ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5437/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5437/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului

civil de față,

Analizând actele și

lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 420 din 17 aprilie 2009,

Tribunalul Buzău, secția civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de

reclamanții D.C. și D.D. în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin

Ministerul Economiei și Finanțelor, Municipiul Buzău, prin primar și Comisia de

aplicare a Legii nr. 10/2001.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că, prin cererea de chemare în judecată,

reclamanții au solicitat obligarea pârâților la restituirea în natură a

corpului de clădire din imobilul situat în Buzău, str. C.V. nr. X (fost nr. X1)

și a terenului aferent.

Imobilul solicitat a

fost preluat fără titlu, prin naționalizare și a fost ocupat succesiv de mai

multe persoane, ultimul ocupant cunoscut de Primăria Buzău fiind Școala

Sanitară.

În prezent, partea de

imobil solicitată este ocupată abuziv de familia I.D., motiv pentru care nu

face obiectul Legii nr. 10/2001, reclamanții având la îndemână acțiunea în

revendicare de drept comun.

Prin Decizia nr. 217

din 26 noiembrie 2009, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze

cu minori și de familie a admis apelul formulat de reclamanți împotriva

sentinței, pe care a desființat-o, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare

Tribunalului Buzău.

Instanța de apel a

reținut că hotărârea primei instanțe nu este motivată, deoarece motivarea

generică nu este de natură a da o dezlegare pricinii.

Prima instanță ar fi

trebuit să analizeze aspectele de legalitate cu care a fost învestită și să se

pronunțe pe fondul notificării reclamanților, în acest sens fiind și statuările

Înaltei Curți de Casație și Justiție din decizia dată în interesul legii nr.

XX/2007.

Reînvestit cu

soluționarea cauzei, Tribunalul Buzău, prin Sentința civilă nr. 563 din 22

aprilie 2010, a admis acțiunea formulată de reclamanți.

A dispus restituirea

în natură a unui corp de clădire în suprafață de construită de 35,70 mp, format

din două camere și un hol, precum și a trenului aferent de 186,23 mp, situate

în Buzău, str. C.V. nr. X, cu amplasamentele și vecinătățile stabilite în

schița anexă la raportul de expertiză întocmit de expert P.L.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că, potrivit actului de vânzare nr. 2377 din 18

octombrie 1940, autorul reclamanților, D.C., a cumpărat un imobil în Buzău,

str. C.V. nr. X1, compus dintr-o construcție cu 7 camere și un teren în

suprafață de 450 mp.

Deși reclamanții nu

au depus nici un document care să ateste data și modul de preluare a imobilului

de către Statul Român, în mod necontestat, în anul 1990 imobilul se afla în

administrarea Școlii Sanitare Buzău, care a procedat la închirierea acestuia

familiei I.D., pentru o perioadă de 6 ani.

Tribunalul a stabilit

că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, are calitate procesuală

pasivă, potrivit art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia nr. 144

din 23 iunie 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie a admis apelurile declarate de Municipiul Buzău, prin

primar și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

A desființat sentința

și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond.

Instanța de apel a

reținut că, deșii pârâții au invocat excepțiile lipsei calității procesuale

pasive, prima instanță nu s-a pronunțat asupra acestora, iar acțiunea a fost

admisă în contradictoriu cu ambii pârâți, deși în considerentele sentinței se

menționează legitimitatea procesuală a Statului Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Prin Decizia nr. 3958

din 12 mai 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală a admis recursul declarat de reclamanți împotriva

deciziei, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor

aceleiași instanțe.

Instanța de recurs a

reținut că, prin soluția pronunțată, prima instanță a cercetat fondul

litigiului.

Împrejurarea că nu a

analizat excepția lipsei calității procesuale pasive a Comisiei de aplicare a

Legii nr. 10/2001 și a Municipiului Buzău, prin primar, nu justifică

desființarea sentinței, câtă vreme apelul este devolutiv, iar instanța de apel

putea să analizeze temeinicia excepției.

Instanța de recurs a

mai reținut că nelegalitatea soluției instanței de apel decurge și din faptul

că nu s-a pus în discuție lipsa calității procesuale pasive a tuturor

pârâților, în așa fel încât să se susțină necesitatea pronunțării unei hotărâri

în contradictoriu cu cel într-adevăr obligat în raportul juridic dedus

judecății.

După rejudecarea

apelului, prin Decizia nr. 149 din 12 septembrie 2011, Curtea de Apel Ploiești,

secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat

de pârâții Municipiul Buzău, prin primar și Comisia de aplicare a Legii nr.

10/2001.

A schimbat în parte

sentința, în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâților Municipiul Buzău și Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 și a

respins acțiunea față de acești pârâți.

A respins, ca

nefondat, apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, pe care l-a obligat la plata cheltuielilor de judecată către

reclamanți.

Instanța de

rejudecare în apel a constatat că pârâții Comisia de aplicare a Legii nr.

10/2001 și Municipiul Buzău, prin primar, nu au calitate procesuală pasivă,

deoarece Comisia este o structură funcțională în cadrul primăriei, iar

Municipiul Buzău nu deține în proprietate bunul solicitat prin notificare.

Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, are calitate procesuală, în temeiul art. 28

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece unitatea deținătoare nu a putut fi

identificată. Ultimul ocupant al imobilului a fost Școala Sanitară, care l-a

folosit ca anexă socială.

Instanța de apel a

mai reținut că cererea de chemare în judecată nu a fost tardiv introdusă,

deoarece, potrivit art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, termenul de 90 de

zile curge de la data primirii comunicării prin care persoana îndreptățită este

încunoștințată că nu s-a putut identifica unitatea deținătoare. În cauză,

comunicarea a fost transmisă la data de 19 martie 2008, iar sesizarea instanței

s-a realizat la 17 aprilie 2008, deci, în termen.

A mai reținut instanța

de apel că, în condițiile în care pârâtul nu a prezentat actele de proprietate

ale imobilului, iar potrivit Adresei nr. 133 din 9 noiembrie 1990, în anul 1990

imobilul se afla în administrarea unei instituții publice, care a procedat la

închirierea sa, în mod corect prima instanță a constatat că s-a făcut dovada

preluării abuzive a imobilului de către stat.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Buzău.

Invocând dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a arătat că decizia atacată este

nelegală, deoarece Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice nu are

calitate procesuală pasivă.

Imobilul este

proprietatea Municipiului Buzău, potrivit art. 36 din Legea nr. 18/1991 și art.

119 - 122 din Legea nr. 215/2001.

Recurentul a mai

arătat că instanța de apel a respins în mod eronat excepția tardivității

acțiunii, deoarece notificarea a fost transmisă Primăriei Buzău la data de 4

februarie 2002, și nu a fost soluționată în termenul prevăzut de art. 28 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001. Cum reclamanții nu au contestat refuzul de

soluționare a notificării, cererea adresată instanței împotriva Statului Român

este tardivă, deoarece termenul de 6 luni începe să curgă de la data la care a

expirat termenul de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii, prelungit

ulterior.

A mai arătat

recurentul, că reclamanții nu au făcut dovada preluării abuzive de către stat a

imobilului și nici al momentului preluării, motiv pentru care nu au dreptul la

măsurile reparatorii prevăzute de legea specială.

Soluția atacată este

greșită și în ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată, deoarece

aceasta presupune nu doar căderea în pretenții, ci și culpa procesuală și

existența unei hotărâri irevocabile.

Criticile formulate

permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar

nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Recurentul a susținut

că nu are calitate procesuală pasivă, deoarece nu este deținătorul imobilului,

care, potrivit art. 36 din Legea nr. 18/1991 și art. 119 - 122 din Legea nr.

215/2001, se află în proprietatea Municipiului Buzău.

Această susținere nu

poate fi primită, deoarece art. 36 din Legea nr. 18/1991 nu se referă la toate

categoriile de teren, ci doar la acelea aflate în administrarea primăriilor sau

consiliilor locale, art. 119 - 122 din Legea nr. 215/2001 la cele aflate în

domeniul public sau privat al unității administrativ teritoriale.

Or, nici unul din

actele normative invocate nu este aplicabil, deoarece, în cauză, nu s-a făcut

dovada că imobilul ar fi în administrarea Municipiului Buzău sau că ar face

parte din domeniul public ori privat al acestuia.

Dimpotrivă, în cauză,

s-a făcut dovada că imobilul a fost dobândit în proprietate prin contract

autentic de vânzare-cumpărare de autorul reclamanților, care a plătit

impozitele și taxele aferente până în anul 1961, inclusiv.

Așa cum au reținut

prima instanță și instanța de apel, în anul 1990, imobilul se afla în

administrarea Școlii Sanitare Buzău, ca locuință socială, fiind închiriat de

acest din urmă ocupant unor terțe persoane fizice.

Nici unul din pârâți

nu a fost în măsură să dovedească regimul juridic al imobilului în prezent, motiv

pentru care sunt aplicabile dispozițiile art. 28 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, care conferă competențe în aplicarea măsurilor reparatorii și calitate

procesuală pasivă în litigiile întemeiate pe dispozițiile legii speciale

Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Nici susținerea

potrivit căreia cererea de chemare în judecată este tardivă nu poate fi

primită.

Potrivit art. 28

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care unitatea deținătoare nu a

fost identificată, persoana îndreptățită poate chema în judecată statul, prin

Ministerul Finanțelor Publice, în termen de 90 de zile de la data la care a

expirat termenul prevăzut la alin. (1), dacă nu a primit comunicarea din partea

primăriei, sau de la data comunicării, solicitând restituirea.

Prin urmare,

dispozițiile legale reglementează două situații pentru care termenul de chemare

în judecată curge de la momente diferite, și anume, situația în care primăria

notificată nu a comunicat persoanei îndreptățite cine este unitatea deținătoare

și situația în care primăria a transmis o astfel de comunicare.

În cauză, Primăria

Buzău a comunicat reclamanților, prin Adresa nr. 4304 din 17 martie 2008, că

unitatea deținătoare nu a fost identificată și că sunt aplicabile dispozițiile

art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, termenul

de contestare începe să curgă de la data comunicării, motiv pentru care cererea

de chemare în judecată a Statului Român, formulată la data de 17 aprilie 2008,

a respectat termenul prevăzut de lege.

A mai arătat recurentul,

că reclamanții nu au făcut dovada preluării abuzive de către stat a imobilului

și nici al momentului preluării, motiv pentru care nu au dreptul la măsurile

reparatorii prevăzute de legea specială.

Nici această critică

nu este întemeiată, deoarece, așa cum s-a arătat, reclamanții au făcut dovada

dreptului de proprietate și a faptului că au achitat impozitele și taxele

aferente acestei proprietăți până în anul 1961.

În cauză nu s-a făcut

dovada că aceștia ar fi înstrăinat proprietatea, deși, în anul 1990 imobilul

figura ca fiind ocupat de o instituție publică. În acest context, faptul că nu

există elemente care să probeze modalitatea de preluare și momentul în care

imobilul a trecut în proprietatea statului atrage prezumția de preluare fără

titlu, iar nu decăderea reclamanților din dreptul de a solicita măsuri

reparatorii.

Cât privește

criticile referitoare la greșita acordare a cheltuielilor de judecată, se

constată că, potrivit art. 274 C. proc. civ., partea care cade în pretenții va

fi obligată la cheltuielile pe care partea adversă le-a efectuat în cadrul

procedurii judiciare. Textul de lege instituie o prezumție de culpă procesuală

pentru partea care cade în pretenții, astfel încât acesta nu trebuie dovedită,

așa cum greșit susține recurentul.

Față de cele expuse,

recursul declarat se va privi ca nefundat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția generală a finanțelor publice Buzău împotriva Deciziei

nr. 149 din 12 septembrie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 septembrie 2012.

Procesat de GGC-LM