ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6173/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La 26 iunie 2002 reclamanții G.M.A.,

A.D. și A.E. au chemat în judecată pe pârâta SC R. SA București, sucursala

Buzău, solicitând ca aceasta să fie obligată a le retroceda imobilul situat în

Buzău.

În motivarea acțiunii reclamanții au

arătat, că sunt moștenitorii defunctului B.G., fost proprietar al imobilului în

litigiu, trecut în mod abuziv în proprietatea statului prin decizia nr. 52/210

din 30 ianuarie 1962 a Sfatului popular al orașului Buzău, în prezent deținut

de pârâtă, care, fiind notificată conform prevederilor legale, a refuzat a-l

restitui.

În drept reclamanții și-au întemeiat

cererea pe dispozițiile art. 20 și art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Pârâta a formulat întâmpinare și

cerere de chemare în garanție (dosarul nr. 3487/2002 al Tribunalului Buzău).

Prin întâmpinare a invocat excepția

prescripției acțiunii reclamanților, pe motiv că aceștia nu s-au adresat

tribunalului în termen de 30 de zile de la emiterea deciziei prin care s-a

refuzat restituirea imobilului, precum și excepția lipsei calității procesuale

active pe motiv că, pe de o parte, nu s-a făcut dovada că autorul ar fi fost

proprietarul acestui imobil, iar pe de altă parte, acțiunea nu a fost promovată

de toți succesorii. A mai susținut în întâmpinare că reclamanții au dreptul doar

la măsuri reparatorii prin echivalent, ce trebuiau solicitate de la A.P.A.P.S.,

întrucât imobilul se află în patrimoniul SC R. SA, ca societate comercială

privatizată cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare.

Prin cererea de chemare în garanție

formulată împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor, D.G.F.P. Buzău

și împotriva A.P.A.P.S., pârâta a solicitat ca în situația în care ar cădea în

pretenții față de acțiunea reclamanților, chemații în garanție să fie obligați

a o despăgubi cu contravaloarea imobilului în sumă de 700.000.000 lei stabilită

prin expertiză.

Investit cu soluționarea cauzei,

Tribunalul Buzău, secția civilă, prin sentința nr. 593 din 18 decembrie 2002 a

respins excepția prescripției acțiunii, precum și excepția lipsei calității

procesuale active invocate de pârâta SC R. SA București. A admis acțiunea

formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâta SC R. SA București, sucursala

Buzău, și a dispus restituirea în natură a imobilului situat în Buzău, în

valoare de 700.000.000 lei.

A respins cererea de chemare în

garanție formulată de pârâtă împotriva Statului Român prin Ministerul

Finanțelor, D.G.F.P. Buzău și împotriva A.P.A.P.S.

În considerentele sentinței

tribunalul a reținut că printr-o serie de adrese, pârâta a comunicat reclamanților

că nu poate da curs notificării acestora prin care au solicitat restituirea în

natură a imobilului neconformându-se dispozițiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001

de a emite în termen de 60 de zile decizie sau dispoziție motivată. În această

situație, a fost respinsă excepția prescripției invocată de pârâtă, având în

vedere că termenul prevăzut de lege pentru sesizarea instanței începe să curgă

de la comunicarea dispoziției sau deciziei.

Respingerea excepției lipsei

calității procesuale active a fost motivată prin aceea că Legea nr. 10/2001 a

repus în termenul de acceptare a succesiunii pe moștenitori, care pot să-și

valorifice dreptul prin notificare adresată deținătorului, dreptul de a accepta

succesiunea aparținând în exclusivitate moștenitorilor.

Pe fond, s-a reținut că reclamanții

sunt moștenitorii lui G.B., care este aceeași persoană cu B.G. și B.S., fostul

proprietar al imobilului în litigiu, preluat de stat fără forme legale,

identificat în raportul de expertiză cu o valoare de circulație de 700.000.000

lei, în cauză fiind incidente prevederile art. 20 alin. (1) din Legea nr.

10/2001 și nu ale art. 27 din această lege.

Cu referire la cererea de chemare în

garanție s-a reținut că aceasta este prematur introdusă, întrucât nu există o

hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă prin care societatea

privatizată (SC R. SA) să fi fost obligată să restituie în natură imobilul

deținut, așa cum prevăd dispozițiile art. 32

4

alin. (1), (2) și (3)

din OUG nr. 88/1997 aprobată prin Legea nr. 44/1998 cu modificările ulterioare.

Soluția tribunalului a fost

confirmată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, care, prin decizia nr. 78

din 8 aprilie 2003 a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta SC R. SA

prin sucursala Buzău, aceasta fiind obligată la cheltuieli de judecată în sumă

de 14.000.000 lei către intimații-reclamanți.

Pârâta SC R. SA prin sucursala Buzău

a declarat recurs împotriva deciziei și a solicitat casarea acesteia pentru

motivele prevăzute de art. 304 pct. 4, 5, 9 C. proc. civ.

Reiterând în mare parte motivele

invocate în apel, pârâta a criticat instanța susținând că: a soluționat apelul

la 8 aprilie 2003 fără să fi fost îndeplinită procedura de citare cu Ministerul

Finanțelor și A.P.A.P.S.; a respins în mod greșit excepția de prescripție a

dreptului la acțiune a reclamanților, întrucât prin adresele de răspuns la

notificare pârâta și-a exprimat decizia privind cererea de restituire în natură

a imobilului; a reținut în mod greșit că imobilul ar fi fost preluat fără

titlu, întrucât decizia nr. 52/210 din 30 ianuarie 1962 a Sfatului popular al

orașului Buzău a fost emisă în baza Decretului nr. 218/1960; a admis cererea de

restituire în natură deși reclamanții nu au făcut dovada, că autorul lor ar fi

fost proprietarul imobilului a cărei retrocedare au cerut; a respins ca

prematură cererea de chemare în garanție, care, prin natura sa se formulează în

condițiile unui interes eventual, condiționat de căderea în pretenții în cadrul

procesului ignorându-se temeiul juridic respectiv art. 1503 alin. (2) c. civ.,

întrucât Statul Român care a transmis către SC R. SA (fostă SC S. SA) imobilul

în litigiu ce a constituit contribuție la capitalul social al societății,

trebuie să o despăgubească pe aceasta pentru pierderea suferită în cazul în

care ar cădea în pretenții într-o acțiune în revendicare. Tot astfel se susține

că prin respingerea cererii de chemare în garanție au fost ignorate prevederile

legale privind obligația A.P.A.P.S. ca instituție publică implicată, să

dezdăuneze societatea comercială care a avut capital de stat, în cazul în care

activele acesteia au făcut parte dintre acele bunuri pe care statul le-a

preluat abuziv de la foștii proprietari, iar aceștia le revendică.

Recursul este fondat numai în

limitele și pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Este de reținut în primul rând, că

deși recurenta invocă și pct. 4 al art. 304 C. proc. civ. în sensul că instanța

a depășit atribuțiile puterii judecătorești, nu motivează în ce constă această

depășire, așa încât acest motiv nu poate fi luat în considerare.

Critica referitoare la soluționarea

apelului în data de 8 aprilie 2003 fără citarea intimatelor Ministerul

Finanțelor și A.P.A.P.S. ce se constituie în motivul de recurs prevăzut de pct.

5 al art. 304 C. proc. civ. invocat de recurentă nu poate fi reținută, pe de o

parte pentru că la această dată a fost acordat termen în continuare conform

art. 157 C. proc. civ. când părțile nu se mai citează și, pe de altă parte,

pentru că asemenea critică nu putea fi invocată de SC R., ci doar de aceste

intimate, care, neconsiderându-se vătămate în drepturile lor nu au declarat

recurs.

Instanța de apel a reținut corect,

că neîndeplinirea de către recurenta-pârâtă a obligației de a comunica

intimaților-reclamanți decizia dată cu privire la notificarea ce-i fusese

adresată în termen legal în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001, a

determinat continuarea demersurilor din partea acestora pentru retrocedarea

imobilului, ultimul răspuns fiindu-le comunicat la 5 iunie 2002 cu adresa nr. 805.

Cum, acțiunea a fost promovată la tribunal, la data de 26 iunie 2002, corect a

fost respinsă excepția prescripției dreptului reclamanților la acțiune, astfel

încât critica adusă deciziei sub acest aspect, este neîntemeiată.

Critica potrivit căreia

intimații-reclamanți nu ar fi făcut dovada că autorul lor a fost proprietarul

imobilului a cărui restituire în natură s-a dispus de tribunal prin sentința

menținută de curtea de apel, este neîntemeiată.

Așa după cum s-a reținut în mod

corect de instanță, pe baza înscrisurilor aflate la dosar, respectiv, procesul

verbal din 17 iunie 1958 întocmit de Sfatul popular al orașului Buzău, decizia

nr. 52/210 din 30 ianuarie 1962 a aceluiași Sfat popular declarația de

notorietate autentificată, raportul de expertiză întocmit la prima instanță cu

privire la care nu s-au formulat obiecțiuni și evident, actul de partaj

voluntar permisiunea de reparare a imobilului, Matricola nr. 2, autorul

reclamanților a fost proprietarul imobilului în litigiu situat în prezent în

Buzău.

Și critica vizând preluarea

imobilului cu titlu valabil de către stat, este neîntemeiată.

Astfel, se constată că în mod corect

instanța a reținut, față de consemnările din procesul verbal încheiat la 17

iunie 1958 de Comisia de identificare și preluare a terenurilor aferente

imobilelor naționalizate conform Decretului nr. 92/1950 din cadrul Sfatului popular

al orașului Buzău și din decizia nr. 52/210 din 30 ianuarie 1962 emisă în baza

dispozițiilor Decretului nr. 218/1960 de Comitetul Executiv al Sfatului popular

al orașului Buzău, că imobilul proprietate lui G.B. a fost preluat de stat fără

un titlu valabil, întrucât pe de o parte, acest imobil nu apare naționalizat în

anexa la Decretul nr. 92/1950, iar pe de altă parte, Decretele nr. 218/1960 și

nr. 712/1966 nu au respectat prevederile constituției din acea dată, ale

Codului civil și ale tratatelor internaționale la care România era parte,

privind dreptul de proprietate.

Este însă întemeiat motivul de

recurs vizând respingerea ca prematură a cererii de chemare în garanție

formulată de recurenta-pârâtă și depusă o dată cu întâmpinarea.

Într-adevăr, Tribunalul Buzău ca

instanță de fond prin sentința civilă nr. 593 din 18 decembrie 2002 a

soluționat pe excepție cererea de chemare în garanție pe care a respins-o ca

prematură, fără să pună acest aspect în discuția părților, lipsindu-le pe

acestea de dreptul de apărare.

Soluția a fost confirmată de Curtea

de Apel Ploiești, secția civilă, prin decizia nr. 78 din 8 aprilie 2003,

atacată cu recurs, în considerentele căreia se menționează ca fiind corect

respinsă ca prematură cererea de chemare în garanție.

Față de situația menționată, se

constată și reține, că în privința soluționării cererii de chemare în garanție

respinsă ca prematură, fără a fi pusă în discuția părților excepția de

prematuritate, instanța a încălcat principiile dreptului de apărare, oralității

și contradictorialității care guvernează procesul civil.

Așa fiind, urmează a se admite

recursul, a se modifica decizia pronunțată de curtea de apel, în sensul

admiterii în parte a apelului formulat de SC R. SA împotriva sentinței

pronunțate de tribunal, numai cu privire la cererea de chemare în garanție.

Cauza urmează a se trimite Curții de Apel Ploiești pentru a proceda la

rejudecarea apelului în privința cererii de chemare în garanție, cu respectarea

principiilor oralității, dreptului de apărare și contradictorialității.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâta

SC R. SA prin sucursala Buzău împotriva deciziei nr. 78 din 8 aprilie 2003 a

Curții de Apel Ploiești.

Modifică decizia recurată în sensul

că admite în parte apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței civile nr. 593

din 18 decembrie 2002 a Tribunalului Buzău, numai cu privire la cererea de

chemare în garanție.

Menține celelalte dispoziții ale

deciziei.

Trimite cauza aceleiași instanțe

pentru rejudecarea apelului în aceste limite.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 noiembrie 2004.