ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3889/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la

Tribunalul Buzău, reclamanții R.B., născută H. și H.I. au solicitat în

contradictoriu cu Primăria Râmnicu Sărat și Prefectura Buzău anularea

dispoziției nr. 490 din 17 decembrie 2003 emisă de Primarul Municipiului

Râmnicu Sărat și pe cale de consecință restituirea în natură sau echivalent a

imobilului autorului lor, situat în Râmnicu Sărat.

În motivarea acțiunii, reclamanții

au arătat că sunt moștenitorii lui H.L. și L., ambii decedați, proprietari ai

imobilului în litigiu, preluat abuziv prin procesul-verbal din 25 februarie

1942, continuând să locuiască în imobil până în anul 1950, când au fost

obligați să părăsească țara.

Prin sentința nr. 129 din 10 martie

2004 pronunțată de Tribunalul Buzău, secția civilă, a fost respinsă acțiunea ca

nefondată.

Soluția instanței de fond a fost

confirmată prin decizia nr. 1962 din 22 iunie 2004 pronunțată de Curtea de Apel

Ploiești, secția civilă.

Împotriva acestei decizii

reclamanții au declarat recurs invocând incidența prevederilor art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

Prin decizia nr. 7308 din 20

septembrie 2006, Înalta Curtea de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamanți, a casat

decizia nr. 1962 din 22 iunie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești și a

trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță pentru rezolvarea apelului.

S-a reținut că împrejurările de fapt

ale cauzei nu au fost pe deplin stabilite, întrucât instanțele aveau a verifica

apărarea reclamanților, în sensul că imobilul în litigiu a fost retrocedat în

proprietatea autorilor săi, ca urmare a abrogării actelor normative

antievreiești, adoptate în anii 1941-1942, prin ordonarea de probatorii

suplimentare, inclusiv cu înscrisurile solicitate de reclamanți și anume foile

matricole ale imobilului în perioada 1941-1950.

Totodată, Înalta Curte a mai arătat

că instanțele aveau obligația de a ordona probe suplimentare în sensul că

imobilul a fost preluat în proprietatea statului în anul 1950, știut fiind că

în absența unor probe contrare, legiuitorul a statuat că existența și după caz,

întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actele

prin care s-a dispus sau executat măsura preluării abuzive de către stat.

După casare, instanța de apel a

solicitat de la Arhivele Naționale Buzău, comunicarea foilor matricole ale

imobilului în litigiu în perioada 1944-1960, a încuviințat efectuarea unei

expertize tehnice pentru identificarea imobilului.

Curtea de Apel Ploiești, secția

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 434 din 23

octombrie 2007, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții R.B. și

H.I. împotriva sentinței civile nr. 129 din 10 martie 2004 pronunțată de

Tribunalul Buzău.

Pentru a decide astfel, curtea de

apel a reținut, în esență, că imobilul în litigiu a fost preluat prin

Decretul-lege nr. 842/1941, a Legilor nr. 1216/1941 și nr. 903/1941 în

patrimoniul Centrului de Românizare, fapt dovedit cu procesul-verbal datat 25

februarie 1942, întocmit de Centrul Național de Românizare.

Prin Legea nr. 641/1994 au fost

abrogate măsurile legislative prin care a fost preluat imobilul, iar din fișa

de inventar din 1943 rezultă că L.H. locuia în imobil la acea dată.

A mai reținut instanța de apel că

Arhivele Naționale Buzău nu dețin foile matricole pentru perioada 1943-1950,

iar din tabelul anexă la Decretul nr. 92/1950 nu rezultă că imobilul ar fi fost

naționalizat de la autorii reclamanților ci de la numitul N.Z.

Împotriva acestei ultime hotărâri

reclamanții H.I. și R.B. au declarat recurs, invocând prevederile art. 304 pct.

7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor formulate

recurenții au susținut că, dezlegarea dată apelului s-a realizat fără a intra

în cercetarea fondului, conformându-se doar, formal, deciziei de casare.

În ceea ce privește expertiza

efectuată, recurenții au arătat că expertul nu a întocmit schița imobilului, nu

a identificat partea rămasă liberă din imobil, nu a stabilit criteriile de

evaluare a imobilului, toate aceste solicitări nefiind încuviințate de

instanță.

Au mai susținut că în timp ce

instanța admite că în anul 1943 în imobilul în litigiu locuia L.H., reține

greșit că nu au făcut dovada dreptului de proprietate.

Verificând legalitatea deciziei

recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul

este nefondat în sensul considerentelor ce succed.

Potrivit art. 22 din Legea nr.

10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, actele doveditoare ale dreptului de

proprietate precum și, în cazul moștenitorilor, cele ce atestă această calitate

vor fi depuse ca anexă la notificare, odată cu aceasta.

Deoarece textul arătat nu conține

prevederi speciale în privința dovedirii dreptului de proprietate al persoanei

îndreptățite asupra imobilelor solicitate, rezultă că în materia Legii nr.

10/2001, sunt aplicabile regulile de drept comun, respectiv cele din domeniul

acțiunii în revendicare.

În speță, instanța de apel, conform

îndrumărilor date prin decizia de casare, a suplimentat probatoriile pentru

corecta stabilire a situației de fapt, în vederea aflării adevărului.

Drept urmare, probele administrate

au scos în evidență faptul că imobilul în litigiu nu a fost preluat de Statul

Român, de la antecesorii reclamanților ci de la numitul N.Z. așa cum rezultă

din tabelul-anexă în Decretul nr. 92/1950.

Procedând la verificarea apărării

reclamanților că imobilul a fost retrocedat în proprietate autorilor săi,

instanța de apel a solicitat Direcției Arhivelor Naționale Buzău foile

matricole ale imobilului pentru perioada 1943-1950, iar această instituție cu

adresa nr. 625 din 9 martie 2007, a comunicat instanței că nu deține foile

matricole.

Cum reclamanții nu au depus

înscrisuri probatorii, în mod corect instanța de apel a constatat că în cauza

de față nu sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001.

Împrejurarea că în cauză s-a dispus

efectuarea unei expertize pentru identificarea imobilului și că instanța de

apel nu a primit obiecțiunile formulate de recurenții-reclamanți nu prezintă

nici o relevanță în cauză, dat fiind că prevederile Legii nr. 10/2001, nu sunt

incidente.

În consecință, recursul declarat de

reclamanți va fi respins ca nefondat în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanții H.I. și R.B. împotriva deciziei nr. 434 din 23

octombrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 iunie 2008.