ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3721/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: I. Judecata în prima instanță. Prin acțiunea înregistrată la 21 iulie 2008 pe rolul Tribunalului Buzău, reclamantele S.M.E., T.F., C.A.A., S.E., G.R.A. au chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului Râmnicu-Sărat, solicitând anularea dispoziției nr. AA din 23 iunie 2008 emisă în temeiul Legii nr. 10/2001. Prin sentința civilă nr. 1285 din 19 decembrie 2008, Tribunalul Buzău a respins acțiunea, reținând următoarele: Potrivit art. 109 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul nu poate soluționa un litigiu decât pe baza cererii părții interesate și numai în limitele sesizării, or acțiunea contestatorilor vizează conținutul unei adrese. Faptul că ulterior aceștia s-au referit la dispoziții emise de Primăria Municipiului Râmnicu-Sărat nu face decât să le deschidă calea unei noi contestatii, cu un obiect bine precizat.

Judecata în apel. Prin decizia nr. 42 din 2 martie 2009, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelurile declarate de reclamantele S.M.E. și G.R.A., a desființat sentința și a trimis cauze spre rejudecare la același tribunal. Totodată, a respins excepția tardivității modificării cererii de chemare în judecată invocată de intimata Primăria Municipiului Râmnicu-Sărat. Pentru a decide astfel, Curtea de Apel a reținut că din conținutul cererii de chemare în judecată rezultă cu exactitate nemulțumirea reclamantelor față de dispozițiile emise în baza Legii nr. 10/2001, pentru imobilele ce au aparținut A.S., iar prin precizările ulterioare s-au indicat numerele dispozițiilor atacate.

Pe de altă parte, față de motivul contestației, respectiv greșita menționare a numitei L.A.-C. ca persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, soluționarea pricinii trebuie să se realizeze și în contradictoriu cu aceasta. II. Judecata în primă instanță.

Tribunalul Buzău, secția civilă, rejudecând cauza, a pronunțat sentința civilă nr. 1286 din 16 decembrie 2009 prin care a admis în parte acțiunea formulată de reclamante, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Râmnicu-Sărat, prin Primar și L.A.C., a dispus anularea parțială a dispozițiilor nr. BB din 16 iunie 2008 emisă de primar, în sensul că se dispune restituirea în natură a terenului în suprafață de 145,06 m.p., situat în Râmnicu-Sărat, strada P. și exclude din categoria persoanelor îndreptățite pe intimata L.A.-C., întrucât nu are calitate de moștenitor al defunctului S.A.; a dispus anularea parțială a dispozițiilor nr. CC din 16 iunie 2008, nr. DD din 17 decembrie 2007 și nr. EE din 27 decembrie 2007 emise de Primarul Municipiului Râmnicu-Sărat, în sensul că exclude din categoria persoanelor îndreptățite pe intimata L.A.-C.; a respins, ca nefondat, capătul de cerere privind anulare parțială a dispoziției nr. FF din 16 iunie 2008. Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut următoarele: Reclamantele au solicitat anularea parțială a dispoziției nr. FF din 16 iunie 2008, în sensul de a le fi restituite prin echivalent imobilul și construcția din Municipiul Râmnicu-Sărat, strada S. și de asemenea, să fie incluse în dispoziție și reclamantele G.R.A.

și S.M.E. Cum cerere de restituire au formulat numai T.F., C.A.A., I.C., F.M. și S.E., așa cum rezultă din notificarea depusă la dosar, cererea de includere a celor două reclamante, ca beneficiare ale dispoziției, nu poate fi primită. Este în schimb întemeiată cererea de excludere din categoria persoanelor îndreptățite, pentru dispozițiile nr. BB din 16 iunie 2008, nr. CC din 16 iunie 2008, nr. DD din 17 decembrie 2007 și nr. EE din 27 decembrie 2007, a numitei L.A.C. Aceasta din urmă nu are vocație succesorală față de defunctul A.S., astfel cum rezultă atât din certificatul de moștenitor din 17 februarie 2003 eliberat de B.N.P. F.M., cât și din sentința civilă nr. 273 din 5 martie 2007 pronunțată de Judecătoria Râmnicu-Sărat și irevocabilă prin decizia civilă nr. 232 din 29 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul Buzău.

Intimata L.A.-C. s-a apărat în sensul că vine la moștenirea defunctei S.L., sora mamei sale L.A. și soția lui S.A. Mai susține că soții S.A. și S.L., căsătoriți la 18 iunie 1924, au fost supuși, în privința relațiilor patrimoniale, dispozițiilor art. 49 și art. 4 alin. (2) din Decretul nr. 32/1954 în sensul că bunurile pe care le-au avut la data intrării în vigoare a dispozițiilor C. fam., au devenit comune sau proprii, potrivit dispozițiilor acestui Cod. Tribunalul a înlăturat această apărare, cu motivarea că bunurile imobile ce au făcut obiectul notificării au fost confiscate conform Decretului nr. 92/1950 și au fost proprietatea defunctului S.A., nefăcându-se nicio dovadă că aceste bunuri ar fi fost comune.

În atare situație, intimata L.A.-C. nu a avut calitatea de moștenitoare de pe urma fostului proprietar, A.S. În legătură cu imobilele teren și construcție aflate în strada P., Tribunalul a reținut, chiar din expunerea de motive a dispoziției nr. BB din 16 iunie 2008, că există posibilitatea restituirii în natură a terenului în suprafață de 145,96 m.p. și a acordării de despăgubiri pentru construcție, fapt atestat de referatul comisiei interne. Judecata în apel. Prin decizia nr. 86 din 29 aprilie 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat împotriva sentinței de pârâta L.A.-C. și a obligat-o pe aceasta la plata sumei de 3.000 RON către intimatele S.M.

și G.R.A. și a sumei de 2.500 RON către intimata S.M.C., reprezentând cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel a analizat motivele astfel cum au fost restrânse cu ocazia dezbaterilor orale, reținând următoarele: Apelanta nu a contestat dispozițiile emise în baza Legii nr. 10/2001 și, în atare situație, nemulțumirea acesteia referitoare la faptul că în aceste dispoziții nu a foste trecută și autoarea sa, apare ca fiind o cerere nouă în apel, în condițiile în care nu a înțeles să formuleze cerere reconvențională pe acest aspect. Curtea a înlăturat susținerea apelantei, în sensul că prin C. fam. din 1954 s-au prezumat ca fiind comune bunurile soților, ca și susținerea potrivit căreia prin decretul de naționalizare s-ar fi preluat aceste bunuri comune.

Toate bunurile care au format obiectul cererii de restituire în baza Legii nr. 10/2001 au fost confiscate potrivit Decretul nr. 92/1950, și au fost proprietatea defunctului S.A., așa cum rezultă din toate înscrisurile depuse la dosar, apelanta-pârâtă nefăcând nicio dovadă că bunurile confiscate ar fi fost bunuri comune. Faptul că apelanta-pârâtă nu are vocație succesorală față de defunctul S.A. rezultă din certificatul de moștenitor din anul 2003 și din sentința civilă nr. 273/2007 a Judecătoriei Râmnicu-Sărat, definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 232/2007 a Tribunalului Buzău. Judecata în recurs. Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta L.A.-C., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta arată că decizia a fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a Decretului nr. 32/1954 cu privire la noul C. fam., a dispozițiilor C. fam. și ale Legii nr. 319/1944 privind dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor. În concret, recurenta susține că în mod greșit s-a reținut că din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă calitatea de bunuri proprii ale defunctului S.A., deși, în realitate, nu există nicio dovadă în acest sens. Pe de altă parte, printr-o corectă aplicare a dispozițiilor art. 30 alin. (1) C. fam. și art. 4 alin. (2) din același Cod, instanța de apel trebuie să constate că bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune și că de această prezumție se bucură și soții care s-au căsătorit anterior intrării în vigoare a C. fam.

Așadar, bunurile dobândite de soții S. în perioada căsătoriei lor, 18 iunie 1924–20 martie 1958, au calitatea de bunuri comune, deoarece nu s-a făcut dovada că acestea ar fi fost primite de S.A. prin moștenire, legat sau donație, astfel încât că fie considerate bunuri proprii. În continuare, recurenta arată în ce constă vocația sa succesorală la moștenirea soției lui S.A., respectiv S.L. În plus, mai arată că ea a făcut notificare alături de reclamantele-intimate, beneficiind de restituirea unor bunuri și în temeiul altor legi speciale. Recurenta solicită admiterea recursului, modificarea deciziei și a sentinței, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Intimatele S.M.E., T.F., C.A.A., S.E., G.R.A.

au depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Intimatele au susținut că toate bunurile ce fac obiectul dispozițiilor din cauza de față au aparținut autorului lor S.A. și au fost naționalizate din patrimoniul acestuia. Mai mult decât atât, autoarea recurentei, S.L., a încetat din viață cu mult înaintea lui S.A., situație în care intimatele ar fi fost îndreptățite să solicite eventuale bunuri care au aparținut acesteia, știut fiind faptul că succesiunile se deschid în ordine cronologică. Intimatul Municipiul Râmnicu-Sărat a depus la doar întâmpinare, solicitând admiterea recursului în sensul celor solicitate de recurentă și invocând, în acest sens, dispozițiile art. 3 pct. 1 și art. 4 pct. 2 din Legea nr. 10/2001.

Recursul este nefondat și va respins pentru următoarele considerente: Pentru a se putea reține aplicabilitatea art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ar trebui ca instanța de apel, situația de fapt reținută, să fi aplicat în mod greșit legea sau să fi ignorat textul de lege incident în cauză. În acest sens, recurenta consideră că instanța nu a aplicat corect prezumția comunității de bunuri, instituită de art. 30 alin. (1) C. fam., ce nu a fost răsturnată cu niciun mijloc de probă administrat în prezenta cauză. Intr-adevăr, potrivit art. 4 alin. (2) din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a C. fam., bunurile ce soții au la data intrării în vigoare a C. fam. devin comune sau proprii, potrivit dispozițiunilor acestui Cod.

Cu alte cuvinte, prezumția comunității bunurilor dobândite în timpul căsătoriei a operat și în privința soților căsătoriți înainte de intrarea în vigoare a noului C. fam. Pentru a se fi putut aplica însă această prezumție, potrivit căreia bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare din soți sunt bunuri comune, ar fi trebuit ca mai întâi să se dovedească împrejurarea că bunurile respective au fost dobândite în perioada căsătoriei, indicată de recurentă ca fiind 18 iunie 1924–20 martie 1958. Or, situația de fapt expusă în decizia atacată, nu rezultă că s-ar fi făcut o astfel de dovadă și cum din înscrisurile depuse la dosar se reținuse contrariul – respectiv că imobilele au fost bunuri proprii ale defunctului S.A.

și tot pe numele său au fost naționalizate – îi incumba recurentei-pârâte, conform art. 1169 C. civ. să facă dovada faptului contrar pretins. În al doilea rând, pentru aplicabilitatea prezumției ar mai fi trebuit să se dovedească împrejurarea că imobilele ce fac obiectul litigiului de față se mai aflau în patrimoniul soților la data intrării în vigoare a noului Cod, adică în anul 1954. Or, sub acest aspect, instanțele anterioare au reținut că imobilele au fost naționalizate în baza Decretului nr. 92/1950, iar recurenta însăși a susținut că imobilele situate în strada D.G., strada A., strada B., strada M. și strada P. au fost naționalizate în anul 1952 (Dosar nr. 2764./114/2008). În raport de această situație de fapt, nu s-a putut reține caracterul de bunuri comune al imobilelor naționalizate de la defunctul S.A., context în care vocația succesorală a recurentei la moștenirea soției acestuia nu are nicio relevanță în cauză.

Față de cele arătate și de împrejurarea că recursul este o cale extraordinară de atac ce se poate exercita numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de recurs, neputând reaprecia probele administrate și situația de fapt, Înalta Curte urmează să constate că, în speță, dispozițiile legale incidente nu au fost nici ignorate și nici greșit aplicate. Nefiind incidente prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va menține decizia și, în baza art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat. Intimatele S.M.E., T.F., C.A.A., S.E., G.R.A. au solicitat obligarea recurentei la plata sumei de 5.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată, pentru toate fazele procesuale.

Înalta Curte nu poate primi o atare cerere pentru fazele procesuale anterioare, în lipsa unui recurs declarat de părțile interesate pe acest aspect, prin care să tindă la modificarea deciziei adoptate printr-o eventuală greșită soluționare a unei cereri privind cheltuielile de judecată. În ceea ce privește cheltuielile efectuate în faza recursului, nu s-a depus la dosar nicio dovadă care să le ateste, singura chitanță privitoare la plata onorariului de avocat fiind chitanța din 9 decembrie 2009 pentru suma de 5.000 RON, din care rezultă că această sumă a fost plătită cu mult înainte de data declarării recursului, respectiv 01 iunie 2010. Așa fiind, deși recurenta a căzut în pretenții, nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată aferente recursului, pe care intimatele nu le-au dovedit, conform art. 274 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta L.A.-C. împotriva deciziei nr. 86 din 29 aprilie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Respinge cererea intimaților S.M.E., T.F., C.A.A., S.E., G.R.A. privind obligarea recurentei la plata sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 06 mai 2011.