ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3889/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la Tribunalul Buzău, reclamanții R.B., născută H. și H.I. au solicitat în contradictoriu cu Primăria Râmnicu Sărat și Prefectura Buzău anularea dispoziției nr. 490 din 17 decembrie 2003 emisă de Primarul Municipiului Râmnicu Sărat și pe cale de consecință restituirea în natură sau echivalent a imobilului autorului lor, situat în Râmnicu Sărat. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt moștenitorii lui H.L. și L., ambii decedați, proprietari ai imobilului în litigiu, preluat abuziv prin procesul-verbal din 25 februarie 1942, continuând să locuiască în imobil până în anul 1950, când au fost obligați să părăsească țara.

Prin sentința nr. 129 din 10 martie 2004 pronunțată de Tribunalul Buzău, secția civilă, a fost respinsă acțiunea ca nefondată. Soluția instanței de fond a fost confirmată prin decizia nr. 1962 din 22 iunie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă. Împotriva acestei decizii reclamanții au declarat recurs invocând incidența prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin decizia nr. 7308 din 20 septembrie 2006, Înalta Curtea de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamanți, a casat decizia nr. 1962 din 22 iunie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță pentru rezolvarea apelului.

S-a reținut că împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost pe deplin stabilite, întrucât instanțele aveau a verifica apărarea reclamanților, în sensul că imobilul în litigiu a fost retrocedat în proprietatea autorilor săi, ca urmare a abrogării actelor normative antievreiești, adoptate în anii 1941-1942, prin ordonarea de probatorii suplimentare, inclusiv cu înscrisurile solicitate de reclamanți și anume foile matricole ale imobilului în perioada 1941-1950. Totodată, Înalta Curte a mai arătat că instanțele aveau obligația de a ordona probe suplimentare în sensul că imobilul a fost preluat în proprietatea statului în anul 1950, știut fiind că în absența unor probe contrare, legiuitorul a statuat că existența și după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actele prin care s-a dispus sau executat măsura preluării abuzive de către stat.

După casare, instanța de apel a solicitat de la Arhivele Naționale Buzău, comunicarea foilor matricole ale imobilului în litigiu în perioada 1944-1960, a încuviințat efectuarea unei expertize tehnice pentru identificarea imobilului. Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 434 din 23 octombrie 2007, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții R.B. și H.I. împotriva sentinței civile nr. 129 din 10 martie 2004 pronunțată de Tribunalul Buzău. Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut, în esență, că imobilul în litigiu a fost preluat prin Decretul-lege nr. 842/1941, a Legilor nr. 1216/1941 și nr. 903/1941 în patrimoniul Centrului de Românizare, fapt dovedit cu procesul-verbal datat 25 februarie 1942, întocmit de Centrul Național de Românizare.

Prin Legea nr. 641/1994 au fost abrogate măsurile legislative prin care a fost preluat imobilul, iar din fișa de inventar din 1943 rezultă că L.H. locuia în imobil la acea dată. A mai reținut instanța de apel că Arhivele Naționale Buzău nu dețin foile matricole pentru perioada 1943-1950, iar din tabelul anexă la Decretul nr. 92/1950 nu rezultă că imobilul ar fi fost naționalizat de la autorii reclamanților ci de la numitul N.Z. Împotriva acestei ultime hotărâri reclamanții H.I. și R.B. au declarat recurs, invocând prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor formulate recurenții au susținut că, dezlegarea dată apelului s-a realizat fără a intra în cercetarea fondului, conformându-se doar, formal, deciziei de casare.

În ceea ce privește expertiza efectuată, recurenții au arătat că expertul nu a întocmit schița imobilului, nu a identificat partea rămasă liberă din imobil, nu a stabilit criteriile de evaluare a imobilului, toate aceste solicitări nefiind încuviințate de instanță. Au mai susținut că în timp ce instanța admite că în anul 1943 în imobilul în litigiu locuia L.H., reține greșit că nu au făcut dovada dreptului de proprietate. Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat în sensul considerentelor ce succed. Potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, actele doveditoare ale dreptului de proprietate precum și, în cazul moștenitorilor, cele ce atestă această calitate vor fi depuse ca anexă la notificare, odată cu aceasta.

Deoarece textul arătat nu conține prevederi speciale în privința dovedirii dreptului de proprietate al persoanei îndreptățite asupra imobilelor solicitate, rezultă că în materia Legii nr. 10/2001, sunt aplicabile regulile de drept comun, respectiv cele din domeniul acțiunii în revendicare. În speță, instanța de apel, conform îndrumărilor date prin decizia de casare, a suplimentat probatoriile pentru corecta stabilire a situației de fapt, în vederea aflării adevărului. Drept urmare, probele administrate au scos în evidență faptul că imobilul în litigiu nu a fost preluat de Statul Român, de la antecesorii reclamanților ci de la numitul N.Z. așa cum rezultă din tabelul-anexă în Decretul nr. 92/1950.

Procedând la verificarea apărării reclamanților că imobilul a fost retrocedat în proprietate autorilor săi, instanța de apel a solicitat Direcției Arhivelor Naționale Buzău foile matricole ale imobilului pentru perioada 1943-1950, iar această instituție cu adresa nr. 625 din 9 martie 2007, a comunicat instanței că nu deține foile matricole. Cum reclamanții nu au depus înscrisuri probatorii, în mod corect instanța de apel a constatat că în cauza de față nu sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001. Împrejurarea că în cauză s-a dispus efectuarea unei expertize pentru identificarea imobilului și că instanța de apel nu a primit obiecțiunile formulate de recurenții-reclamanți nu prezintă nici o relevanță în cauză, dat fiind că prevederile Legii nr. 10/2001, nu sunt incidente.

În consecință, recursul declarat de reclamanți va fi respins ca nefondat în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții H.I. și R.B. împotriva deciziei nr. 434 din 23 octombrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 iunie 2008.