ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1279/2004

Asupra recursului

de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea adresată la data de

12 august 2002 Tribunalului Buzău reclamanta Ș.N.M. a chemat în judecată

pârâții R.A.M. Buzău, P.M., P.C.C., N.C., P.S., B.M.C. și B.N.M., solicitând ca

prin sentința ce se va pronunța:

- să-i fie restituit în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul situat în Buzău;

- să fie anulate contractele de

vânzare-cumpărare încheiate între R.A.M. Buzău în calitate de vânzătoare și P.M.

(la 4 septembrie 1997), P.C.C. (la 18 septembrie 1997), N.C. (la 24 octombrie

1997) și P.S. (la 3 septembrie 1997, actualmente decedată, ai cărei moștenitori

sunt pârâții B.) în calitate de cumpărători ai unor apartamente din imobil.

În motivarea acțiunii reclamanta a

arătat că imobilul a aparținut părinților săi M.Mi. și M.M., fiind trecut în

proprietatea statului în mod abuziv și ulterior cumpărat ilegal de către

pârâții persoane fizice.

S-a mai susținut că reclamanta a

formulat notificarea în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001 însă procedura

administrativă nu a fost finalizată.

Pârâții B.M.C. și B.N.M. au formulat

întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca nefondată. Ei au invocat, între

altele, excepția autorității de lucru judecat pe care o operează decizia civilă

nr. 1292 din 7 iunie 2002 a Curții de Apel Ploiești prin care același litigiu a

fost soluționat în mod definitiv și irevocabil.

Examinând probatoriile cu înscrisuri

administrate, Tribunalul Buzău, prin sentința civilă nr. 439 din 14 octombrie

2002, a respins ca nefondată cererea de restituire în natură a imobilului și a

admis excepția autorității de lucru judecat cu privire la anularea contractelor

de vânzare-cumpărare încheiate între R.A.M. Buzău și pârâții persoane fizice.

Pentru a pronunța această sentință

tribunalul a reținut în esență că:

- prin hotărârea nr. 407 din 19 mai

1997 dată de comisia județeană Buzău pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, pe

care reclamanta nu a contestat-o, acesteia i s-au acordat despăgubiri în

cuantum de 108.936.398 lei pentru imobilul în litigiu;

- ulterior apartamentele ce compun

imobilele au fost înstrăinate pârâților persoane fizice, care au dobândit cu

bună-credință și stricta respectare a prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995;

- valabilitatea acestor contracte a

fost stabilită cu autoritate de lucru judecat prin decizia civilă nr. 1292/2002

a Curții de Apel Ploiești.

- în aceste condiții nici

restituirea în natură a imobilului și nici anularea contractelor de

vânzare-cumpărare nu pot fi în mod legal dispuse.

Apelul declarat de reclamantă și

prin care aceasta a solicitat schimbarea în totalitate a sentinței și admiterea

acțiunii, a fost respins ca nefondat, cu o motivare similară, prin decizia

civilă nr. 9 din 20 ianuarie 2003 a Curții de Apel Ploiești.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta, fără a indica încadrarea în drept a criticilor formulate.

Dezvoltarea motivelor de recurs face însă posibilă încadrarea lor în

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., conform dispozițiilor art. 306 alin.

final C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a susținut în

esență că:

- Legea nr. 10/2001 stabilește ca

principiu fundamental restituirea în natură a imobilelor preluate de statul

totalitar;

- naționalizarea bunului de la tatăl

reclamantei a fost abuzivă;

- acordarea de despăgubiri în

condițiile Legii nr. 112/1995 nu are relevanța juridică pe care i-o atribuie

instanțele;

- în mod greșit s-a reținut în cauză

autoritatea de lucru judecat;

- atât vânzătorul apartamentelor cât

și pârâții-cumpărători au fost de rea-credință la încheierea contractelor.

Examinând legalitatea și temeinicia

hotărârilor în lumina probatoriilor administrate și a criticilor formulate,

Curtea reține că recursul nu este fondat.

Este reală împrejurarea că Legea nr.

10/2001 stabilește ca principiu fundamental restituirea în natură a imobilelor,

ori de câte ori această soluție este posibilă din punct de vedere fizic și

juridic. Nu mai puțin, același act normativ prevede numeroase situații de

excepție când dezdăunarea persoanelor îndreptățite se face prin alte forme de

reparație.

În ceea ce privește naționalizarea

imobilului, este cert că bunul revendicat a aparținut autorilor reclamantei și

a fost preluat prin Decretul nr. 92/1950. Faptul că naționalizarea s-a făcut cu

respectarea prevederilor legale iar titlul statului a fost valabil rezultă și

din cererea pe care reclamanta și mama sa, M.M., decedată ulterior, au

adresat-o comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 în vederea acordării de

despăgubiri.

Aceeași împrejurare a fost stabilită

irevocabil în acțiunea în revendicare soluționată prin decizia civilă nr. 1292

din 7 iunie 2002 a Curții de Apel Ploiești.

Așadar faptul că reclamanta a

solicitat doar despăgubiri și nu a contestat hotărârea prin care acestea i s-au

acordat, nu este lipsit de relevanță, așa cum se susține prin motivele de

recurs.

Pe de altă parte, chiar dacă art. 48

din Legea nr. 10/2001 stabilește un regim derogator în materia autorității de

lucru judecat, este esențială împrejurarea că instanțele au apreciat corect

validitatea contractelor de vânzare-cumpărare. Nu există absolut nici un temei

să se considere că există vreo cauză de nulitate cu privire la aceste

contracte, care au fost încheiate cu bună-credință și respectarea integrală a

prevederilor Legii nr. 112/1995. Prezumția de bună-credință nu a fost

răsturnată iar dispozițiile art. 9 din actul normativ menționat au fost avute

în vedere.

Așa fiind, cum hotărârile pronunțate

în cauză sunt în întregime legale și temeinice, recursul va fi respins ca

nefondat conform prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II – a C. proc. civ.

În baza dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ., recurenta-reclamantă va fi obligată la cheltuieli de judecată către

intimații-pârâți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta

Ș.N.M. împotriva deciziei nr. 9 din 28 ianuarie 2003 a Curții de Apel

Ploiești.

Obligă recurenta-reclamantă la

cheltuieli de judecată în valoare de 10.000.000 lei către pârâții

P.M., P.C.C. și N.C.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie 2004.