ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7308/2006

Asupra recursului civil de față,

constată:

Prin cererea notificată sub nr. 7063

din 10 august 2001 Primăriei Municipiului Râmnicu Sărat, petenții H.I. și R.B.

au cerut restituirea în natură a imobilului, teren și construcție, situat în

Municipiul Râmnicu Sărat, invocând incidența Legii nr. 10/2001.

Prin dispoziția nr. 490 din 17

decembrie 2003, Primarul Municipiul Râmnicu Sărat a respins cererea.

În motivarea dispoziției s-a reținut

că imobilul a fost preluat de stat conform procesului verbal întocmit la 25

februarie 1942 de Centrul Național de Românizare, în baza Decretelor-lege nr.

842 din 28 martie 1941 și nr. 1216 din 3 mai 1941 și a Legii nr. 903 din 10

august 1941, adică în afara perioadei 6 martie 1945-22 decembrie 1989 avută în

vedere de reglementarea instituită prin legea de reparație, Legea nr. 10/2001.

Prin cererea înregistrată la 28

ianuarie 2004 petenții au cerut anularea dispoziției și restituirea în natură a

imobilului sau, în caz de imposibilitate, acordarea de despăgubiri bănești.

În motivarea cererii reclamanții au

arătat că autorii lor, H.L. și S. au fost proprietarii imobilului și că aceștia

au fost deposedați de imobilul în litigiu pentru prima oară în anul 1942 ca

urmare a adoptării măsurilor antievreiești.

Reclamanții au susținut că, după

anul 1944, imobilul a fost retrocedat autorilor lor pentru ca, ulterior,

aceștia să fie deposedați din nou de acesta în anul 1950, când au fost forțați

să părăsească România.

Prin sentința civilă nr. 129 din 10

martie 2004, Tribunalul Buzău, secția civilă, a respins contestația ca

neîntemeiată.

În motivarea sentinței instanța a

reținut că imobilul în litigiu a fost preluat în patrimoniul statului în anul

1940, caz în care, nu cade în sfera de aplicație a Legii nr. 10/2001, act

normativ prin care s-a reglementat regimul juridic al unor imobile preluate de

stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut și că împrejurarea dovedită de reclamanți, respectiv faptul că autorii

lor au locuit în mod efectiv în imobil până în anul 1950 nu prezintă relevanță

juridică și nu are consecințe sub aspectul dreptului de proprietate.

Așa fiind, instanța a constatat că

nu se poate reține că imobilul în litigiu ar fi fost preluat de stat în baza

Decretului nr. 115/1949, act normativ care, de altminteri, era aplicabil doar

caselor de locuit din orașe, categorie în care nu se încadra imobilul în

litigiu.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel reclamanții, reiterând apărarea potrivit căreia imobilul în

litigiu a fost preluat de stat în anul 1950, când părinții lor au fost obligați

să părăsească România, caz în care sunt îndreptățiți să primească măsuri

reparatorii în procedura Legii nr. 10/2001.

Reclamanții au arătat că părinții

lor au fost deposedați de bun mai întâi în perioada ocupației fasciste însă,

ulterior, au fost dispuse de stat măsuri de retrocedare către evrei a bunurilor

preluate în anul 1940.

Prin decizia civilă nr. 1962 din 22

iunie 2004 Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, a respins ca nefondat

apelul.

În motivarea deciziei instanța a

reținut că atâta timp cât reclamanții nu au făcut dovada că imobilul în

litigiu, trecut în proprietatea statului în anul 1942, a fost restituit

autorilor lor, adică foștilor proprietari după înlăturarea dictaturii

antonesciene, respectiv după data de 23 august 1944, „nu era necesară completarea

probatoriilor pentru a se dovedi preluarea aceluiași imobil de către stat, în

anul 1950”.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs reclamanții invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului reclamanții

reiterează aspectele referitoare la preluarea bunului în litigiu de către stat,

susținând că preluarea definitivă s-a realizat în anul 1950, când părinții lor

au părăsit România.

Susțin recurenții că în mod greșit

instanța de apel le-a refuzat cererile de probatorii prin care urmăreau să

dovedească faptul că a existat o a doua preluare a bunului, de către statul

comunist adică în perioada de timp prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Analizând recursul, Înalta Curte

constată că acesta este întemeiat pentru următoarele motive:

În drept, potrivit art. 314 C. proc.

civ., Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului procesului

numai în cazurile în care împrejurările de fapt ale pricinii fiind pe deplin

stabilite, casează hotărârea pentru aplicarea corectă a legii.

Constatarea faptelor, așa cum

rezultă ele din actele și dovezile administrate de părți, este atributul

instanțelor de fond.

Examinarea efectivă a apărărilor

invocate de părți presupune ca ori de câte ori formulările acestora sunt

neclare, judecătorul, conform art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., să ceară

acestora să prezinte explicații oral sau în scris, și, după caz, să ordone

administrarea probelor pe care le consideră necesare pentru a preveni orice

greșeală privind aflarea adevărului în cauză, chiar dacă părțile se

împotrivesc.

Or, în speță, împrejurările de fapt

ale cauzei nu au fost pe deplin stabilite.

Astfel, faptul că imobilul situat în

orașul Râmnicu Sărat, proprietatea autorilor reclamanților, H.L. și S., a fost

trecut în patrimoniul Centrului de Românizare, în baza Decretului-lege nr.

842/1941 cu privire la imobilele urbane, a Decretului-lege nr. 1216/1941 pentru

înființarea Centrului Național de Românizare și a Legii nr. 903/1941 privitoare

la trecerea bunurilor urbane evreiești în patrimoniul statului, este

necontestat de către reclamanți.

Acest fapt, de altminteri, a fost

dovedit și cu mențiunile procesului verbal datat 25 februarie 1942 care a fost

întocmit de Centrul Național de Românizare (fila 29 fd.).

În justificarea temeiniciei cererii

deduse judecății în procedura Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor

imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989,

reclamanții au susținut însă că după anul 1944 imobilul în litigiu a fost

restituit de stat autorilor lor în proprietate și că, ulterior, adică în anii

1950, aceștia au fost deposedați din nou de bun, în mod abuziv, de către

autoritățile comuniste.

Or, prin Legea nr. 641/1944 pentru

abrogarea măsurilor legislative antievreiești, astfel cum rezultă și din titlul

acesteia, s-au abrogat „toate măsuri legislative prin care s-au luat dispoziții

discriminatorii privitoare la evrei”( art.1).

Totodată, prin actul normativ

menționat s-a reglementat situația bunurilor și drepturilor de orice fel,

intrate prin efectul dispozițiilor legislative abrogate de articolul 1, în

patrimoniul Statului, respectiv al Centrului Național de Românizare sau a

oricărui alt dobânditor.

Așa fiind, instanțele de fond aveau

a verifica apărarea reclamanților, în sensul că imobilul în litigiu a fost

retrocedat în proprietate autorilor săi ca urmare a abrogării actelor normative

antievreiești adoptate în anii 1941-1942, prin ordonarea de probatorii

suplimentare, inclusiv cu înscrisurile solicitate de reclamanți și anume cu

foile matricole a imobilului pe perioada 1941-1950.

Totodată, instanțele aveau a

verifica și apărarea reclamanților în sensul că imobilul în litigiu a fost

preluat în proprietatea statului în anul 1950 și a ordona probatorii

suplimentare în acest sens, știut fiind că prin dispozițiile art. 24 alin. (1)

din legea nr. 10/2001, în redactarea actuală, legiuitorul a statuat că, în

absența unor probe contrare, existența și după caz întinderea, dreptului de

proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actele prin care s-a dispus sau

executat măsura preluării abuzive de către stat.

Așa fiind, în baza art. 314 C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanți, va casa decizia

recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Cu ocazia rejudecării, instanța va

verifica apărările reclamanților și va ordona probatoriile pe care le va

considera utile pentru a stabili dacă imobilul în litigiu a fost retrocedat

autorilor reclamanților după anul 1944, respectiv dacă aceștia au fost

deposedați în mod abuziv de acest bun, în sensul Legii nr. 10/2001, ulterior

datei de 6 martie 1945 și, pe cale de consecință, va dispune motivat în fapt și

în drept, asupra cererii deduse judecării.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamanții

R.B. și H.I. împotriva deciziei nr. 1962 din 22 iunie 2004 a Curții de Apel

Ploiești, secția civilă, pe care o casează și trimite cauza aceleiași instanțe

pentru rejudecarea apelului declarat de reclamanți.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 20 septembrie 2006.