ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7995/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, la 26 aprilie 2001, reclamanții Ș.T. și S.I. au chemat în judecată pe pârâta SC S. SA Buzău, solicitând instanței să dispună obligarea pârâtei să le restituie în natură imobilele situate în str. Balta Albă, compuse din construcții: o moară țărănească, preluată de stat prin Decizia nr. 129 din 1 iulie 1949, o casă de locuit, anexă la moară, preluată în aceleași împrejurări, precum și suprafețele de teren aferente de 3.300 m.p., ce au făcut obiectul notificărilor întemeiate pe Legea nr. 10/2001, invocând refuzul de soluționare a cererilor comunicate cu adresa din 19 martie 2001. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la 19 iulie 2001, reclamanta S.F.

a chemat în judecată aceeași pârâtă, cerând să-i fie restituite în natură imobilele care au făcut obiectul notificării din 12 aprilie 2001, invocând, la rândul său, refuzul comunicat de pârâtă cu adresa din 13 iunie 2001. Dat fiind obiectul celor două cauze, prin încheierea din 26 septembrie 2001, Tribunalul Buzău a dispus conexarea dosarului nr. 1123/2001 la dosarul nr. 550/2001 al aceleiași instanțe, iar, prin încheierea din 24 octombrie 2001, în cauză, a fost citat în calitate de intimat, acționarul societății pârâte, SC B.I. SRL. La termenul din 21 noiembrie 2001, în cauză, a formulat cerere de intervenție în interes propriu C.S., moștenitoarea defunctei S.F., proprietar al imobilelor aflate în litigiu, deposedată, în mod abuziv, de către stat, care a notificat pârâtei cererea de restituire, ce a fost înregistrată la B.E.J.

A.A. La data de 13 februarie 2002, pârâta SC S. SA a chemat în garanție A.P.A.P.S. București. În termen legal, pârâta SC B.I. SRL a formulat o cerere de chemare în garanție a numitului D.A., de la care a dobândit, prin cumpărare, acțiuni reprezentând 32,5% din valoarea capitalului social SC S. SA Buzău. Tribunalul Buzău, prin sentința civilă nr. 419 din 25 septembrie 2002, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții Ș.T., S.I., S.F. și cererea de intervenție formulată de C.S., în contradictoriu cu pârâtele SC S. SA, SC B.I. SRL, chemații în garanție A.P.A.P.S. și D.A.

În motivarea sentinței, s-a reținut că, din ansamblul probator administrat, rezultă că imobilele în litigiu au trecut în patrimoniul statului din patrimoniul autorilor reclamanților și cel al intervenientei, în baza deciziei nr. 129/1949 a Primăriei Râmnicu Sărat, conform Legii nr. 119/1948, iar, în prezent, se află în posesia SC S. SA Buzău și în proprietatea lui SC B.I. SA. Cum, în cursul anului 1996, a avut loc privatizarea societății SC S. SA, de către fostul F.P.S., prima instanță a reținut că, prin derogare de la regula instituită prin art. 1 pct. 1 din Legea nr. 10/2001, imobilele în litigiu nu mai pot fi restituite în natură către reclamante. În aceste condiții, tribunalul a apreciat că se impune respingerea acțiunii și a cererii de intervenție deduse judecății, cu mențiunea că persoanele îndreptățite pot apela la dispozițiile art. 27 pct. 1 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin decizia nr. 23 din 18 februarie 2003, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat. În motivarea deciziei, s-a reținut că atât moara, cât și construcțiile de locuit au fost preluate de stat, în baza Legii nr. 119/1948, și că, deși abuzivă, preluarea s-a făcut în baza unui titlu, Decizia nr. 129/1949 a Primăriei Rm. Sărat, care, atât timp cât nu a fost anulată, reprezintă un titlu valabil al statului, astfel încât imobilele nu se încadrează în categoria celor prevăzute de art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001 și nu sunt supuse restituirii în natură, în baza art. 9 alin. (1) din același act normativ.

Au fost apreciate ca nefondate și criticile formulate de apelanți privind reaua - credință a subdobânditorilor bunului, în sensul art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pe motiv că ar fi avut cunoștință de faptul că bunul era solicitat spre restituire de fostul proprietar, reținând că privatizarea de către stat a societății care deținea bunul s-a realizat în anul 1998, adică, anterior formulării de către aceștia a cererilor de retrocedare. Cum bunurile au fost preluate de stat cu titlu valabil și se găsesc în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, cu respectarea dispozițiilor legale, instanța de apel a apreciat că, în mod corect, cererea de restituire în natură a bunului a fost respinsă, persoanele îndreptățite putând cere măsuri reparatorii, în procedura prevăzută de art. 27 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs reclamanții, precum și intervenienta C.S. Prin decizia civilă nr. 1745 din 16 februarie 2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost admis recursul declarat de recurenți, casată decizia recurată și sentința nr. 419 din 25 septembrie 2002 a Tribunalului Buzău și trimisă cauza, la același tribunal, pentru rejudecare. Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că, față de obiectul cererii dedus judecății, instanțele de fond aveau obligația de a identifica cu claritate imobilele care fac obiectul litigiului, prin raportare la mențiunile din actele de proprietate și din cele de preluare de către stat, de a stabili dacă imobilele construcții mai există și care este situația juridică a acestora, precum și întinderea și situația juridică a terenurilor a căror retrocedare se solicită.

Astfel, instanțele de fond aveau obligația de a stabili, motivat, calitatea de persoane îndreptățite a recurenților, în sensul art. 3 din lege, precum și caracterul abuziv al preluării bunurilor, în sensul art. 2 din lege. În cazul naționalizării, s-a reținut că valabilitatea titlului statului se analizează în îndeplinirea, la momentul naționalizării, a condițiilor impuse de actul de naționalizare în concret, în raport de bunul a cărei retrocedare se cere, știut fiind că actul de naționalizare prevedea anumite condiții pentru preluarea bunurilor, precum și plata de despăgubiri, fiind irelevant, sub acest aspect, că decizia administrativă de preluare de către stat a fost sau nu contestată de către persoana deposedată.

În ceea ce privește imobilul cu destinația casă de locuit, instanța de recurs a reținut că acesta nu putea face obiectul unei legi de naționalizare a întreprinderilor, astfel încât instanțele de fond aveau obligația de a stabili în ce împrejurări a fost preluat de stat, respectiv cu ce justificare și în baza cărui act normativ, precum și dacă au fost respectate condițiile impuse de acesta pentru deposedare. Fiind vorba de imobile aflate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, instanțele aveau, de asemenea, obligația de a ordona probatoriul necesar și a stabili motivat la ce dată a avut loc privatizarea, știut fiind că, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, bunurile care cădeau în sfera sa de aplicare au fost indisponibilizate, neputând face obiectul vreunei înstrăinări.

În condițiile în care privatizarea s-a finalizat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanțele de fond aveau obligația de a stabili dacă privatizarea s-a realizat cu respectarea legii, precum și dacă părțile implicate au fost de bună-credință, având în vedere și apărarea recurenților, conform căreia au încunoștințat deținătorul bunurilor despre intenția de retrocedare, anterior declanșării procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001, aceștia formulând și o acțiune în revendicare, în procedura dreptului comun, care a făcut obiectul dosarului nr. 866/1999 al Judecătoriei Râmnicu Sărat, a cărei judecată a fost suspendată la data de 20 august 1999. Cum împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost pe deplin stabilite, iar, din considerentele hotărârilor pronunțate de instanțele de fond, nu a rezultat că s-au analizat toate cererile formulate de reclamanți și apărările invocate de părți, în cauză, Înalta Curte a reținut că sunt incidente dispozițiile art. 316 C. proc.

civ. Ca urmare a casării cu trimitere spre rejudecare, dosarul a fost înregistrat la Tribunalul Buzău, sub nr. 1297/114/2009. În acel stadiu jurisdicțional, conform considerentelor deciziei de casare, au fost administrate probe, la cererea părților, au fost depuse acte, au foste efectuate expertize tehnice de către expert D.I., în specialitatea construcții și de expert N.G., în specialitatea topografie. Prin sentința civilă nr. 894 din 7 iulie 2010, Tribunalul Buzău a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâta A.V.A.S. București; a admis contestația; a admis cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta C.S.; a dispus anularea dispozițiilor din 19 martie 2001 și din 13 iunie 2001, emise de pârâta SC S. SA, actuala SC B.I.

SA Buzău; a dispus restituirea în natură în starea în care se află imobilul situat în Rm. Sărat str. Balta Albă, județul Buzău, compus din construcții: moară mare, moară mică, casă de locuit și teren aferent, în suprafață de 3293 mp, așa cum a fost evidențiat în rapoartele de expertiză topografică și construcții, către reclamanți și intervenientă, în calitate de moștenitori ai defunctului S.F. Prin aceeași sentință, s-a respins cererea de chemare în garanție a A.P.A.P.S. București, ca neîntemeiată, precum și cererea de chemare în garanție a numitului D.A., dispunându-se obligarea pârâților la 4009 lei cheltuieli de judecată către reclamanți. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanții Ș.T., S.I., S.F.

și intervenienta C.S. au formulat notificări, conform art. 21 din Legea nr. 10/2001, prin care solicitau ca SC S. SA Buzău să restituie în natură imobilul situat în Municipiul Rm. Sărat, str. Balta Albă, compus din Moara S.F., preluată prin decizia Primăriei Rm. Sărat din 1 iulie 1949, o casă de locuit, anexă la moară, formată din 5 camere, două antreuri și o bucătărie, a cărei existență este atestată prin certificatul din 11 iunie 1976, suprafața de 3300 m.p., teren aferent construcțiilor, din care 2500 m.p. dobândit prin licitație, confirmată prin decizia nr. 7911 din 23 noiembrie 1933, și 800 m.p. teren alăturat, dobândit prin licitație publică, conform deciziei nr. 9728 din 06 august 1938 a Primăriei Rm.

Sărat. La data de 19 martie 2001, SC S. SA Buzău, a comunicat notificatorilor, Ș.T. și S.I., că, în urma studierii notificărilor, au constatat că notificările trebuiau trimise instituției publice care a efectuat privatizarea societății, respectiv A.P.A.P.S., motivat de faptul că SC S. SA a fost privatizată în cursul lunii martie 2000, astfel că pachetul majoritar de acțiuni este deținut de SC B.I. SRL Rm. Vâlcea, statul nemaiavând nici o cotă parte din acțiunile SC S. SA, invocând, astfel, dispozițiile art. 27 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001. Aceeași comunicare a făcut-o SC S. SA Buzău, comunicată reclamantei S.F., la data de 13 iunie 2001. Din actele de stare civilă, coroborate cu certificatul de moștenitor din 18 ianuarie 1989 și declarațiile de notorietate, rezultă că, după decesul fostului proprietar al imobilului, S.F., au rămas ca moștenitori reclamanții Ș.T., fiu și S.I., C.S.

și S.F., în calitate de fiice, cu o cotă de câte ¼ fiecare, fapt ce atestă calitatea de persoane îndreptățite a reclamanților și intervenientei din prezenta cauză, în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001. Din deciziunea nr. 129/1948, rezultă că moara preluată de la autorul notificatorilor avea o capacitate de 2 vagoane în 24 ore, actul de preluare fiind singurul document care atestă capacitatea acesteia și, implicit, încadrarea în categoria întreprinderilor prevăzute la art. 1 pct. 50 din Legea nr. 119 din 11 iunie 1948. Legea de preluare din 11 iunie 1948 prevedea, la art. 11, faptul că statul va acorda despăgubiri proprietarilor și acționarilor întreprinderilor naționalizate, dispoziție legală ce nu a fost respectată la momentul preluării, fapt atestat de adresa din 20 iunie 2009, emisă de Primăria Rm.

Sărat. Mai mult, legiuitorul reglementa, la momentul aplicării Legii nr. 119/1948, o anumită procedură de preluare a imobilelor naționalizate, respectiv, art. 21 din Legea nr. 119/1948 prevedea că efectuarea naționalizării și rezolvarea problemelor și litigiilor izvorâte din aplicarea ei o face Consiliul de Miniștri, care va putea delega o Comisie Județeană de Naționalizare, or, în speță, preluarea s-a făcut de către Primăria Rm. Sărat și nu de o Comisie Județeană, cum prevede legea. Toate acestea conduc la ideea că preluarea imobilului moară s-a făcut în mod nelegal și cu încălcarea flagrantă a Legii de naționalizare nr. 119/1948, așa încât statul nu a deținut un titlu legal de proprietate asupra morii preluate de la autorul notificatorilor - reclamanți.

Din raportul de expertiză specialitatea topografie, rezultă că, urmare a identificării și evaluării terenului ce a făcut obiectul notificării, acesta se află în Rm. Sărat, str. Balta Albă, este în suprafață de 3293 m.p., suprafața de 2793 m.p. și suprafața de 500 m.p., valoarea totală a imobilului fiind de 164.650 lei. De observat este faptul că, potrivit raportului întocmit, suprafața totală de teren aferent construcțiilor este de 4.269 m.p., fiind evidențiat pe schiță, însă, în acesta, este cuprinsă și suprafața de 500 m.p., ce a aparținut numitului R.I. și care nu face obiectul prezentei contestații. Cu privire la imobilele construcții, din raportul de expertiză specialitatea construcții, a rezultat că imobilul moară este format din două corpuri, moara mică, evidențiată cu roz, și moara mare, evidențiată cu verde, suprafața construită fiind de 866 m.p.

Conform raportului, imobilul casă de locuit este în suprafață construită de 86,28 m.p., iar magazia era în suprafață de 221 m.p., conform raportului de expertiză întocmit, în primul fond, de expert A.M., la momentul efectuării prezentei expertize, construcția nemaiexistând. Din raportul de expertiză întocmit de expert D.I., a rezultat că valoarea totală a construcțiilor este de 291.415 lei, din care 216.218 lei - moara mare; 17.562 lei - moara mică și 57635 lei - imobilul casă de locuit, imobilele fiind într-un grad evident de degradare. În aceste condiții, tribunalul a constatat că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 9 din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care a dispus restituirea în natură, în starea în care se află, reclamanților și intervenientei, a imobilului situat în Rm.

Sărat, str. Balta Albă, compus din construcții: moară mare, moară mică, casă de locuit și teren aferent, în suprafață de 3293 mp., în calitate de moștenitori ai defunctului S.F., imobile ce au fost identificate de experți G.N. și D.I. Cu privire la cererile de chemare în garanție, tribunalul le-a respins, pentru următoarele considerente: A.V.A.S. București a fost chemată în garanție pentru a fi obligată, în calitate de instituție ce a făcut privatizarea SC S. SA, să răspundă, în condițiile în care ar fi deposedați de proprietatea lor, să fie despăgubiți, de această instituție, cu suma de bani solicitată de reclamanți, în baza Legii nr. 10/2001, respectiv 1 miliard de lei. Cum imobilele nu au trecut niciodată în proprietatea statului și, implicit, în proprietatea SC S. SA, actuală SC B.I.

SA, ele neputând face, în mod legal, obiectul privatizării, acestea nu a suferit nici un prejudiciu, cu atât mai mult cu cât, la momentul declanșării procedurii de privatizare, ele se aflau în litigiu. Mai mult, dispunându-se restituirea în natură a imobilului, care, în prezent, nu se mai află în posesia pârâtei, și nu plata de despăgubiri, tribunalul a respins cererea de chemare în garanție, ca neîntemeiată. Referitor la cererea de chemare în garanție a numitului D.A., de către pârâta SC B.I. SRL Rm. Vâlcea, tribunalul a respins-o, în condițiile în care, din actele aflate la dosar, nu a rezultat reaua - credință a vânzătorului pachetului de acțiuni D.A., astfel încât, în lipsa unor probe în acest sens, nu poate opera răspunderea civilă a chematului în garanție.

Împotriva acestei hotărâri, au formulat apel pârâții SC B.P. SA Buzău, A.V.A.S. București și SC B.I. SRL Rm. Vâlcea, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, astfel: Prin decizia civilă nr. 374 din 16 decembrie 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins excepția lipsei de interes a apelului declarat de A.V.A.S. București; a respins, ca nefondat, apelul A.V.A.S. București; a admis apelurile declarate de pârâtele SC B.P. SA Buzău și SC B.I. SRL Rm. Vâlcea și, în consecință, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a dispus acordarea de despăgubiri, stabilite conform art. 16 din Legea nr. 247/2005, contestatorilor, în calitate de moștenitori ai defunctului S.F.

și intervenientei C.S., pentru imobilul situat în Rm. Sărat, str. Balta Albă, compus din construcții, moară mare, moară mică, casă de locuit și teren aferent în suprafață de 3293 m.p., evidențiate în schița anexă la raportul de expertiză topografică G.N. și expertul constructor D.I., a menținut în rest dispozițiile sentinței. Pentru a adopta această soluție, instanța de apel a constatat următoarele: Referitor la excepția lipsei de interes, în exercitarea căii de atac a apelului, de către pârâta A.V.A.S. București, curtea a apreciat că aceasta este neîntemeiată, deoarece apelanta-pârâtă A.V.A.S. București a avut calitatea de pârâtă în cauză și instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei instituții.

Pe fondul apelului introdus de A.V.A.S. București, Curtea a apreciat că acesta este nefondat, deoarece această instituție are calitate procesuală pasivă, pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri, în condițiile legii privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate.

De asemenea, art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede că imobilele preluate abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute, la data intrării în vigoare a legii, de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială, în care statul este acționar ori asociat majoritar, vor fi restituite persoanei îndreptățite în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare. În cauza de față, s-a constatat că imobilele în litigiu s-au aflat în patrimoniul unei societăți privatizate integral, privatizare efectuată de fostul F.P.S., în prezent A.V.A.S., prin urmare, această instituție are calitate procesuală pasivă.

Este nefondată și critica privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., în sensul obligării apelantei-pârâte A.V.A.S. la cheltuieli de judecată, deoarece, din cuprinsul hotărârii apelate, nu rezultă că această instituție a fost obligată la cheltuieli de judecată. Referitor la apelurile pârâtelor SC B.P. SA Buzău și SC B.I. SRL Rm. Vâlcea, s-a observat că acestea au invocat critici asemănătoare, astfel că ele au fost analizate împreună. Instanța a apreciat că, din actele dosarului, a rezultat că preluarea imobilului, fost proprietatea numitului S.F., autorul intimaților reclamanți și intervenientei C.S., s-a făcut în baza Deciziunii nr. 129 din 1 iulie 1948, conform Legii nr. 119/1948, prin care se naționalizau și se treceau în proprietatea comunei Rm.

Sărat, decizie care a fost emisă de Primăria Orașului Rm. Sărat. Preluarea imobilului a fost făcută cu titlu valabil de către stat, sens în care sunt și dispozițiile art. 2.1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, titlul de preluare în speță fiind decizia nr. 129 din 1 iulie 1948, emisă cu respectarea dispozițiilor art. 1 alin. (50) din Legea nr. 119/1948, intimații-reclamanți neproducând dovezi contrare. Așa cum a reținut și instanța de fond, imobilele teren și construcții, solicitate de intimații-reclamanți, au intrat în patrimoniul SC S. SA, în prezent, SC B.P. SA Buzău, prin Hotărârea nr. 13 din 1971 a Consiliului popular Buzău, prin care a fost înființată Întreprinderea de Morărit și Panificație Buzău.

După anul 1989, această întreprindere s-a organizat, în conformitate cu art. 16 din Legea nr. 157/1990, în societate comercială pe acțiuni, respectiv SC S. SA. Potrivit articolului 19 din această lege și H.G. nr. 834/1991, bunurile din patrimoniul acestei întreprinderi au fost evaluate și inventariate, și, în funcție de valoarea acestora, s-a stabilit valoarea capitalului social al societății comerciale înființate. Imobilul în cauză, ce făcea parte din patrimoniul acestei societăți, a fost evaluat și trecut în capitalul social al acesteia. Privatizarea SC S. SA s-a efectuat începând cu anul 1998, înainte de trimiterea notificărilor de către intimații-reclamanți, prin urmare, nu se poate vorbi de existența relei-credințe a acestei societăți, la momentul privatizării.

De asemenea, scoaterea la vânzare a acțiunilor acestei societăți s-a făcut cu respectarea legislației în vigoare de la momentul respectiv, și anume, Legea nr. 55/1995, O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, iar privatizarea societății, prin vânzarea de acțiuni, s-a făcut de fondul F.P.S. (în prezent, A.V.A.S. București), și nu la solicitarea SC S. SA, prin urmare, nu se poate reține reaua-credință a acesteia. A rezultat din actele dosarului, că imobilul moară a fost vândut în cadrul procesului de privatizare, actualul acționar majoritar fiind cumpărător de bună-credință, deținând bunul cu titlu valabil. De altfel, cu privire la acest aspect, s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție în spețe similare, în care se face precizarea că, atâta vreme cât, pe cale de judecată, nu a fost desființat, prin constatarea nulității, actul de privatizare, acesta reprezintă un titlu valabil, astfel că nu se poate dispune restituirea în natură a imobilului.

Potrivit dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001, rezultă că, pentru ipoteza restituirii în natură, este necesară desființarea actelor juridice de înstrăinare, inclusiv a celor făcute în cadrul procesului de privatizare și aceasta chiar în situația în care au ca obiect și imobile preluate fără titlu valabil. Or, în cauza dedusă judecății, este vorba de bunuri care, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, se aflau în patrimoniul unei societăți comerciale, privatizate cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare, iar, potrivit dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată, Curtea a apreciat că se impune acordarea de despăgubiri intimaților-reclamanți și intimatei-interveniente, ce se vor stabili conform art. 16 din Legea nr. 247/2005 privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor.

Pentru considerentele expuse, au fost apreciate ca fondate cele două apeluri declarate de pârâtele SC B.P. SA Buzău și SC B.I. SRL Rm. Vâlcea. Pe cale de consecință, Curtea a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a dispus acordarea de despăgubiri, stabilite conform art. 16 din Legea nr. 247/2005, contestatorilor, în calitate de moștenitori ai defunctului S.F. și intervenientei C.S., pentru imobilul situat în Rm. Sărat, str. Balta Albă, județul Buzău, compus din construcții: moară mare, moară mică, casă de locuit și teren aferent, în suprafață de 3293 mp, evidențiate în schița anexă la raportul de expertiză topografică G.N. și expertul constructor D.I. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal, reclamanții Ș.T., S.I., S.F.

și intervenienta C.S. și pârâta A.V.A.S. Reclamanții și intervenienta au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei nr. 264/2010 a Curții de Apel Ploiești, în sensul respingerii apelului și menținerii sentinței civile nr. 894/2010 a Tribunalului Buzău. În dezvoltarea motivelor de recurs, aceștia au arătat următoarele: Instanța de apel nu a respectat decizia de casare nr. 45/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în ceea ce privește valabilitatea titlului statului, cu privire la actul de naționalizare si cele prin care s-a dispus verificarea titlului statului cu privire la imobilul casă de locuit.

Astfel, în decizia de casare, se arată că, în cazul naționalizării, valabilitatea titlului statului se analizează în raport de îndeplinirea, la momentul naționalizării, a condițiilor impuse de actul de naționalizare, în concret, în raport de bunul a cărui retrocedare se cere, știut fiind că titlul de naționalizare prevedea anumite condiții pentru preluarea bunurilor, precum și plata de despăgubiri, fiind irelevant, sub acest aspect, că decizia administrativă de preluare de către stat a fost sau nu contestată de către persoana deposedată. Deși, prin adresa din 20 iunie 2009, Primăria Rm.

Sărat a precizat că nu au fost acordate despăgubiri și, astfel, nu au fost respectate dispozițiile din Legea nr. 119/1948, instanța de apel a apreciat că au fost respectate dispozițiile din acest act normativ, fără să arate dacă s-au achitat sau nu despăgubiri pentru acest imobil – moara; în același timp, pentru imobilul - casă de locuit, nu se precizează care este actul prin care a trecut în proprietatea statului, dat fiind faptul că acesta nu putea forma obiectul unei legi de naționalizare a întreprinderilor. Având în vedere aceste aspecte, rezultă că imobilele au fost preluate abuziv, fiind incidente dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001. În același timp, sunt incidente și dispozițiile art. 9 din aceeași lege, care prevăd că imobilele preluate abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură, în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini.

Or, așa cum s-a arătat, constant, pe parcursul judecării cauzei, și a rezultat și din actele dosarului, imobilele nu au fost înstrăinate și se află la aceeași societate SC B.P. SA, (fostă SC S. SA), schimbându-se doar denumirea societății și acționarii. Recurenții reclamanți au criticat și faptul că instanța de apel a reținut că privatizarea a fost începută în anul 2008, anterior trimiterii notificărilor, și, astfel, este una valabilă, ignorându-se dispozițiile din decizia de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a dispus a se analiza dacă părțile implicate în privatizare au fost de bună – credință, având în vedere faptul că recurenții au dovedit promovarea unei acțiuni revendicare de drept comun, la data de 29 aprilie 1999, în dosarul nr. 866/1999 al Judecătoriei Râmnicu Sărat.

Instanța de apel nu face nicio referire la acest aspect deosebit de important, fiind evidentă reaua - credință a părților contractante. Așadar, la data vânzării acțiunilor, se cunoștea, de către toate părțile implicate în procesul de privatizare, faptul că imobilele în cauză sunt revendicate și, cu toate acestea, privatizarea a continuat. Recurenta pârâtă A.V.A.S. a solicitat admiterea recursului, cu modificarea în tot a deciziei civile recurate, în sensul admiterii apelului declarat de A.V.A.S., iar, pe fond, respingerea acțiunii fată de această instituție. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta A.V.A.S. a arătat, în esență, următoarele: Recurenții - reclamanți au solicitat, în mod expres, restituirea în natură a imobilului situat Rm.

Sărat, str. Balta Alba, jud. Buzău, în condițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, republicată, iar nu despăgubiri, în condițiile art. 29 din acest act normativ. În ceea ce privește obligațiile legale stabilite în sarcina A.V.A.S., s-a învederat că notificarea se comunică instituției publice implicată în privatizare, numai conform art. 29 din Legea nr. 10/2001, pentru propunerea de acordare a despăgubirilor, în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire si plata a despăgubirilor, aferente imobilelor preluate în mod abuziv, iar nu pentru restituirea în natură a imobilelor revendicate. Așa cum rezulta din actele cauzei, unitatea deținătoare a imobilului, în sensul dispozițiilor art. 21 din lege, nu este A.V.A.S., care nu are drept de proprietate asupra imobilului solicitat în cauză.

Cum, prin sentința civilă nr. 894 din 07 iulie 2010 a Tribunalului Buzău, s-a dispus restituirea în natură a imobilului situat in Rm. Sărat, str. Balta Alba, jud. Buzău, compus din construcții: moară mare, moară mică, casă de locuit și teren aferent, de către SC S. SA, actuala SC B. SA, unitate deținătoare, în temeiul art. 21 din Legea nr. 10/2001 republicată, nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001. Recurenta pârâtă A.V.A.S. a apreciat că au fost aplicate si interpretate greșit dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, deoarece A.V.A.S. nu a fost învestită cu soluționare notificării. Așadar, este obligatoriu ca notificarea să se comunice instituției publice implicată privatizare, numai conform art. 29 alin. (3) din lege, pentru propunerea de acordare de despăgubiri, în condițiile legii speciale, Legea nr. 247/2005, Titlul VII, privind regimul de stabilire si plata a despăgubirilor, aferente imobilelor preluate in mod abuziv.

Mai mult, A.V.A.S. a apreciat că stabilirea calității de persoană îndreptățită privind masurile reparatorii în echivalent/despăgubiri, in mod direct, de către instanța de judecată, fără finalizarea acestei proceduri administrative de către A.V.A.S., este ilegală. Astfel, A.V.A.S. nu are nici obligație legală, în condițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001 republicată, privind restituirea în natură a imobilului revendicat, deoarece nu este unitatea deținătoare a imobilului revendicat, iar obligațiile se limitează numai la emiterea unei decizii motivate cu propunerea de acordare de despăgubiri, conform art. 29 din Legea nr. 10/2001. Recurenta pârâtă a apreciat că au fost interpretate si aplicate eronat dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, întrucât, în mod nelegal, s-a stabilit în sarcina A.V.A.S.

obligația de a acorda măsuri reparatorii în echivalent, despăgubiri în condițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, obligația plății efective a despăgubirilor revenind Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, din cadrul A.N.R.P. Asupra recursului declarat de reclamanții Ș.T., S.I., S.F. și intervenienta în interes propriu C.S.: În drept, potrivit art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (în redactarea inițială), pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate.

Dispoziția legală menționată nu era incidentă în cazul în care imobilele erau preluate de stat fără titlu valabil ori dacă societățile deținătoare ale bunului nu au fost privatizate în conformitate cu dispozițiile legale, situație în care se putea dispune restituirea în natură. Dispoziția art. 27 alin. (1) (devenit, după republicare, art. 29) a fost modificată prin art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2001, legiuitorul suprimând distincția referitoare la preluarea imobilelor, cu sau fără titlu valabil, statuând că, pentru toate imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale, privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) – (2), persoanele îndreptățite au dreptul doar la despăgubiri, în condițiile legii speciale, Legea nr. 247/2005.

Dispoziția art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 a fost declarată a fi neconstituțională, prin decizia nr. 830 din 8 iulie 2008 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 559 din 24 iulie 2008. În consecință, cererile referitoare la imobilele preluate de stat în mod abuziv și care se află în patrimoniul societăților comerciale privatizate, sunt supuse în continuare dispozițiilor art. 29 (fost art. 27), în redactarea avută anterior modificării prin dispoziția art. I pct. 60. Așa fiind, învestite cu soluționarea unei cereri în retrocedarea unor astfel de imobile, instanțele au a verifica și stabili valabilitatea ori nevalabilitatea titlului statului, întrucât, în funcție de acest fapt, urmează a se stabili felul măsurilor reparatorii, restituirea în natură ori despăgubiri, care pot fi acordate persoanelor îndreptățite.

În speța supusă analizei, instanța de fond a stabilit că imobilul moară a fost preluat de stat prin încălcarea dispozițiilor actului de naționalizare, Legea nr. 119/1948, iar celelalte imobile, solicitate de reclamanți, au fost preluate fără nici un titlu. În mod diferit, instanța de apel a apreciat că preluarea imobilului, realizată în baza Deciziunii nr. 129 din 1 iulie 1948, emisă de Primăria Orașului Râmnicu Sărat, a fost făcută cu titlu valabil de către stat, cu respectarea dispozițiilor art. 1 alin. (50) din Legea nr. 119/1948.

Examinând, în consecință, motivul de recurs vizând modalitatea de preluare, de către stat, a imobilului în litigiu, ce reprezintă un veritabil motiv de nelegalitate, Înalta Curte reține că preluarea imobilului, constând în moară țărănească, s-a realizat în temeiul Legii nr. 119 din 11 iunie 1948, însă statul nu a acordat despăgubiri autorului reclamanților, în calitate de proprietar al imobilului naționalizat, astfel cum prevedea art. 11 din Legea nr. 119/1948, împrejurare atestată prin adresa din 20 iunie 2009, emisă de Primăria Râmnicu Sărat, iar preluarea nu a fost conformă nici procedurii instituite de art. 21 din acest act normativ, fiind făcută de către Primăria Râmnicu Sărat, astfel încât, în mod legal, a apreciat prima instanță că preluarea acestui imobil s-a făcut în mod abuziv, iar statul nu a deținut un titlu valabil de proprietate asupra imobilului preluat de la autorul notificatorilor - reclamanți.

În ceea ce privește imobilele constând în casă de locuit, anexă la moară, formată din 5 camere, două antreuri și o bucătărie, a cărei existență este atestată prin certificatul din 11 iunie 1976, eliberat de Arhivele Statului, și suprafața de 3300 m.p, teren aferent construcțiilor, nu s-a demonstrat, în cauză, preluarea acestora cu titlu valabil, ci, dimpotrivă, din înscrisurile depuse la dosar, a rezultat că acestea nu au fost confiscate, conform Decretului nr. 111/1951, naționalizate, conform Decretului nr. 92/1950 sau preluate în baza altui titlu.

În concluzie, naționalizarea imobilelor în litigiu, în condițiile anterior expuse, nu poate constitui un titlu valabil pentru stat, foștii proprietarii sau moștenitorii acestora fiind îndreptățiți la restituirea în natură, inclusiv a bunurilor aflate în patrimoniul societăților privatizate, în condițiile art. 29 (fost art. 27) din Legea nr. 10/2001, soluție ce se impunea cu atât mai mult conform art. 21 din lege, în situația în care statul avea calitatea de acționar al societății care deținea bunul la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Pentru considerentele expuse, constatând operant motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va admite recursul declarat de reclamanții Ș.T., S.I., S.F. și de intervenienta C.S. împotriva deciziei nr. 264 din 16 decembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care o modifică, în sensul menținerii dispozițiilor sentinței civile nr. 894 din 07 iulie 2010 a Tribunalului Buzău, secția civilă, sub aspectul restituirii în natură a imobilului situat Rm. Sărat, str. Balta Alba, jud. Buzău, în favoarea reclamanților. Ca o consecință a modificării deciziei recurate și menținerii soluției de restituire în natură a imobilului în litigiu, se impune admiterea apelului declarat de pârâta SC B.P. SA împotriva sentinței nr. 894 din 07 iulie 2010 a Tribunalului Buzău, secția civilă, schimbarea, în parte, a acestei sentințe, exclusiv sub aspectul soluției date cererii de chemare în garanție, cu consecința admiterii cererii de chemare în garanție formulată de pârâta SC B.P.

SA, în contradictoriu cu A.V.A.S. și obligării chematei în garanție A.V.A.S. să-i plătească pârâtei contravaloarea imobilului în litigiu, raportat la valoarea sa contabilă, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț, la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii. În sprijinul acestei soluții, se impun următoarele argumente: Titularul acțiunii în despăgubire întemeiate pe dispozițiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, pentru prejudiciile suferite, ca urmare a retrocedării unor imobile către foștii proprietari, este întotdeauna societatea comercială privatizată, în speță, actuala SC B.P.

SA. În ceea ce privește cuantumul contravalorii imobilului la care poate fi obligată instituția implicată în privatizare, în speță, A.V.A.S., se reține că obligația de reparare a prejudiciului suferit de societatea comercială din al cărei patrimoniu a fost retrocedat imobilul trebuie să se limiteze la valoarea de inventar (valoarea contabilă), actualizată în raport cu indicele de inflație, iar nu la valoarea de circulație a imobilului restituit. În acest sens, este necesar să se mențină o corespondență, în modalitatea de evaluare a patrimoniului societății comerciale, atât la momentul privatizării, cât și la momentul ieșirii unui imobil din patrimoniul acesteia. Astfel, la momentul vânzării acțiunilor, valoarea patrimoniului societății comerciale ce urmează a fi privatizată este reflectat în valoarea acțiunilor ce urmează a fi vândute, respectiv în capitalul social al acestei societăți.

Ca regulă generală, capitalul social cuprinde aporturile în numerar și în natură ale asociaților care participă la constituirea societății. În bilanțul societății, capitalul social este evidențiat la pasiv, ca o obligație a societății față de asociați. În schimb, bunurile efective, care constituie aporturile asociaților, figurează în bilanțul societății, deoarece, intrând în patrimoniul societății, ele aparțin acesteia.

Capitalul social este fix, el corespunzând valorii aporturilor, în numerar și în natură, aduse de asociați, cu mențiunea că aporturile în natură, în lipsa unei stipulații contrare, intră în patrimoniul societății (în situația societăților comerciale privatizate, foste unități de stat, nici nu există aporturi în natură ale asociaților la constituirea lor, patrimoniul acestora fiind format din bunurile date în administrare sau în folosință în perioada anterioară anului 1990). Societățile comerciale, ulterior procesului de privatizare, prin vânzarea pachetului de acțiuni (indiferent dacă a avut loc o vânzare totală sau parțială a pachetului de acțiuni deținut de stat), au fost obligate la reevaluarea continuă a activelor lor patrimoniale, noile valori fiind reflectate la nivelul bilanțului la capitolul active.

Conform dispozițiilor art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 1.553/2003, reevaluarea imobilizărilor corporale se efectuează în vederea determinării valorii juste a acestora, ținându-se seama de inflație, utilitatea bunului, starea acestuia și de prețul pieței, atunci când valoarea contabilă diferă semnificativ de valoarea justă. De asemenea, H.G. nr. 500/1994, cu modificările și completările ulterioare, stabilește obligativitatea reevaluării imobilizărilor corporale și înregistrarea diferențelor în capitalul social al regiilor autonome sau al societăților comerciale cu capital integral sau parțial de stat.

În consecință, în evaluarea patrimoniului societăților comerciale privatizate, societatea comercială prejudiciată prin restituirea unor imobile către foștii proprietari trebuie despăgubită cu valoarea cu care aceste imobile figurau în bilanțul societății, în condițiile în care, respectând dezideratul fixității capitalului social, în locul imobilului retrocedat, trebuie înscrisă valoarea acestuia rezultată în urma procesului obligatoriu de reevaluare. Această valoare acoperă însă doar paguba efectiv suferită (damnum emergens). Or, în baza principiului reparării integrale a prejudiciului, la valoarea imobilului evidențiată în bilanț, trebuie adăugată rata inflației, calculată prin raportare la momentul plății despăgubirii (aceasta acoperind și beneficiul nerealizat, lucruum cesans).

Astfel, trebuie subliniat că, în măsura în care despăgubirile ar fi achitate la nivelul valorii de piață a activului retrocedat, societatea nu ar putea înscrie în capitalul său social decât valoarea de înlocuire a imobilului, respectiv valoarea sa contabilă, pentru a menține în acest fel capitalul social. Pentru suma ce excede acestei valori contabile, societatea ar trebui să declanșeze procedura de majorare a capitalului social, cu consecința legală a emiterii de noi acțiuni. Or, scopul legiuitorului, în reglementarea posibilității de plată a despăgubirilor, nu a fost acela de determinare a majorării capitalului social, conform prevederilor Legii nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ci acela de a păstra neschimbată valoarea capitalului social, astfel cum aceasta este reflectată în activele societății.

Asupra recursului declarat de recurenta pârâtă A.V.A.S.: Motivul de recurs ce se impune a fi examinat cu prioritate îl constituie soluționarea excepției lipsei calității procesuale a acestei pârâte, din perspectiva aplicării greșite a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 republicată. Având în vedere considerentele ce au întemeiat soluția pronunțată cu privire la recursul reclamanților, respectiv împrejurarea că a fost menținută, în cauză, sentința civilă nr. 894 din 07 iulie 2010 a Tribunalului Buzău, secția civilă, cu consecința restituirii în natură a imobilului situat Rm. Sărat, str. Balta Alba, jud. Buzău, iar recurentei A.V.A.S. nu îi incumbă această obligație, în raportul juridic dedus judecății, în considerarea art. 29 din Legea nr. 10/2001, care reglementează obligațiile acestei instituții, instanța apreciază că pârâta A.V.A.S.

nu are legitimare procesuală pasivă în ceea ce privește cererea principală dedusă judecății. În acest context procesual, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se impune admiterea recursului declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 264 din 16 decembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin care a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale a A.V.A.S., modificarea acestei decizii, în sensul admiterii apelului declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva sentinței menționate, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale a A.V.A.S. și respingerii acțiunii, în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții Ș.T., S.I., S.F. și de intervenienta C.S. și recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 264 din 16 decembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică decizia: Admite apelul declarat de pârâta SC B.P. SA împotriva sentinței nr. 894 din 07 iulie 2010 a Tribunalului Buzău, secția civilă, pe care o schimbă în parte, sub aspectul soluției date cererii de chemare în garanție, în sensul că admite cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă, în contradictoriu cu A.V.A.S. și obligă chemata în garanție să-i plătească pârâtei contravaloarea imobilului raportat la valoarea sa contabilă, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț, la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii.

Admite apelul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva aceleiași sentințe, în sensul că admite excepția lipsei calității procesuale a A.V.A.S. și respinge acțiunea față de această pârâtă, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Respinge, ca nefondat, apelul declarat de pârâta SC B.I. SRL. Menține restul dispozițiilor sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 noiembrie 2011.