele de casare raportat la susținerile instanței de fond, nu a cercetat și nu s-a pronunțat asupra interogatoriului din fond.

Intimatul Serviciul Român de Informații a depus întâmpinare, solicitând respingerea contestației ca tardiv formulată și, în subsidiar, ca fiind nefondată.

Soluționând prezenta contestație în anulare, Înalta Curte constată că este nefondată, urmând a fi respinsă în consecință.

Examinând criticile formulate de contestator, Înalta Curte constată că acestea nu pot conduce la retractarea deciziei nr. 882 din 23 martie 2017, astfel că va respinge ca nefondată contestația în anulare.

Contestația în anulare prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. C. proc. civ. este o cale de atac extraordinară, de retractare, ce nu poate fi promovată decât pentru motivele expres și limitativ prevăzute de legiuitor, calea de atac în discuție neputând reprezenta prilej pentru rediscutarea aspectelor analizate de instanțele de recurs.

"Erorile materiale", în sensul art. 503 din C. proc. civ., sunt erori evidente cu privire la aspecte esențiale de ordin formal-procedural, care au dus la pronunțarea unei soluții eronate; acestea nu sunt greșeli de judecată și nu se referă la aspectele de fond ale cauzei, cum ar fi, de exemplu, modul în care instanța a apreciat probele sau a înțeles să interpreteze o dispoziție legală.

De aceea argumentele expuse de contestator, prin care afirmă că instanța de recurs a săvârșit nu mai puțin de nouă erori materiale cu prilejul soluționării recursului declarat împotriva sentinței civile nr. 242 din 01 noiembrie 2013 nu pot constitui temei pentru retractarea deciziei civile în discuție întrucât acestea tind să demonstreze nu existența unor greșeli materiale evidente ci netemeinicia raționamentului logico-juridic al instanței de recurs, reprezentând astfel o cale de atac.

În acest sens, este de observat că în cadrul pretinselor erori materiale contestatorul critică modalitatea în care instanța de recurs a statuat cu privire la accesul judecătorului fondului la informațiile clasificate, deși judecătorul fondului nu a avut acces la informațiile clasificate, fiind evident că aceste aspecte nu pot fi circumscrise noțiunii de eroare materială ci cel mult unor considerente contradictorii, ce nu pot fi cenzurate pe calea contestației în anulare. Aceleași considerente sunt valabile și cu privire la pretinsa contradicție existentă cu privire la modul de comunicare a răspunsului la cererea nr. x din 25 februarie 2013.

Nici argumentele contestatorului cu privire la pretinsa confuzie între clasele de secretizare ori neaplicarea corectă a dispozițiilor Legii nr. 182/2002, a Standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate din România aprobate prin H.G. nr. 585/2002 și H.G. nr. 781/2002 nu se grefează pe conținutul eorii de ordin material, argumentele contestatorului reprezentând, în realitate, critic la adresa modalității de soluționare a recursului său, critic ce nu pot fi primite în cadrul prezentei căi de atac.

De asemenea, mențiunile pretins contradictorii pe marginea aprecierii modalității de soluționare a cererii nr. x din 25 februarie 2013 ori asupra datei de comunicare a înscrisurilor solicitate cu cererea menționată nu atestă faptul că instanța de recurs a respins recursul din cauza unei erori materiale.

În fine, Înalta Curte a notat faptul că recurentul critică decizia civilă nr. 882 din 23 martie 2017 inclusiv din perspectiva greșelilor materiale săvârșite de instanța fondului, or instanța învestită cu soluționarea unei contestații în anulare îndreptate împotriva unei decizii de recurs nu este abilitată să verifice legalitatea hotărârii instanței de fond, indiferent de natura criticilor aduse acesteia.

Cât privește cel de al doilea motiv al contestației în anulare, trebuie precizat faptul că pentru a fi incidentă ipoteza vizată de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., este necesară îndeplinirea următoarele condiții: instanța de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de recurs iar această omisiune să se fi produs din greșeală, textul referindu-se la omisiuni esențiale și involuntare în raport cu situația existentă la dosar în momentul pronunțării hotărârii.

Numai nepronunțarea instanței de recurs asupra unui asemenea motiv, presupunând completa lui ignorare și, deci, neabordarea lui în cuprinsul deciziei, constituie temei pentru admiterea contestației în anulare, întrucât ceea ce a urmărit legiuitorul prin reglementarea acestei căi de atac este să asigure efectivitatea controlului judiciar exercitat pe calea recursului și nicidecum să pună la dispoziția părții interesate un remediu suplimentar pentru eventualele greșeli de judecată săvârșite de instanțele de recurs.

De aceea, este necesară distincția între motive de modificare sau casare și argumentele care vin să susțină aceste motive, textul legal având în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de modificare sau de casare invocate de recurent (motive arătate în mod expres și limitativ de art. 488 din C. proc. civ.), iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului de modificare sau de casare pe care îl sprijină.

Examinând cererea de recurs formulată împotriva sentinței civile pronunțate în dosar nr. x/2013, Înalta Curte constată că reurentul s-a prevalat de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., motiv de casare ce a fost analizat de instanța de recurs, după cum rezultă din cuprinsul deciziei civile atacate în prezenta cauză.

În ceea ce privește faptul că instanța de recurs a respins recursul contestatorului, omițând să cerceteze motivul de casare privind nesoluționarea cererilor sale de declasificare a unor înscrisuri/documente, contestatorul a menționat că toate cererile de declasificare a documentelor au fost formulate nu ca un capăt de cerere distinct ci în contextul propunerii și administrării de probe, or, este evident, analizând dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. că acestea nu au în vedere nesoluționarea unor cereri de administrare a probatoriului ci exclusiv omisiunea cercetării unor motive de casare invocate în termen de către contestator.

De asemenea, nici critica referitoare la omisiunea cercetării motivului de casare privitor la excepția de nelegalitate a actelor administrative individuale prin care au fost aplicate contestatarului sancțiuni disciplinare nu este susținută, observând Înalta Curte faptul că recurentul nu a dezvoltat, în cuprinsul cererii de recurs, nicio critică în legătură cu nesoluționarea unei excepții de nelegalitate.

Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că prezenta contestație în anulare este nefondată, urmând a o respinge ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare contestația în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 882 din 23 martie 2016 a Înaltei Curți de casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 decembrie 2017.