ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3721/2011
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3721/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra cauzei de față,
constată următoarele:
I. Judecata în prima instanță.
Prin acțiunea înregistrată
la 21 iulie 2008 pe rolul Tribunalului Buzău, reclamantele S.M.E., T.F., C.A.A.,
S.E., G.R.A. au chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului Râmnicu-Sărat,
solicitând anularea dispoziției nr. AA din 23 iunie 2008 emisă în temeiul Legii
nr. 10/2001.
Prin sentința civilă
nr. 1285 din 19 decembrie 2008, Tribunalul Buzău a respins acțiunea, reținând următoarele:
Potrivit art. 109
alin. (6) C. proc. civ., judecătorul nu poate soluționa un litigiu decât pe baza
cererii părții interesate și numai în limitele sesizării, or acțiunea contestatorilor
vizează conținutul unei adrese. Faptul că ulterior aceștia s-au referit la dispoziții
emise de Primăria Municipiului Râmnicu-Sărat nu face decât să le deschidă calea
unei noi contestatii, cu un obiect bine precizat.
Judecata în apel.
Prin decizia nr. 42 din
2 martie 2009, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori
și de familie, a admis apelurile declarate de reclamantele S.M.E. și G.R.A., a desființat
sentința și a trimis cauze spre rejudecare la același tribunal. Totodată, a respins
excepția tardivității modificării cererii de chemare în judecată invocată de intimata
Primăria Municipiului Râmnicu-Sărat.
Pentru a decide astfel,
Curtea de Apel a reținut că din conținutul cererii de chemare în judecată rezultă
cu exactitate nemulțumirea reclamantelor față de dispozițiile emise în baza Legii
nr. 10/2001, pentru imobilele ce au aparținut A.S., iar prin precizările ulterioare
s-au indicat numerele dispozițiilor atacate.
Pe de altă parte, față
de motivul contestației, respectiv greșita menționare a numitei L.A.-C. ca persoană
îndreptățită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, soluționarea pricinii
trebuie să se realizeze și în contradictoriu cu aceasta.
II. Judecata în primă
instanță.
Tribunalul Buzău, secția
civilă, rejudecând cauza, a pronunțat sentința civilă nr. 1286 din 16 decembrie
2009 prin care a admis în parte acțiunea formulată de reclamante, în contradictoriu
cu pârâții Municipiul Râmnicu-Sărat, prin Primar și L.A.C., a dispus anularea parțială
a dispozițiilor nr. BB din 16 iunie 2008 emisă de primar, în sensul că se dispune
restituirea în natură a terenului în suprafață de 145,06 m.p., situat în Râmnicu-Sărat,
strada P. și exclude din categoria persoanelor îndreptățite pe intimata L.A.-C.,
întrucât nu are calitate de moștenitor al defunctului S.A.; a dispus anularea parțială
a dispozițiilor nr. CC din 16 iunie 2008, nr. DD din 17 decembrie 2007 și nr. EE
din 27 decembrie 2007 emise de Primarul Municipiului Râmnicu-Sărat, în sensul că
exclude din categoria persoanelor îndreptățite pe intimata L.A.-C.; a respins, ca
nefondat, capătul de cerere privind anulare parțială a dispoziției nr. FF din 16
iunie 2008.
Pentru a pronunța această
sentință, Tribunalul a reținut următoarele:
Reclamantele au solicitat
anularea parțială a dispoziției nr. FF din 16 iunie 2008, în sensul de a le fi restituite
prin echivalent imobilul și construcția din Municipiul Râmnicu-Sărat, strada S.
și de asemenea, să fie incluse în dispoziție și reclamantele G.R.A. și S.M.E.
Cum cerere de restituire
au formulat numai T.F., C.A.A., I.C., F.M. și S.E., așa cum rezultă din notificarea
depusă la dosar, cererea de includere a celor două reclamante, ca beneficiare ale
dispoziției, nu poate fi primită.
Este în schimb întemeiată
cererea de excludere din categoria persoanelor îndreptățite, pentru dispozițiile
nr. BB din 16 iunie 2008, nr. CC din 16 iunie 2008, nr. DD din 17 decembrie 2007
și nr. EE din 27 decembrie 2007, a numitei L.A.C.
Aceasta din urmă nu are
vocație succesorală față de defunctul A.S., astfel cum rezultă atât din certificatul
de moștenitor din 17 februarie 2003 eliberat de B.N.P. F.M., cât și din sentința
civilă nr. 273 din 5 martie 2007 pronunțată de Judecătoria Râmnicu-Sărat și irevocabilă
prin decizia civilă nr. 232 din 29 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul Buzău.
Intimata L.A.-C. s-a apărat
în sensul că vine la moștenirea defunctei S.L., sora mamei sale L.A. și soția lui
S.A.
Mai susține că soții S.A.
și S.L., căsătoriți la 18 iunie 1924, au fost supuși, în privința relațiilor patrimoniale,
dispozițiilor art. 49 și art. 4 alin. (2) din Decretul nr. 32/1954 în sensul că
bunurile pe care le-au avut la data intrării în vigoare a dispozițiilor C. fam.,
au devenit comune sau proprii, potrivit dispozițiilor acestui Cod.
Tribunalul a înlăturat
această apărare, cu motivarea că bunurile imobile ce au făcut obiectul notificării
au fost confiscate conform Decretului nr. 92/1950 și au fost proprietatea defunctului
S.A., nefăcându-se nicio dovadă că aceste bunuri ar fi fost comune.
În atare situație, intimata
L.A.-C. nu a avut calitatea de moștenitoare de pe urma fostului proprietar, A.S.
În legătură cu imobilele
teren și construcție aflate în strada P., Tribunalul a reținut, chiar din expunerea
de motive a dispoziției nr. BB din 16 iunie 2008, că există posibilitatea restituirii
în natură a terenului în suprafață de 145,96 m.p. și a acordării de despăgubiri
pentru construcție, fapt atestat de referatul comisiei interne.
Judecata în apel.
Prin decizia nr. 86 din
29 aprilie 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori
și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat împotriva sentinței de pârâta
L.A.-C. și a obligat-o pe aceasta la plata sumei de 3.000 RON către intimatele S.M.
și G.R.A. și a sumei de 2.500 RON către intimata S.M.C., reprezentând cheltuieli
de judecată.
Pentru a pronunța această
decizie, Curtea de Apel a analizat motivele astfel cum au fost restrânse cu ocazia
dezbaterilor orale, reținând următoarele:
Apelanta nu a contestat
dispozițiile emise în baza Legii nr. 10/2001 și, în atare situație, nemulțumirea
acesteia referitoare la faptul că în aceste dispoziții nu a foste trecută și autoarea
sa, apare ca fiind o cerere nouă în apel, în condițiile în care nu a înțeles să
formuleze cerere reconvențională pe acest aspect.
Curtea a înlăturat susținerea
apelantei, în sensul că prin C. fam. din 1954 s-au prezumat ca fiind comune bunurile
soților, ca și susținerea potrivit căreia prin decretul de naționalizare s-ar fi
preluat aceste bunuri comune.
Toate bunurile care au
format obiectul cererii de restituire în baza Legii nr. 10/2001 au fost confiscate
potrivit Decretul nr. 92/1950, și au fost proprietatea defunctului S.A., așa cum
rezultă din toate înscrisurile depuse la dosar, apelanta-pârâtă nefăcând nicio dovadă
că bunurile confiscate ar fi fost bunuri comune.
Faptul că apelanta-pârâtă
nu are vocație succesorală față de defunctul S.A. rezultă din certificatul de moștenitor
din anul 2003 și din sentința civilă nr. 273/2007 a Judecătoriei Râmnicu-Sărat,
definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 232/2007 a Tribunalului Buzău.
Judecata în recurs.
Împotriva deciziei a declarat
recurs pârâta L.A.-C., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.
civ.
În dezvoltarea motivului
de recurs invocat, recurenta arată că decizia a fost dată cu aplicarea greșită a
legii, respectiv a Decretului nr. 32/1954 cu privire la noul C. fam., a dispozițiilor
C. fam. și ale Legii nr. 319/1944 privind dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor.
În concret, recurenta
susține că în mod greșit s-a reținut că din înscrisurile depuse la dosarul cauzei
rezultă calitatea de bunuri proprii ale defunctului S.A., deși, în realitate, nu
există nicio dovadă în acest sens.
Pe de altă parte, printr-o
corectă aplicare a dispozițiilor art. 30 alin. (1) C. fam. și art. 4 alin. (2) din
același Cod, instanța de apel trebuie să constate că bunurile dobândite în timpul
căsătoriei sunt bunuri comune și că de această prezumție se bucură și soții care
s-au căsătorit anterior intrării în vigoare a C. fam.
Așadar, bunurile dobândite
de soții S. în perioada căsătoriei lor, 18 iunie 1924–20 martie 1958, au calitatea
de bunuri comune, deoarece nu s-a făcut dovada că acestea ar fi fost primite de
S.A. prin moștenire, legat sau donație, astfel încât că fie considerate bunuri proprii.
În continuare, recurenta
arată în ce constă vocația sa succesorală la moștenirea soției lui S.A., respectiv
S.L.
În plus, mai arată că
ea a făcut notificare alături de reclamantele-intimate, beneficiind de restituirea
unor bunuri și în temeiul altor legi speciale.
Recurenta solicită admiterea
recursului, modificarea deciziei și a sentinței, iar pe fond respingerea acțiunii
ca neîntemeiată.
Intimatele S.M.E., T.F.,
C.A.A., S.E., G.R.A. au depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului
ca nefondat.
Intimatele au susținut
că toate bunurile ce fac obiectul dispozițiilor din cauza de față au aparținut autorului
lor S.A. și au fost naționalizate din patrimoniul acestuia.
Mai mult decât atât, autoarea
recurentei, S.L., a încetat din viață cu mult înaintea lui S.A., situație în care
intimatele ar fi fost îndreptățite să solicite eventuale bunuri care au aparținut
acesteia, știut fiind faptul că succesiunile se deschid în ordine cronologică.
Intimatul Municipiul Râmnicu-Sărat
a depus la doar întâmpinare, solicitând admiterea recursului în sensul celor solicitate
de recurentă și invocând, în acest sens, dispozițiile art. 3 pct. 1 și art. 4
pct. 2 din Legea nr. 10/2001.
Recursul este nefondat
și va respins pentru următoarele considerente:
Pentru a se putea reține
aplicabilitatea art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ar trebui ca instanța de apel, situația
de fapt reținută, să fi aplicat în mod greșit legea sau să fi ignorat textul de
lege incident în cauză.
În acest sens, recurenta
consideră că instanța nu a aplicat corect prezumția comunității de bunuri, instituită
de art. 30 alin. (1) C. fam., ce nu a fost răsturnată cu niciun mijloc de probă
administrat în prezenta cauză.
Intr-adevăr, potrivit
art. 4 alin. (2) din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a C. fam.,
bunurile ce soții au la data intrării în vigoare a C. fam. devin comune sau proprii,
potrivit dispozițiunilor acestui Cod.
Cu alte cuvinte, prezumția
comunității bunurilor dobândite în timpul căsătoriei a operat și în privința soților
căsătoriți înainte de intrarea în vigoare a noului C. fam.
Pentru a se fi putut aplica
însă această prezumție, potrivit căreia bunurile dobândite în timpul căsătoriei
de oricare din soți sunt bunuri comune, ar fi trebuit ca mai întâi să se dovedească
împrejurarea că bunurile respective au fost dobândite în perioada căsătoriei, indicată
de recurentă ca fiind 18 iunie 1924–20 martie 1958.
Or, situația de fapt expusă
în decizia atacată, nu rezultă că s-ar fi făcut o astfel de dovadă și cum din înscrisurile
depuse la dosar se reținuse contrariul – respectiv că imobilele au fost bunuri proprii
ale defunctului S.A. și tot pe numele său au fost naționalizate – îi incumba recurentei-pârâte,
conform art. 1169 C. civ. să facă dovada faptului contrar pretins.
În al doilea rând, pentru
aplicabilitatea prezumției ar mai fi trebuit să se dovedească împrejurarea că imobilele
ce fac obiectul litigiului de față se mai aflau în patrimoniul soților la data intrării
în vigoare a noului Cod, adică în anul 1954.
Or, sub acest aspect,
instanțele anterioare au reținut că imobilele au fost naționalizate în baza Decretului
nr. 92/1950, iar recurenta însăși a susținut că imobilele situate în strada D.G.,
strada A., strada B., strada M. și strada P. au fost naționalizate în anul 1952
(Dosar nr. 2764./114/2008).
În raport de această situație
de fapt, nu s-a putut reține caracterul de bunuri comune al imobilelor naționalizate
de la defunctul S.A., context în care vocația succesorală a recurentei la moștenirea
soției acestuia nu are nicio relevanță în cauză.
Față de cele arătate și
de împrejurarea că recursul este o cale extraordinară de atac ce se poate exercita
numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de recurs,
neputând reaprecia probele administrate și situația de fapt, Înalta Curte urmează
să constate că, în speță, dispozițiile legale incidente nu au fost nici ignorate
și nici greșit aplicate.
Nefiind incidente prevederile
art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va menține decizia și, în baza art.
312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
Intimatele S.M.E., T.F.,
C.A.A., S.E., G.R.A. au solicitat obligarea recurentei la plata sumei de 5.000 RON
reprezentând cheltuieli de judecată, pentru toate fazele procesuale.
Înalta Curte nu poate
primi o atare cerere pentru fazele procesuale anterioare, în lipsa unui recurs declarat
de părțile interesate pe acest aspect, prin care să tindă la modificarea deciziei
adoptate printr-o eventuală greșită soluționare a unei cereri privind cheltuielile
de judecată.
În ceea ce privește cheltuielile
efectuate în faza recursului, nu s-a depus la dosar nicio dovadă care să le ateste,
singura chitanță privitoare la plata onorariului de avocat fiind chitanța din 9
decembrie 2009 pentru suma de 5.000 RON, din care rezultă că această
sumă a fost plătită cu mult înainte de data declarării recursului, respectiv 01
iunie 2010.
Așa fiind, deși recurenta
a căzut în pretenții, nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată aferente
recursului, pe care intimatele nu le-au dovedit, conform art. 274 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat,
recursul declarat de pârâta L.A.-C.
împotriva
deciziei nr. 86 din 29 aprilie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și
pentru cauze cu minori și de familie.
Respinge cererea intimaților
S.M.E., T.F., C.A.A., S.E., G.R.A. privind obligarea recurentei la plata sumei de
5.000 RON cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 06 mai 2011.